Comentarii Mihai Eminescu
Cel ce avea chipul unui înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii, cel ce-a visat visul vieții cel chimeric, când viața îi părea un basm pustiu și urât, cel care a revărsat gândirea-i fără margini peste marginile lumii, semănând lumină din tainica-i simțire, cel care, prin menirea de geniu, n-a fost fericit și n-a putut face fericit pe cineva, acesta este marele Eminescu al cărui nume a scăpat de noaptea uitării, el fiind un simbol al eternității.
Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească pe culmile perfecțiunii, opera sa fiind esența acestei spiritualități.
Poetul și-a propus în tinerețe să ridice un palat poeziei și altul dramei ce avea ca scenă istoria poporului nostru.
Eminescu a ridicat un templu în literatura română, opera sa fiind Ave Maria în literatura universală. Geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor
de poezie, grație profunzimii și armoniei versurilor sale.
Opera sa poartă pecetea eternității, prin strălucirea imaginilor artistice și profunzimea cugetării. Mesajul său liric se materializează în esențe umane de încântare și înfiorare în fața frumuseții, sensibilității și armoniei poeziei sale, căci adâncurile sufletești ale poetului uimesc mereu, prin acel inefabil și mister ce învăluie ființa care a creat o operă nemuritoare.
Eminescu a armonizat ritmurile naturii cu ritmurile inimii sale care a încetat să bată prea devreme. Cuvântul în poezia sa are o magie unică, irepetabilă.
Starea de vibrație ce ne-o dă trăirea estetică, citindu-i versurile, face să ne transpunem în universul mirific al poeziei sale.
Eminescu va rămâne în conștiința poporului nostru ca un suflu viu, căci spiritul eminescian este veșnic, veghind asupra noastră din spații astrale.
Adesea, ne întrebăm de ce ne este așa de dor de Eminescu? Simțim, noi, adevărații Români, un dor dureros de dulce de Eminescu? Dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai mare, plecat prea devreme dintre pământeni, este un dor de un prieten drag ce ne știe suferințele și toate durerile, visele și speranțele. Multora le este foarte dor de chipul lui visător de student, transfigurat de puritatea gândirii și simțirii sale, de chipul unui tânăr înflăcărat de mari idei și sentimente. Am vrea să știm, să simțim tot farmecul ce-l răspândea ființa lui reală, tonalitatea și inflexiunile vocii sale, mersul lui avântat sau doar de om ce meditează, pierdut în sine sau vibrația sufletului său plin de iubire, gesturile sale și mai ales toate acele porniri pline de entuziasm și toate acțiunile puse în slujba poporului care a dat acest geniu inegalabil.
Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare Ce suflet trist..., definindu-se pe sine, dar și pe noi, căci ne regăsim în acele versuri, poetul purtând povara unui destin nefericit, al său și al neamului său, pentru care a luptat cu condeiul, el fiind promotorul unor idei progresiste.
Ne este dor de cel care ar fi putut face mai mult pentru țara sa, dacă nu pleca prea devreme la îngeri. În imaginația noastră, îl vedem pe Mihai Eminescu cu zâmbetul lui dulce, pe buzele-i atât de frumoase, cu privirea tandră, arzătoare sau îndurerată, cu lumina chipului său, unică, irepetabilă. Cum să nu ne fie dor de cineva pentru care avem o iubire aparte?
Dacă nu vine la chemarea dorului nostru, ca suflet înzestrat cu puteri miraculoase, înseamnă că undeva, acolo sus, este iubit.
Noi rămânem să dorim ca și el României la trecutul mare, mare viitor, să vedem cum izvorăsc din veacuri stele una câte una și să admirăm luna ieșind din codrii sau a lacului văpaie, să simțim flori de tei înmiresmate, să ascultăm și pentru el aspru cânt al mării și chiar să ne dorim ceea ce spune poetul: Mai am un singur dor:/ În liniștea serii,/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării;/ Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin. (Mai am un singur dor)
Poate că, pe nevăzute căi, putem comunica toți cu marele poet și-l putem implora, prin rugăminți fierbinți să revină printre noi, să aducă în inimile noastre speranța unei lumi mai bune, armonia și pacea și toată frumusețea sufletului său încărcat de iubire.
Eminescu era conștient de valoarea universală a operei sale, așa cum se reflectă în poezia Numai poetul. Iată versurile: Numai poetul,/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului:/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări. (Numai poetul)
Am publicat volumul lui Mihai Eminescu POEZII / POÉSIES (Editura Amanda Edit), realizând traducerea în franceză a celor mai cunoscute poezii de dragoste, unele devenind melodii renumite, pentru muzicalitatea versurilor care au imprimat și muzicalitatea versiunii în limba franceză, pentru a pune în valoare profunzimea sentimentelor exprimate de poetul care susține un dialog permanent cu iubita sa, dezvăluind înfiorarea sufletului său tulburat de fiecare mișcare a ființei dragi, el fiind un poet al contemplației, al meditației, mereu cu ochii dornici de imaginea femeii îndrăgite. Am adăugat acestei ediții unele creații eminesciene în versuri populare și câteva poezii care scot în evidență ideile sale artistice, etice și filozofice. Volumul acesta se găsește on-line și poezia eminesciană ccirculă în toată lumea.
Am tradus separat poemul LUCEAFĂRUL, la împlinirea a 140 de ani de la publicarea lui, în anul 1883, în revista Familia condusă de Iosif Vulcan. Poemul a fost publicat de Editura UZP în anul 2023 și de Editura pim în anul 2025, în ediție română-franceză.
Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunțat, în ianuarie 2009, că LLUCEAFĂRUL este cel mai lung poem de dragoste și el a intrat în Guiness book, având 98 de catrene.
Ecaterina Chifu, membră UZPR
ARGUMENTE CA LUCEAFĂRUL SCRIS DE MIHAI EMINESCU SĂ INTRE ÎN PATRIMONIUL UNESCO
Luceafărul este o capodoperă a literaturii române și universale și merită să intre în patrimoniul mondial UNESCO, pentru bogăția ideilor, mesajul poetic și frumoasa realizare artistică.
Am tradus poemul Luceafărul în limba franceză, pentru a pune în evidență importanța acestei opere și a susține acest proiect. Traducerea în franceză este reușită, are rimă, redă structura, conținutul ideatic și mesajul poemului; muzicalitatea, frumusețea și armonia limbii franceze sporesc farmecul acestuia. Cartea publicată de Editura pim din Iași în 2025, are o excelentă realizare grafică, fiind ilustrată de renumitul grafician Mihai Cătrună. Această carte este o pledoarie ca Luceafărul scris de Mihai Eminescu să intre în patrimoniul UNESCO.
Iată argumentele:
Luceafărul este un poem filozofic care redă soarta omului de geniu neînțeles de societate și se constituie din antinomii: viață/ moarte, nemuritor/ muritor, terestru/ astral, clipă/ eternitate, întuneric/ lumină, vis/ realitate, iubire efemeră/ iubire eternă, om/ divinitate etc.
Eminescu are meritul de a reda înaintea lui Einstein în acest poem, ca și în poezia La steaua relațiile spațio-temporale din cosmos (a se vedea descrierea zborului Luceafărului prin cosmos), realizând o formulă poetică a teoriei relativității.
Poemul îmbină toate elementele liricii eminesciene și universale: incompatibilitatea dintre ființele muritoare și elementele cosmice eterne, aspirația spre iubire, imposibilitatea iubirii absolute, efemeritatea omului pe pământ, ideea eternității, destinul omului și puterile demiurgice, contrastul între terestru și astral, problema omului de geniu neînțeles de societate etc.
Despre poemul Luceafărul Eminescu a scris: Aceasta e povestea. Iar ințelesul alegoric ce i l-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Am făcut cerere ca această capodoperă a literaturii române să intre în patrimoniul UNESCO la Comisia UNESCO din România, la Comisia UNESCO din Parlamentul României, la Academia Română, la Uniunea Scriitorilor din România, așa cum a intrat și Miorița. (Balada este tradusă de mine în limba franceză și postată de revista on-line Armonii Culturale).
Așa cum a intrat în patrimoniul UNESCO Valsul frumuseții a lui Eugen Doga, noi, Românii, suntem datori să facem demersuri ca Luceafărul să intre în patrimoniul cultural al umanității.
Eminescu este creator al culturii române, creația sa aparține culturii universale. El rămâne alături de marii poeți ai lumii, prin opera ale cărei rezonanțe străbat meridianele, fiind îndrăgită și apreciată de atâția iubitori de poezie. Eminescu este dorul nostru de absolut, de adevăruri eterne, de idealuri înalte, de vise mărețe, opera sa fiind o culme a spiritualității românești și universale.
Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăție rară, cea mai de preț comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumusețe și armonie.
ODĂ (în metru antic)
de Mihai Eminescu
Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morții
Ne'ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!
ODĂ (în metru antic)
Nu credeam să-nvăț a muri vrodată este cel mai copleșitor și mai emoționant vers din literatura română. El ne impresionează, pentru că nu redă doar o confesiune dureroasă a poetului, ci ne implică pe noi toți care trebuie să învățăm a muri în fiecare zi. În entuziasmul tinereții, uităm că există moartea, un sfârșit al existenței. Poetul, pururi tânăr cum a rămas în conștiința noastră, trăia fericit, cum afirmă înconjurat în manta-mi, acea mantie protectoare care îl purta în lumea frumuseții, a înaltelor idealuri, cu ochii visători, înălțați la Steaua singurătății. Era steaua ce-l făcea unic, departe de mulțime, de agitația lumii, fericit, retras în creația sa, în visurile ce îi înflăcărau sufletul. Dar, cum în lume există dualitate, locul fericirii este luat de suferință dureros de dulce (oxymoron, figură de stil ce asociază două elemente contranstante). Suferința o trăiește în profunzimea ființei sale, bând voluptatea morții (oxymoron) neîndurătoare. Durerea atinge paroxismul: Focul meu a-l stinge nu pot/ Cu toate apele mării.
Mulți consideră ODĂ (în metru antic) un poem erotic. Metru antic se referă la ritmicitatea poemului în stil classic, grec sau latin. Oda, conform definiției, are un caracter elogios/ laudativ, dar observăm conținutul poemului care contrastează cu specificul odei din literatură. Durerea ia proporții uriașe, poetul asemănându-se cu eroii antici Hercule și Nessus, cu trupurile arse de otravă, ca un foc puternic. Poetul dorește, se întreabă dacă din această extincție va renaște, asemenea păsării Phoenix, purificat, cu noi puteri creatoare.
Mulți consideră că poezia este inspirată din propria biografie, când poetul a trecut printr-o criză sentimentală. Alții pun această criză morală pe implicarea socială a poetului care, prin Societatea Carpați milita să unească Ardealul cu Romănia, fapt ce i-a atras moartea spirituală și fizică, căci, din 1883, a devenit un poet interzis, blamat, condamnat la tăcere, la inactivitate, acoperit de rușinea de a nu mai fi el, din nemicnicia celor ce au dorit să fie considerat nebun, ca ideile sale, articolele să nu valoreze nimic. Distrugerea sa fizică și psihică a dus la moartea lui prematură. Ultima strofă este o reflecție filozofică, conformă gândirii sale. Își dorește să piardă orice legătură cu cea/ cei care i-au provocat suferință (Piară ochii tulburători din cale-mi), să devină indifferent, să se regăsească pe sine, să-și recapete seninnătate, liniștea, sfârșitul pământesc, să intre în Nirvana.
Fragment din cartea în curs de apariție POEȚII, FLĂCĂRI VII PE ALTARUL PATRIEI
MIHAI EMINESCU: GLOSSĂ
Glossă este considerată catehismul lui Eminescu, adică o creație ce oferă învățătură. Lecțiile de viață prezentate de poet sunt de actualitate, pun accent pe înțelepciunea oricărei ființe atrasă de mirajele existenței. Ideea lumii ca teatru este atât de bine ilustrată, precum și repetabilitatea faptelor, fenomenelor. Lecția de înțelepciune este impresionantă. Să-l prețuim pe cel mai mare poet român, Mihai Eminescu.
ȘI DACĂ
DE MIHAI EMINESCU (Interpretare personală de Ecaterina Chifu)
Mihai Eminescu și Veronica Micle au scris cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatura română (Elena Buică). Dovada o constituie toate poeziile de dragoste adresate unul altuia, poezii ce pot fi un minunat roman epistolar în care Eminescu își dezvăluie sufletul său vibrant, iubitor, îndrăgostit de ființa dragă, până la uitarea de sine și profunzimea sentimentelor, Veronica Micle, muza sa. Ea dorea să publice un album cu poeziile amândurora, cu subtitlul Ale dânsului pentru mine, ale mele pentru dânsul. Era conștientă de marea valoare a acestei cărți prin care dorea să pună în lumina marea iubire, frumusețea și profunda sensiblitate a sufletelor celor doi poeți. Octav Minar a publicat volumul Dragoste și poezie cu acest subtitlul, selectând poezii de Eminescu și de Veronica Micle, dar nu știm dacă i-a respectat alegerile Veronicăi. De aceea primul biograf al Veronică Micle. contemporan cu ea, Octav Minar s-a documentat și a susținut că nu s-a sinucis, căci avea acest proiect de realizat, ci, epuizată de nesomn după moartea lui Eminescu, din cauza căldurii excessive și a unui șoc emotional ea a suferit un accident cerebral la Văratec. Dar toți frustrați au blamat-o, au supus-o oprobiului public și au diminuat rolul Veronică Micle în creația lui Eminescu. Erau două ființe frumoase, înzestrate cu trăsături alese, cultură și sensibillitate. Veronica Micle a fost primul critic al poeziilor lui Eminescu, ea a definit genialitatea sa:
Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge ...
Lang-acest colos de piatra vezi tu cât de mica sunt
Astfel tu 'n a carui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ. (Veronica Micle Poezii)
Exemplificăm de ce considerăm poeziile de dragoste ale celor doi un adevărat roman epistolar, în care se confesau unul altuia prin titlurile poeziilor.
Mihai Eminescu: A frumuseții tale forme, Adio! Ah, mierea gurii tale, Alei mica, alei dragă, Apari să dai lumină! Atât de fragedă, Când însuși glasul, Când, Ce se-alegea de doi nebuni, iubito? Ce se-alegea de noi, a mea nebună? Ce șoptești atât de tainic? Cine ești? De câte ori, iubito? De ce în al meu suflet? De ce nu-mi vii? De ce să mori tu? De pe ochi ridici, De-aș muri ori de-ai muri, De-atâtea ori, De-or trece anii, Departe sunt de tine, Despărțire, Din cerurile albastre, Din nopatea, Din valurile vremii, Dorința, Dormi! După ce atâta vreme, Eu număr, oh! plângând, Gândind la tine, În ochii tăi citisem, Mândro, mândro, Nu mă înțelegi, Odată te văzusem, O! de-ai ști cum șoapta ta divină, Pierdut în suferința
, Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci, Renunțare, Replici, S-a dus amorul, Sara pe deal,Stam în ceardacul tău, Și dacă de cu ziuă
. Și dacă
Veronica Micle: Ah! Du-te! Ah! fugi! Ai plecat, Am plecat, Ar fi destul, Aș fi vrut să vii, Ca astăzi, Ce mi-a zdrobi suspinul, Când îmi plec, Când noaptea e adâncă, Ce n-ar da un mort din groapă, Cel din urmă vis, Gândul, De ce în al meu suflet
, De ce-ți mai numeri anii? De dorul tău, De pe țărmurile lumii, De pe un vârf, De-ai ști, De-aș putea, Dialog liric, Din puterea iubirii, Din sufletu-mi, Drag mi-ai fost, Fugi! Glasul durerii, Iluziile mele, În cenușa, În dorul meu, În zadar, La portretul unui poet, La un portret, Lacrimi și lacrimi, Lui X, Lumea mare, Luminează-n ceruri luna, M-am gâdit, Moarte fugi! Nu ești tu, O clipă de-ai amorțit, O moarte, Pasărea, Pe ceruri, Pe al meu gând, Raze de lună, Rime la un amic, S-a pus vălul, Să pot întinde mâna, Să știi că oriunde, Scrisoare, Și cum s-a stins, Și dacă un dor, Și pulbere, țărână, Și te uresc, Și ura și iubirea, Singură, Singurul noroc, Șterge-ți lacrima! Știu că amorul tău, Tristă de ce-i
Uitare.
Pentru edificare, rugăm să citiți poeziile celor doi pe site: Poeții noștri.
Octav Minar a ales o altă ordine a poeziilor publicate la acel timp.
Poezia Și dacă
. se înscrie în acest dialog poetic între Eminescu și muza sa, Veronica Micle. Ea redă paralelismul/ corespondența dintre mișcările din natură și trăirile poetului. Aceste mișcări se înscriu în cee ce consideră eminescologii cadrul poetic eminescian. Acesta este universul liric, spațiul mirific ce dă farmec creațiilor sale.
Și dacă
Cu acest Și narativ (nu copulativ, asociativ) începe povestea de dragoste și ne transpune în lumea de frumusețe și iubire, o lume ce o căutăm mereu. El este urmat de conjuncția dacă ce introduce o condițională, pentru a marca interferența/ interdependența între mișcările elementelor din natură și reacțiile din sufletul poetului. Evocarea ramurilor bătute de vânt, cutremurarea plopilor declanșează în sufletul poetului imaginea ființei iubite, în mișcare, apropiindu-se de el, ca și cum ar îndeplini o dorință arzătoare a poetului:
Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.
Și-ncet să te apropii este versul care confirmă ideea că poeziile erau adresate ființei dragi, cea care îi umplea sufletul de iubire.
Și dacă
. face parte din romanul epistolar care conturează drama intimă a poetului.
Strofa a doua lărgește orizontul feeric, crează cadru natural în care luminile celeste și cele terestre converg, pentru a oferi poetului liniște, seninătate:
Și dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.
Rolul liniștitor al lacului este un balsam pentru un suflet îndurerat.
Strofa a treia este o mărturie emoționantă. Cu puține mijloace artistice, Eminescu spune atât de multe:
Și dacă norii deși se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.
Alte mișcări din univers (mișcarea nourilor deși, apariția plenară a lunii) amplifică starea de fericire a poetului, căci acest univers poetic exista în planul amintirii și trăirea este mai intensă, cum spune Marcel Proust în romanul În căutarea timpului pierdut. În final, este o mărturisire fascinantă. Femeia iubită rămâne în sufletul poetului pentru todeauna.
Povestea lor de dragoste se înscrie în ciclul iubirii eterne ce trece dincolo de timp și de spațiu.
Ecateirna Chifu, scriitoare și traducătoare, membră în UZPR, membră PERGAM
Din cartea POEȚII, FLĂCĂRI VII PE ALTARUL PATRIEI
NUMAI POETUL DE MIHAI EMINESCU
Această poezie scrisă în versuri albe dovedește modernitatea lui Eminescu. Poemul este scurt, dar cu adânci semnificații, fiind o creație filozofică. El este un aforism concentrat pe ideea menirii poetului în lume. Asemănarea destinului oamenilor cu valurile mării ce apar și dispar este romantică. Ideea zădărniciei existenței umane (Vanitas vanitatum) cum apare în Biblie în Eclasiastul a fost dezbătută de mulți gânditori, filozofi renumiți, scriitori. Vanitas vanitatum et omnia vanitas (lat. Deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune) apare la începutul cărții Eclesiastului în care toată zbaterea omnească este vânare de vânt, o alergare după iluzii. Ideea aceasta este axa centrală a lungului poem eminescian Mememnto mori titlul ce se traduce: Amintește-ți că vei muri. Ceea ce rămâne este spiritul păstrat în creații literare ale poetului asemănat cu păsările ce zboară/ deasupra valurilor care trece peste nemărginirea timpului (în eternitate) în ramurile gândului (o metaforă ce ilustrează păstrarea în memoria colectivă a operei sale) și ajunge în sfintele lunci în acel spațiu al spritelor înalte, alături de alți creatori de frumos și înălțător, care concurează pentru a înfumuseța o lume ideală. Poezia nu are multe mijloace artistice doar câteva epitete: lumea trecătoare, sfintele lunci, sânul mării infinit, personificărea Treierând necontenit/ Sânul mării infinit (epitet) și metafora ramurile gândului.
Valoarea acestei poezii este evidentă: poetul Eminescu știa că opera sa era de un înalt nivel artistic și spiritual și că va înfrunta veacurile, cum s-a dovedit, mai ales în epoca exploziei informaționale.
Să îl iubim și să îl prețuim pe Eminescu, deoarece el este oglinda sufletului nostru românesc.
(Ecaterina Chifu, fragment din cartea POEȚII, FLĂCĂRI VII PE ALTARUL PATRIEI)
ODĂ (în metru antic) de Mihai Eminescu
Anul acesta se împlinesc 160 de ani de la debutul literar a lui Mihai Eminescu în revista Familia cu poezia De-aș avea , în 1866, când Iosif Vulcan i-a schimbat numele din Eminoviciu în Eminescu.
Primul vers din Odă (în metro antic) Nu credeam să-nvăț a muri vrodată este cel mai copleșitor și mai emoționant din literatura română. El ne impresionează, pentru că nu redă doar o confesiune dureroasă a poetului, ci ne implică pe noi toți care trebuie să învățăm a muri în fiecare zi. În entuziasmul tinereții, uităm că există moartea, un sfârșit al existenței.
Poetul pururi tânăr cum a rămas în conștiința noastră, trăia fericit, cum afirmă în versul: Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, acea mantie protectoare care îl purta în lumea frumuseții, a înaltelor idealuri, cu ochii visători, înălțați la Steaua singurătății. Era steaua ce-l făcea unic, departe de mulțime, de agitația lumii, fericit, retras în creația sa, în visurile ce îi înflăcărau sufletul.
Dar, cum în lume există dualitate, locul fericirii este luat de suferință dureros de dulce (oxymoron, figură de stil ce asociază două elemente contranstante). Suferința o trăiește în profunzimea ființei sale, bând voluptatea morții (oxymoron) neîndurătoare
Suferința atinge paroxismul: Focul meu a-l stinge nu pot/ Cu toate apele mării.
Mulți consideră ODĂ (în metru antic) un poem erotic. Sintagma metru antic se referă la ritmicitatea poemului în stil classic, grecesc sau latin. Oda, conform definiției, are un caracter elogios/ laudativ, dar observăm conținutul poemului care contrastează cu specificul odei din literatură. Durerea ia proporții uriașe, poetul asemănându-se cu eroii antici Hercule și Nessus, cu trupurile arse de otravă, ca de un foc puternic ce nu poate fi stins cu toate apele mării. El dorește, se întreabă dacă din această extincție va renaște, asemenea păsării Phoenix, purificat, cu noi puteri creatoare.
Mulți consideră că poezia este inspirată din propria biografie, când poetul a trecut printr-o criză sentimentală. Alții pun această criză morală pe implicarea socială a poetului care, prin Societatea Carpați milita să unească Ardealul cu Romănia, fapt ce i-a atras moartea spirituală și fizică, căci, din 1883, a devenit un poet interzis, blamat, condamnat la tăcere, la inactivitate, acoperit de rușinea de a nu mai fi el, din nemicnicia celor ce au dorit să fie considerat nebun, ca ideile sale, articolele să nu valoreze nimic. Distrugerea sa fizică și psihică a dus la moartea lui prematură.
Ultima strofă este o reflecție filozofică, conformă gândirii sale. Își dorește să piardă orice legătură cu cea/ cei care i-au provocat suferință (Piară ochii tulburători din cale-mi), să devină indifferent, să se regăsească pe sine, să-și recapete seninătate, liniștea, sfârșitul pământesc, să intre în Nirvana.
Considerăm acestă poezie definitorie pentru personalitatea lui Eminescu, căci o putem înscrie în seria poeziilor filozofice care aureolează creația eminesciană.
( Ecaterina Chifu, fragment din cartea în curs de apariție POEȚII, FLĂCĂRI VII PE ALTARUL PATRIEI)
REPLICI
de MIHAI EMINESCU
Replici
este poezia care confirmă teoria mea: multe poezii ale lui Eminescu sunt scrisori de dragoste adresate Veronicăi Micle, precum sunt și ale poetei pentru el. Confesiunea lirică conturează un roman epistolar în versuri al fiecăruia. Acest duet liric se înscrie în ciclul epistolar al celor doi poeți care își mărturisesc direct sentimentele puternice unuia pentru altul. Ei caută asemănări cu elementele din natură, care, prin simbolistica lor, pot să redea trăirile personajelor din această scenetă, Mihai și Veronica.
Conotațiile sunt atât de suggestive: tu eu alternează, pentru a crea asemănările și deosebirile dintre cei doi, definindu-i ca un cuplu, conturând un spațiu și un timp doar al lor, cel al iubirii:
Tu ești o undă, eu sânt o zare,
Eu sânt un țărmur, tu ești o mare,
Tu ești o noapte, eu sânt o stea
Iubita mea.
Aceste asocieri sporesc aura de frumusețe a iubirii lor, fixează cadrul terestru (Eu sunt un țărmur, Tu ești o mare, tu ești o noapte) și pe cel astral (Eu sunt o zare eu sunt o stea) în care cei doi își declară iubirea. Tandrețea sufletului poetului se revarsă în ultimul vers: Iubita mea rostit cu multă afecțiune.
Replica iubitei este emoționantă:
Iubita
Tu ești o ziuă, eu sânt un soare,
Eu sânt un flutur, tu ești o floare,
Eu sânt un templu, tu ești un zeu
Iubitul meu.
Tu ești un rege, eu sânt regină,
Eu sânt un haos, tu o lumină,
Eu sânt o arpă muiată-n vânt
Tu ești un cânt.
Această declarație sinceră exprimă venerația femeii iubite pentru idolul ei, definit ca un zeu, ca o zi luminoasă, ca o floare, în timp ce ea se consideră un soare un flutur un templu, conotații ce converg, pentru a defini cuplul perfect.
Asemănarea între două ființe ce se iubesc, care sunt egale (Tu ești un rege, eu o regină) ce sunt unite prin ccontrast (Eu sânt un haos, tu o lumină,/ Eu sânt o arpă muiată-n vânt / Tu ești un cânt.) confirm armonia într-o unitate de contrarii. Mărturia aceasta ne emoționază, căci conturează sufletul celor doi îndrăgostiți, ea un chaos el o lumină, ea este o arpă (muza) el este un cânt (poetul care o cântă).
Declarațiile de dragoste iau amploare, sunt spuse direct, convergența este evidentă. Poetul își recunoaște genialitate, dar dezvăluie și existență plină de dificultăți a femeii iubite.
Poetul
Tu ești o frunte, eu sânt o stemă,
Eu sânt un geniu, tu o problemă,
Cercetarea sufletului iubitei este făcută cu intensitate și cuvintele magice te iubesc redau iubirea intensă a poetului.
Privesc în ochii-ți să te ghicesc
Și te iubesc!
În replica sa, o interogație retorică, iubita descrie imaginea sa reflectată în mintea poetului, o apariție plină de taină, o imagine efemeră, dar și o ființă înzestrată cu calități excepționale, definite ca un un cântec sublim, încet . Iubirea infinită ce o are pentru poet este reflectată în ultimul vers: Iubit poet.
Emoționantă este ultima strofă în care iubita face o declarație impresionantă:
O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ție-ți arde,
Nimic nu e, nimic al meu
E tot al tău.
Adresarea prin cuvântul barde cu referire la poet, mărturia că iubirea ei este atât de puternică, un foc interior ce arde doar pentru el și declarația că sufletul ei îi aparține poetului au rezonanțe în inima lectorilor.
Deci Replici este o altă pagină din romanul de dragoste scris de Eminescu în versuri, inspirat de muza sa, poeta Veronica Micle, prețuită de poet prin frumusețea fizică și inteligența ei, prin puterea de a iubi intens, dincolo de spațiu și timp.
( Ecaterina Chifu, fragment din cartea în curs de apariție POEȚII, FLĂCĂRI VII PE ALTARUL PATRIEI)
STELELE-N CER DE MIHAI EMINESCU ESTE O POEZIE FILOZOFICĂ?
Stele-n cer ultima poezie scrisă de genialul Eminescu, poate ultima variantă a fost găsită în halatul în care a murit în spitalul doctorului Șuțu (nume scris și Șoutzu). De aceea, ea ne dă bătăi de inimă, dacă o citim. De la prima strofă, recunoaștem stilul eminescian, când muzicalitatea versurilor, dar mai ales spiritul creativ al poetului care descrie spațiul larg al cerului și al mărilor, deschide în imaginarul nostru imagini vizuale uimitoare, pe axa longitudinală dar și astrală, creând un univers mirific în care stele ard depărtărilor, ca niște flăcări vii, apoi dispar, că așa este legea lor:
Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
În acest univers al visării, doar vasele de lemn schimbă peisajul, par niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.
Ce metaforic a redat poetul agitația mărilor cu pustietatea lor nesfârșită.
Acest decor automnal este animat de mișcarea cocorilor care
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.
Imaginile vizuale converg, să redea un tablou vast al cerului, în care cocorii, prin trecerea lor veșnică asemenea unui ritual, scriu destinul ființelor muritoare.
Comparația vieții omului cu efemera floare de crâng subliniază și mai mult tragismul existenței umane, în care norocul joacă un rol esențial.
Dar, ne îndurerează până la lacrimi aceste versuri:
Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor
Este o invocație către îngerul păzitor, căruia îi cere ajutor, să-i ușureze cumplita suferință (Trista plângere) să-l ajute să mai trăiască, căci poetul iubea viața, cum ne indică ultimul vers plângere/ plină de-amor
În ultima strofă, printr-o interogație retorică, poetul ni se adresează nouă, tuturor, trist, îndurerat că viața este așa de scurtă:
Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
Acesta este destinul omului pe pământ, căci totul este scris în cartea lumii.
Frumsețea acestei poezii ne produce emoții esetice de înalt nivel, de aceea recomand compozitorilor să se aplece cu grijă asupra versurilor, ele au muzica lor interioară, sunt ca ritornelă și ar trebui puse pe muzică pe un tempo de vals.
( Ecaterina Chifu, fragment din cartea în curs de apariție POEȚII, FLĂCĂRI VII PE ALTARUL PATRIEI)
DORINȚA de MIHAI EMINESCU
Această poezie completează romanul epistolar în versuri scris de Mihai Eminescu, pentru Veronica Micle. Monologul liric ne emoționează, căci sentimentele sincere exprimate de poet sunt asemenea celor ce simte orice îndrăgostit. Cadrul idilic este realizat cu elemente din natură (codrul, izvorul, ramuri, teiul, florile de tei) cele ce formează universul intim al poetului. Titlul Dorința este semnificativ, căci poetul proiectează o fercire posibliă în viitor. Adresarea directă iubitei (Vino-n codrul la izvorul) se face printr-un verb la imperativ, dorința de a o întâlni este arzătoare. Cadrul idilic unde o cheamă este simplu, dar oferă liniște, frumusețe:
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Izvorul este pesonificat (tremură pe prund) ca și crengile ce oferă un cuib de fericire celor doi îndrăgostiți. Verbe la imperativ, cu formă de conjunctiv exprimă nerăbdarea poetului de a întâlni ființa dragă:
Și în brațele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ți desprind din creștet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Starea de reverie ia amploare și poetul își imaginează jocul iubirii lor, de data aceasta verbele sunt la viitor:
Pe genunchii mei ședea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ți cadă flori de tei.
Repetiția singuri-singurei subliniază dorința poetului de a trăi departe de lume, într-un cadru feeric, înfrumusețat de florile de tei ce cad și împodobesc iubita.
Poetul face un portret succint al celei dragi (fruntea albă, părul galben) un model tipic al femeii descrisă de Eminescu și în alte poezii. Gestica imaginată este sugetivă, accentuează nevoia de fericire a poetului, dorința de a trăi plenar o iubire împărtășită:
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...
Această stare de bucurie aduce visarea, visarea la o fericire ideală, când
ea este împărtășită și de natura înconjurătoare:
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;
Finalul poeziei este emoționat, poetul se închipiue alături de iubita sa, care, cuprinși de framecul naturii înconjurătoare se integreză în ea, formând un tot armonios, în care cei doi dorm senini, doar florile de tei, urmând un ciclul al vieții, cad rânduri-rânduri. Repetiția sugerează multitudinea acestor flori de tei înmiresmate un epitet care încununează imaginile vizuale, cu cele auditive, kinetice, dar și olfactive:
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Poezia Dorința este atât de frumoasă, de muzicală, de plină de sentimente, încât noi, lectorii, simțim nevoia să îi mulțumim în gând celui ce a redat sufletul românesc nu doar în aceste versuri, ci în multe alte poezii.
DORINȚA
de Mihai Eminescu
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Și în brațele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ți desprind din creștet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei ședea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ți cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Din cartea POEȚII, FLĂCĂRI VII PE ALTARUL PATRIEI
ATÂT DE FRAGEDĂ DE MIHAI EMINESCU
Această poezie este cea care încununează dialogul lric dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Degeaba unii eminescologi înnegresc atâtea pagini, considerând că ea este inspirată de altă femeie, influențați de vanitoasa Mite Kremitz ce se dorea imortalizată de un poet genial. Descrierea ființei dragi se face cu aceleași mijloace artistice ca în alte poezii adresate direct Veronicăi. Idealizarea iubitei apare din prima strofă, când o aseamănă cu floarea albă de cireș, sugerând ideea purității, o apariție angelică,fragedă (prospătă, tânără), superioară altora:
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireș,
Și ca un înger dintre oameni
În calea vieții mele ieși.
Această apariție aeriană, plutitoare ca visul de ușor, ca de zână, o face și mai atrăgătoare, iar imaginile kinetice sunt completate de cele vizuale și auditive: mătasea sună sub picior (personificare):
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Și de la creștet pân-în poale
Plutești ca visul de ușor.
În strofa a treia, poetul creează din cuvinte imaginea sculpturală a ființei iubite. La apariția ei de o frumusețe marmoreală, inima poetului se înfioară. El își leagă întreaga ființă de ochii ei cei plini de patimi și noroc, sintagmă ce descrie frumusețea ei interioară, un suflet plin de pasiune. Cuvântul noroc sugerează înzestrarea sa ca femeie de o rară frumusețe.
Din încrețirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi și noroc.
S-atârnă sufletu-mi de ochii este versul ce spune totul despre iubirea lui Eminescu pentru muza sa. Acest suflet are așa de mare putere de iubire, că dorește să o regăsească în ochii celei dragi.
Dialogul continuă, iubita întruchipând un vis ferice de iubire (epitet), o mireasă blândă din povești (comparație ce exprimă nevoia de o iubire împlinită a poetului).
Zâmbetul ei îi iluminează chipul, îi sporește frumusețea (Mi-arată cât de dulce ești). Epitetul dulce exprimă admirația poetului pentru ea:
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din povești,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce ești,
Iubita este descrisă ca o ființă miraculoasă, care, ajutată de farmecul nopții, prin pasiunea ei, sporește suferința poetului, căci, în sufletul lui senin, luminos coboară întunericul adus de suferința din iubire. Această iubire îl înflăcărează, dar îl tulbură, căci pierdea lumina lui interioară, seninătatea unui suflet poetic.
Nu doar aspectul fizic și reacțiile sufletești conturează portretul iubitei, ci și vorbirea (Cu-a gurii tale calde șoapte) și gestica (Cu-mbrățișări de brațe reci). Astfel își exprimă ea tandrețea, iar sintagma brațe reci vine să confirme faptul că poezia este dedicată Veronicăi, ea apărând și în alte poezii inspirate de ea. Epitetele calde șoapte brațe reci evidențiază frumusețea iubitei:
Cât poți cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde șoapte,
Cu-mbrățișări de brațe reci.
Gândul întunecat al iubitei, produce reacții în lanț, un văl se așterne pe ochii ei fierbinți, un epitet ce dezvăluie pasiunea ei înflăcărată, la care trebuie să renunțe, să respecte convențiile sociale, dar pe chip păstrează umbra dulcilor dorinți, adică dorințele unei posibile fericiri în doi, sufletul ei se zbate între iubire și renunțare.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinți:
E-ntunecoasa renunțare,
E umbra dulcilor dorinți.
Drama intima a poetului ni se dezvăluie în strofa următoare, când cei doi sunt separați pentru veșnicie de un destin implacabil:
Te duci, ș-am înțeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Prin sintagma mireasa sufletului meu, poetul o cosideră unică, crede că doar cu ea poate forma un cuplu minunat, poate întregi sfera perfectă, cea a iubirii ideale:
Că te-am zărit e a mea vină
Și vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăși-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deșert.
Separarea lor ar duce la dispariția visului de lumină (epitet), la singurătate, la imposiblitatea de a o regăsi. Dar, în planul amintirii, ea va dăinui, va apărea asemenea Verginei Marii. Ne încântă idealizarea iubitei purtând pe frunte coroana divină, cea a frumuseții ideale.
Ș-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană
Unde te duci? Când o să vii?
Întrebarea din ultimul vers ne impresionează, prin dramatismul ei. Relația cu ființa iubită nu poate avea un viitor, căci ea nu-i poate aparține, de aceea neliniștea poetului sporește și ne lasă atâta durere în suflet. Această poezie pusă pe muzică de formația Mondial, este o pagină din romanul epistolar Emin și Vero și, prin profunzimea sentimentelor descrise, devine o coordonată a sufletului eminescian, dar mai ales reprezintă sufletul românesc.
Din cartea POEȚII, FLĂCĂRI VII PE ALTARUL PATRIEI
DE-OR TRECE ANII
de MIHAI EMINESCU
Această poezie este o confesiune lirică, făcută nouă de Eminescu, pentru a pune în lumină farmecul deosebit al ființei iubite. Oare mai există în literatura universală un poem care să redea atât de bine misterul feminin cum o face poetul? Titlul este dat de primul vers ales poate de Perpessicius sau Vatamaniuc, cei ce au studiat manuscrisele eminesciene, pentru a-i publica opera. Poetul ar fi ales poate titlul Un nu știu ce și-un nu știu cum sau Misterul iubitei. El își exprimă direct sentimentele care, prin ani, devine mai profunde, căci ființa iubită place, prin farmecul ei misterios. Inventiv, Eminescu pune articolul nehotărât un în fața unor locuțiuni, pentru a explica inexprimabilul:
De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va plăcé,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un nu știu cum" ș-un nu știu ce".
Poetul se crede vrăjit de ea de la început, căci iubita este deosebită de alte ființe, are un farmec aparte. Sintagma nu știu cum redă misterul feminin nedescifrabil.
M-a fermecat cu vro scânteie
Din clipa-n care ne văzum?
Deși nu e decât femeie,
E totuși altfel, nu știu cum".
Cea atât de iubită este deosebită de altele, este o ființă unică în lume, aureolată de framecul frumuseții ei. Ea are un mister aparte, calități excepționale, care o fac așa de îndrăgită și când vorbește și când tace: E și-n tăcere-i nu știu ce". Tăcerea este grăitoare între ființe ce se iubesc.
De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tăcé:
Dac-al ei glas e armonie,
E și-n tăcere-i nu știu ce".
Această atracție îi copleșește sufletul, deși iubirea lui este dureroasă, căci nu este împlinită, ideie sugerată de cuvântul jale. Poetul străbate același drum al iubirii, căc farmecul deosebit al celei dragi ocupă tot spațiul sufletului său.
Deși poezia nu face parte din ciclul scrisorilor în versuri adresate Veronicăi Micle, am ales-o, căci ea redă atât de expresiv un portret al iubitei văzut cu ochii iubirii poetului atât de sensibil. Citind poezia, observăm că ea este o confesiune, el ni se adresează nouă, lectorilor, pentru a defini imagnea ființei dragi, înzestrată cu trăsături excepționale.
În taina farmecelor sale
E-un "nu știu ce" ș-un "nu știu cum".
Despre personalitatea Veronicăi Micle, fiica ei, Virginia Gruber scria : Mama a fost plină de viață, plină de farmec, frumoasă, doamnă perfectă și avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calități superioare, făcea umbra întotdeauna în jurul celorlalte femei. (George Sanda Veronica Micle Editura Cartea românească).
Ea l-a numit pe Eminescu poetul-geniu, înaintea altora, cam în același timp cu Maiorescu, dar cu mai multă fervoare. Chiar numai pentru intuiția ei fără greș, ar trebui să îi recunoaștem inteligența și calitatea gustului artistic scrie d-na Elena Buică în Observatorul din Toronto.
Aceste două frangmente sunt extrase din cartea publicată de mine Veronica Micle Poezii/Poesies tradusă de mine în franceză.
Iată de ce afirmația lui Tudor Arghezi este adevărată: Fiind prea român, Eminescu este universal adică sentimentele sale general-umane devin universale.
Mă bucur mult că am oferit elevilor posibilitatea de a cunoaște o importantă poezie a lui Eminescu, un elogiu adus femeii iubite.
DE CE NU-MI VII?
De Mihai Eminescu
Prin această adresare directă din titlul, o întrebare ca un strigăt de durere, simțim cum inima poetului se frânge. Pronumele mi cu forma lui de dativ posesiv exprimă nevoia poetului de a avea aproape de el iubita, de a-i aparține. Sentimentul de tristețe este amplificat de decorul autumnal (plecarea rândunelelor, căderea frunzelor, bruma din vii).
În versul patru întrebarea se repetă, pentru a sublinia durerea poetului, chinul său lăuntric:
Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-așează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
Poezia este o evidentă scrisoare de dragoste, poetul își îndeamnă iubita să vină, amintindu-i de imensa lui dragoste, de un paradis în doi, ca în trecut. Impresionant este versul Să te privesc cu mult nesaț, căci el dezvăluie ardoarea sufletului eminescian, el fiind un poet al privirii, fascinat de mișcările ființei iubite, absorbind în sine gesturile, cuvintele, mișcarea, privirile celei dragi. Cuvântul nesaț semnificând dorință puternică/ insațietate este foarte expresiv. Scena idilică a intimității lor ne înduioșează.
O, vino iar în al meu braț,
Să te privesc cu mult nesaț,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!
Universul mirific ca spațiul al iubirii fericite are elementele din natură ce creează cadrul eminescian (văi și lunci) :
Ți-aduci aminte cum pe-atunci,
Când ne primblam prin văi și lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?
Trăsăturile excepționale ale iubitei sunt amintite și în această poezie, comparația cu alte femei cu ochi ce izvorăc scântei o face și mai dragă poetului, cum reise din repetiția Ca tine nu-s, ca tine nu-s! Este o explozie de bucurie în acest vers, că știe că ea este mult superioară altora.
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei...
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
Rolul ființei iubite în viața sa, ca o rază de lumina, ca o șansă la o viață senină, căci ea are puteri magice se regăsește și în alte creații eminesciene. Asemănarea cu o stea din cer, mai mândră decât ea este tot o idealizare a celei dragi, cea care îi umple sufletul de iubire, care prin repetiția Iubita mea, iubita mea! capătă trăsături la superlativ, poetul umplându-și sufletul cu imaginea ei, prin această adresare directă.
Căci tu înseninezi mereu
Viața sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!
Tristețea toamnei apasă sufletul poetului, pustietatea lanurilor aduce și pustiul din inima sa, iar întrebarea dramatică repetată De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? aduce nostalgie în sufletul autorului și al nostru, conturează drama intimă a celui ce este cel mai mare poet român:
Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Și lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
Sper că mi-am îndeplinit promisiunea din ziua de 1 ianuarie, 2026, că voi face fapte bune, că prin munca și priceperea mea, îmi voi îndeplini misiunea de profesoară față de tânăra generație.
Prof. Ecaterina Chifu, scriitoare, traducătoare, membră în UZPR, membră PERGAM
Din cartea POEȚII, FLĂCĂRI VII PE ALTARUL PATRIEI
Toate drepturile rezervate
|
Ecaterina Chifu 1/20/2026 |
Contact: |
|
|
