Florin Măceșanu întâmpină Ziua Națională a României – 1 Decembrie – cu expoziția omagială
Versatilul pictor craiovean Florin Măceșanu întâmpină Ziua Națională a României – 1 Decembrie – cu expoziția omagială personală „GÂNDURI”: peste 50 de lucrări în ulei pe pânză (peisaje, compoziții), prin care artistul vizual își caută cu frenezie identitatea spirituală, îndemnându-ne să facem la fel, adică să ne întrebăm De unde venim ? Cine suntem ? Încotro mergem ?
Subliniem din capul locului că, pentru Florin Măceșanu, 2025 a fost, este și va rămâne cel mai bogat an de ieșire în public prin șase „personale” de mare succes.
Cronologic, prima a avut loc la Chișinău – în cadrul somptuoasei suite de manifestări organizate sub genericul Zilele BRÂNCUȘI.
Alta a înnobilat simezele Galeriei Arta 2 din Bănie, iar aceasta - în al cărei spațiu mirific poposim acum – este a patra găzduită, numai în acest an de grație 2025, de Culoarul Regal care duce, după vreo 33 de metri, din Calea Unirii până la intrarea în Sala Maură a hotelului Minerva.
Este un veritabil tunel al ispitelor cromatice de tot felul, care ne asaltează emoțional și intelectual întru degustarea de picturi provocatoare, nu doar pentru văz și auz, ci și prin îndemnul ezoteric de a NU ne sfii să ne verificăm inclusiv Gustul Luminii !
Ba chiar să încercăm a călători până la capătul Curcubeului, sub aura aproape invizibilă a Spiritului Reginei Maria – în pofida faptului că aici, în această expoziție, ni se oferă doar șansa de a urmări și de a dialoga exclusiv cu o copie a tabloului original.
Originalul a rămas în custodia regizorului Toma Enache, directorul de scenă care a valorificat tabloul în calitate de laitmotiv în filmul artistic de lung metraj ENESCU, jupuit de viu, încununat cu foarte multe premii naționale și internaționale.
Pentru că până și acum – la mai bine de un secol de la desăvârșirea actului premergător al primei uniri politice realizate, în anul 1601, de Mihai Viteazul – mai există încă jalnici analfabeți și asasini imbecili care atacă memoria soției Regelui Ferdinand I Unificatorul, se cuvine să subliniem tranșant că Regina-Soldat MARIA a fost și rămâne în istoria noastră drept Cheia de boltă în făurirea Românei Mari.
Țara noastră a devenit, atunci, unul dintre primele cinci state ale Europei, ca suprafață, ca populație, iar ca resurse petrolifere se plasa pe locul dintâi - întrecând, din acest punct de vedere, marile puteri continentale la un loc !
Vă rog să-mi permiteți, doamnelor și domnilor, ca - în această Sfântă zi de 1 Decembrie, sărbătoarea noastră națională – să vă captez atenția prin recursul la judecățile de valoare irefragabilă, formulate de savanți și istorici de recunoaștere mondială:
1. Maria Gimbutas (profesor universitar, Los Angeles, California): „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă – o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î. H., axată pe o societate matrimonială, teocrată, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului și epoca fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizație europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană (s.n.). A fost o perioadă de reală armonie, în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii”;
2. Daniel Ruzzo (arheolog sud-american): „Carpații sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi.”;
3. Barbara Deppert Lippitz (expert internațional autorizat): „Sunteți singura țară din Europa care are scrisă istoria în propriul ei aur. Aveți peste 6.000 (șase mii) de ani de istorie a aurului! Este istoria voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevărata ei valoare.” ;
4. Alfred Hoffmann (în Istoria Pământului, 1820): „Nicăieri nu vei putea găsi o putere de înțelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoțit de mlădierile purtării, așa cum o afli la cel din urmă rumun. (…) Limba sa este atât de bogată și armonioasă că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pământ. Rumunia nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.”;
5. Universitatea din Cambridge (1922): „În mileniul V înainte de Hristos, spațiul carpatic getic era singurul locuit din Europa. Spațiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populație și civilizație India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța și așa-zisul spațiu slav. VEDELE (RIG VEDA), cele mai vechi monumente literare ale umanității, au fost create în centrul Europei.”.
Clipa de grație când principesa Maria a devenit regină a României (concomitent cu urcarea pe tron a principelui Ferdinand, în ziua de 11 octombrie 1914, după trecerea în eternitate a regelui Carol I) a fost una extrem de fierbinte, plină de provocări și riscuri greu de imaginat, mai ales retrospectiv, acum, după mai bine de un veac.
Momentul era unul de răscruce, foarte plin de virtualități (și pozitive, și negative), dar gâlgâind de primejdii enorme. Parcă mai mult decât niciodată, statul român se afla în pragul, ba chiar în punctul de maximă incidență al unei răspântii de purpură. Primul Război Mondial erupsese la 15/28 iulie 1914, iar România își declarase neutralitatea, în urma Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, după mari semne de întrebare și de neliniște, osteneli și gemete ontologice, ca la Facerea Lumii.
Familia dinastică și clasa politică, asemenea întregii noastre societăți, erau scindate aproape la modul violent.
Unii susțineau neutralitatea, pentru moment, apoi intrarea în război de partea Imperiului Britanic, a Franței și Rusiei, adică a Antantei, alianță la care se vor alipi Italia și SUA - vectorul cel mai percutant, de nestăvilit, în susținerea acestei variante fiind însăși regina Maria!.
Alții vedeau cea mai bună oportunitate în tabăra Puterilor Centrale: Germania și Austro-Ungaria, cărora aveau să li se alăture Turcia și Bulgaria. Prin obârșii, regele Ferdinand se simțea obligat să se alieze cu patria-mamă, presat continuu și de premierul I. C. Brătianu, dar și de Barbu Știrbei.
Intuind în profunzime complexitatea și gravitatea situației, dar și lipsa de orizont, de fler și de tonus istoric a principalilor actanți -, regina Maria a optat ferm pentru a intra, direct, fără menajamente și în forță, în vâltoarea vieții politice.
Din capul locului, s-a opus cu îndârjire intrării României în război alături de Puterile Centrale.
Majestatea Sa, soția regelui, avea un punct de vedere totalmente opus aceluia al lui Ferdinand I și al unora dintre sfetnicii săi, care îl presau, anume acela de a se ralia Germaniei și Austro-Ungariei.
Cu mult mai lucidă și mai pragmatică, regina Maria punea în prim-plan recuperarea provinciilor istorice românești aflate sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar și realizarea țintei supreme a tuturor românilor: înfăptuirea idealului unirii cu Patria-Mamă, România.
Bună cunoscătoare a istoriei neamului românesc, n-ar fi exclus ca regina să fi fost străluminată, sufletește, de geana de lumină a primei, fulgerătoarei uniri înfăptuite, la 1601, de Mihai Viteazul – Restitutor Daciae.
Aflată într-o permanentă corespondență cu doi dintre verii ei primari, regele George al V-lea al Marii Britanii și cu țarul Nicolae al II-lea al Rusiei -, Regina Maria avea să-l convingă, după doi ani de neutralitate și refugiu la Iași, cu toate puterile autoritățile statului, pe Ferdinand să accepte intrarea României în război contra patriei sale de origine.
În primul volum din Memoriile sale, fostul prim ministru I.G. Duca nota atitudinea decisă, neînduplecată a Mariei: „N-am venit în România ca, după 20 de ani, să renunț la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tinerețea și nu m-am ostenit să dau țării acesteia moștenitori de Coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil! Eu de țara asta nu mă despart! Înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez. De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați obligat să renunț când m-am măritat, altă patrie decât România nu am.”.
Rol politic primordial avusese în 1914, când țara noastră își declarase neutralitatea, dar și în august 1916, când România a intrat în război de partea alianței alese de ea.
Pentru a-l determina pe regele Ferdinand să convoace Consiliul de Coroană, la 27 august 1916, și să afirme sec, spre surprinderea multora din membrii acestui organism suprem, că înclină spre Antanta (s.n.) -, fusese nevoie ca Regina să câștige alianța premierului Ionel Brătianu, filofrancez.
Animată de o voință titanică, de temeritate rar întâlnită chiar printre bărbați și de o energie debordantă, regina Maria a crezut cu forță de Anteu în aspirația unirii românilor într-un singur stat, a trudit ca un rob – câte 12-14, uneori 16-18 ore, zi de zi, în acțiuni caritabile pe front, în primirea răniților și în spitale de război, în obținerea de medicamente și hrană, materiale sanitare și aparatură medicală -, nesfiindu-se să uzeze de relațiile sale diplomatice și de familie cu monarhia din Rusia, cerând inclusiv ajutor militar vărului ei, Nicolae al II-lea: „Trimite-ne ajutorul de care avem nevoie imediat (s.n.). Ne găsim în fața unor forțe militare mult mai mari decât ne-am fi așteptat noi în urma promisiunilor care ni s-au făcut. Numai tu ne poți ajuta și trebuie să ne ajuți, Nicky!” – îi telegrafia ea, în septembrie 1916.
Este evident că printre prioritățile sale majore se numărau organizarea spitalelor de campanie, accelerarea eforturilor de acordare a asistenței sanitare și medicale ostașilor și ofițerilor răniți, nu doar în spatele frontului, ci aventurându-se, neînfricată, până în primele linii ale frontului.
Redutabilul istoric Ioan Scurtu aprecia, într-una dintre cărțile sale de referință, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Carol I (Ed. Enciclopedică, 2004), că era de domeniul evidenței faptul că viitoarei regine Maria îi prinsese foarte bine experiența dobândită în cel de-al doilea război balcanic (1913), când – din postura de principesă moștenitoare a tronului, se remarcase prin energia și curajul ei, dar și prin capacitatea organizatorică și calitatea de a alina suferințele oamenilor.
După ce Carol I îi dăduse permisiunea de a se ocupa de tabăra de la Zimnicea, unde se aduceau bolnavii de holeră de pe frontul din Bulgaria, areal în care constituia cel mai luminos model de conștiință civică și implicare patriotică, principesa nota: „De o săptămână trăiesc în mijlocul holerei, organizez, improvizez, încurajez, țin lucrurile împreună. Nu credeam niciodată că voi fi capabilă de asta și nici că voi putea suporta așa ceva, dar imensele dificultăți, nevoia permanentă de a da curaj celorlalți mă fac să lupt. Sunt centrul unui enorm lazaret pentru bolnavii de holeră, care depinde în întregime de mine. M-am schimbat. Aproape că sunt un alt om. Trăiesc aici aproape tot timpul. Toate ordinele sunt date de mine. Toate proviziile, medicamentele, paturile sunt distribuite de mine.” (citat după Alin Ciupală, Bătălia lor: femeile din România în Primul Război Mondial, Ed. Polirom, 2017).
Într-un cuprinzător volum memorialistic, publicat la Paris, în 1953 (Ed. Flamarion), Confession d un vieux diplomate, Saint Aullaire Auguste Felix Charles de Beaupoil se exprima apodictic: „Regina Maria a îmbrățișat cauza războiului precum alții o religie” (p. 399).
Spicuind din volumul Missy regina României (Ed. Humanitas, București, 2010), de Guy Gauthier, reținem că: „Încă de la început, ea se va implica în organizarea și buna funcționare a serviciului de ambulanțe destinate frontului. Va vizita zilnic spitalele militare și se va ocupa personal de coordonarea și aplanarea fricțiunilor dintre diferitele organizații de Crucea Roșie prezente în România (pe lângă cea națională, activând cele din Franța, Marea Britanie și Rusia”.
Contele Saint-Aullaire, ministrul Franței la București, pe care l-am citat și ceva mai sus, avea să sintetizeze despre uriașul travaliu de coordonare a serviciilor sanitare, începând dinspre finalul lunii noiembrie 1916, când toate instituțiile politice ale țării, împreună cu familia dinastică, se mută la Iași, în refugiu din fața armatei germane: „În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de onoare și de un grup de brancardieri voluntari, se duce la gară, pentru a-i primi pe răniți. Regina înfruntă moartea și, ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depășește oboseala unei zile nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare, pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale cangrenelor. Când este vorba de Regină, nu ne referim la curaj. Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment ne-cunoscut pentru o suverană, a cărei îndrăzneală aduce a invulnerabilitate”.
Marea unitate de aspirații, idealuri și fapte, din cumpliții ani 1917-1918, dintre familia regală și poporul român, pe care-l conducea, a fost descrisă astfel de însăși Regina României, Maria, în Povestea vieții mele, volumul al III-lea (Ed. Eminescu, București, 1991): „Deși rușii ne-au dat un prost exemplu, pentru că mulți dintre ei au devenit bolșevici și își părăseau posturile cu miile (n.n. dezertau de pe front), soldații noștri – prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți – au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee, i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând la viață, redevenind ființei sănătoase și puternice. Juraseră să reziste ca un zid, pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc, care era încă al nostru.”.
Tudor Cireș subliniază (în Jurnalul Național din 26 noiembrie 2012) că una dintre consecințele semnării Armistițiului de la Focșani, la 26 noiembrie 1917, cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria…), o constituie deprecierea peremptorie a relațiilor dintre regina Maria, pe de o parte, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbei, pe de altă parte, din pricina plasării pe poziții divergente prind poziția și acțiunile viitoare ale statului nostru.
Maria vede limpede, lucid și profund că acest armistițiu este un angrenaj malefic în care România și-a prins degetele -, în vreme ce Știrbei și Brătianu îl apreciază ca pe o manevră diplomatică (joc de glezne!) cu scopul de a câștiga timp. Se va dovedi rapid că viziunea Reginei este confirmată de Puterile Centrale, care își concentrau progresiv eforturile pe „strângerea șurubului” - ceea ce a și condus, după numai trei luni, la semnarea unei păci separate, umilitoare pentru România.
Una dintre scenele înjositoare are loc în ziua de 27 februarie 1918, când – pe fondul incapacității parlamentului și guvernului de a găsi o soluție viabilă, precum și în climatul extern defavorabil – Ferdinand se vede nevoit să cedeze presiunilor infernale, acceptând să-l primească pe ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin. Pe ton de satrap și asasin politic, cu o înfumurare sfidătoare, acesta îi cere suveranului nostru să semneze pacea (cu Puterile Centrale, pe care guvernul o parafase!), pentru că, în caz contrar, va fi înlocuit cu un alt rege, din casele monarhice ale Austriei sau Germaniei.
Șocat de cele întâmplate, prin care se întrecuseră orice uzanțe diplomatice, Alexandru Marghiloman avea să consemneze, vădit descumpănit și stupefiat: „Regele a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace, dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară” (Note politice 1897-1924, vol. 3, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, București, 1927).
Copleșiți, debusolați și evident resemnați, membrii guvernului și regele sunt pe punctul de a începe negocierile pentru o pace separată (sinucigașă!), prin care România s-ar fi auto-exclus din Antanta și, desigur, ar fi pierdut orice drept de a putea participa ca țară aliată a Marii Britanii și a Franței la conferința de pace, în virtualitatea unei victorii a statelor din Antanta.
Dezlănțuită ca o leoaică în apărarea propriilor pui -, regina Maria s-a opus cu toată vehemența semnării acestei păci. Într-o ieșire disperată, fără precedent, regina îi înfruntă pe Ferdinand, pe Brătieni și pe Știrbei.
Aceste clipe și zile dramatice, pe muchie de cuțit și pe buza prăpastiei necruțătoare, sunt descrise astfel de Hannah Pakula, în vol. II din cartea sa Ultima romantică. Viața reginei Maria a României (Ed. Lider, București, 2003): „A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus regelui că își vinde sufletul și onoarea și, o dată cu acestea, onoarea familiei și a țării sale (…) nu pentru că era prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al său devine întotdeauna instrumentul celor mai puternici decât el și păcălitul lor. Regele a izbucnit într-o furie cumplită și „dacă ar fi fost un om din popor” cu siguranță că m-ar fi bătut” – consemnează, ca o stenografă de protocol zero, Hannah Pakula, confesiunea plină de năduf a suveranei.
După care precizează că regina și-a intensificat asaltul, direcționându-și verbul de foc și asupra lui Ionel Brătianu și Barbu Știrbei, prezenți la scenă: „Trebuie să ți se spună odată că aceia din jurul tău (…) te-au prins într-o plasă de dezonoare, după ce ți-au subminat sistematic credința și energia, până când ai devenit doar un instrument lipsit de viață în mâinile lor murdare (…). Pentru că oricum vom muri, mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele (…) punându-ne semnătura pe condamnarea noastră la moarte.”.
Încercând, probabil, să tempereze iureșul acestei erupții vulcanice incendiare, Barbu Știrbei a recunoscut că Regina „judeca absolut corect” în unele privințe, considerând însă că era nedreaptă față de Rege atunci când îi cerea „să opună singur rezistență, pentru că Majestatea Sa nu putea reuși dacă nu era susținut de …oameni responsabili.”.
Provocată până la paroxism și în culmea arguției sale cu țintă constructivă, deși cuvintele îi erau năruitoare, regina Maria îi dă lui Știrbei, instantaneu, o replică năucitoare, care cade ca un fulger letal: „În această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt Regina unor lași!”.
Coroborând toate aceste detalii, devine cât se poate de limpede concluzia că Regina Maria și-a riscat căsnicia, iar Regele Ferdinand – tronul, pentru unire, după cum s-a evidențiat în sesiunea solemnă a Academiei Române din 28 noiembrie 2016 și după cum a fost titrată eclatantă emisiune a TVR, din seara aceleiași zile.
Sintetizând dezbaterile din cadrul amintitei sesiuni solemne a Academiei Române, realizatorii emisiunii au reținut: „Contele Czernin i-a cerut regelui să semneze Pacea de la București, sub amenințarea că își va pierde tronul. Ferdinand, însă, nu a cedat. Pacea de la București fusese deja semnată de guvern. Dacă a fi fost ratificată și de rege -, România ar fi fost împărțită între Germania, Ungaria și Bulgaria. Cea care l-a convins pe Ferdinand să nu semneze a fost Regina Maria, cu riscul de a-și pierde căsnicia. Datorită acestui gest, România a putut reintra în război, în 1918, și în doar câteva săptămâni, înainte de sfârșitul acestuia, era în tabăra câștigătoare. În timpul Conferinței de Pace de la Paris, din 1918, tot Regina Maria a fost cea care a convins Marile Puteri – Franța, Marea Britanie, SUA și Italia – să recunoască Unirea Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei cu România. Unii și-ar fi dorit ca Transilvania să rămână Ungariei.”.
Guy Gauthier, referindu-se la aceste evenimente, pune punctul pe i, în cartea menționată deja: Missy regina României: „Cu adevărat, în acel moment al istoriei, Maria a fost singurul bărbat al României.”
Urmărind cu consecvență cimentarea relațiilor dintre România și Regatul Unit al Marii Britanii -, regina Maria a demonstrat, cu asupra de măsură, că este înzestrată cu bogate calități diplomatice, că stăpânește, cu siguranță și înalt rafinament, arta și știința negocierilor, că dispune de tenacitate, șarm și putere de convingere în pledoariile sale pentru apărarea intereselor naționale ale României.
A avut ca ideal suprem făurirea statului național unitar român, ceea ce i-a con- ferit – în numele și cu voia Sfântului Duh, în buna rânduială a lui Dumnezeu – o tărie lăuntrică și o forță fizică demnă de legendarul Hercule în a se lupta cu îndârjire, din răsputeri, intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia), susținând, cu ferocitate de felină, alianța cu Antanta, pentru realizarea României Mari.
În perioada Conferinței de Pace de la Paris (1919), dar și după încoronarea, alături de regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari (Alba Iulia, 15 octombrie 1922), a participat la o campanie diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român reîntregit.
A avut întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, cu președintele SUA, Woodrow Wilson, cu președintele Franței sau cu mulți reprezentanți de marcă ai mass-media europene și americane. (https:/ro.wikipedia.org/wiki/Regina Maria…).
Apreciată de istorici drept o personalitate excepțională într-un moment periculos pentru România (cf. www.digi24.ro/triumful-unei-natiuni...), Regina Maria a cucerit New York-ul, Londra și Parisul cu chipul său angelic și carismatic, cu ținuta simplă, dar fermecătoare, regală, prin inteligența și viziunea politică realistă, de mare impact.
Putem afirma că se vedea și se simțea, de la o poștă, că era nepoata reginei Victoria și a țarului Alexandru al II-lea, verișoară cu țarul Nicolae al II-lea, cu regele George al V-lea al Angliei și cu împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei.
Revenind la FLORIN MĂCEȘANU – reiau afirmația mea de acum câțiva ani, când l-a definit drept Năucitorul pictor de la răspântii…
O reiau deoarece și această, a patra expoziție personală din cadrul complexului hotelier Minerva din Craiova el ne apare surâzător și tandru ca „trestia gânditoare” (a filosofului francez Blaise Pascal).
Florin Măceșanu ni se dezvăluie, azi, în ipostaza de artist plastic bulversant, cu un univers cromatic de un dinamism dezarmant, aflat într-o expansiune pe cât de contrariantă, pe atât de cuceritoare.
Fără a poposi temeinic în ghemul de noduri și semne al actualei expoziții de pictură a lui Florin Măceșanu, vă rog să-mi îngăduiți, prieteni, a-i creiona un succint portret.
Verbul care-l reprezintă plenar și care-l mistuie neîncetat este A FI. Cerebralitatea sa constituie o veritabilă pavăză.
Culoarea care face să-i clocotească sângele în artere și în vene este roșul, în nuanțele sale cele mai vii.
Extrem de dinamic, sociabil, temerar și cu o tărie de caracter exemplară -, Florin Măceșanu se avântă până în …pânzele albe pentru a-și atinge țintele nobile.
O demonstrează, plenar, și prezenta sa expoziție, în care pare să-și forțeze limitele pentru a-și proba (sieși, înainte de toți și de toate) că dispune de o disciplină riguroasă chit că se aventurează – în sens primordial pozitiv ! – spre piscurile picturii explozive și în tablouri de mari dimensiuni.
Pasionat de tot ceea ce creează și mândru cu măsură, dar deloc mușcat de șarpele trufiei sinucigașe -, el NU poate accepta, în ruptul capului, compromisurile.
Personalitatea sa puternică este demonstrată și de faptul că a văzut lumina zilei la 17 aprilie 1949, sub aceeași poziționare a astrelor ca atunci când s-au născut alți mari, foarte mari artiști plastici ai lumii: Leonardo da Vinci, Rafael, Goya, dar și lideri politici incontestabili (cu bune și cu, desigur, rele !): Otto von Bismarck, Helmut Kohl, Nikita Hrușciov.
Floarea sub a cărei corolă își definește viața este margareta, care-l îndeamnă la perseverență și temeritate, la clarviziune și prudență, la buna cumpănire în alegerea opțiunilor.
*
Tainele desenului, știința și arta de a stăpâni linia cu înfiorări expresive le-a deprins în secția de GRAFICĂ din Craiova, sub îndrumarea profesorului Gabriel Bratu, care a fost, răstimp de vreo două decenii, vicepreședintele Asociației Caricaturiștilor din România, adică …mâna dreaptă a celebrului Ștefan Popa Popa’s, recunoscut drept Regele Caricaturii Mondiale.
În tablourile sale, Florin Măceșanu se joacă inclusiv cu timpul, purtând în străfundurile sufletului său cugetarea eminesciană răscolitoare, conform căreia: „Reprezentația e un ghem, absolut unul și simultan. Resfirarea acestui ghem e timpul și experiența. Sau și un fuior din care toarcem firul timpului, numai astfel văzând ce conține. Din nefericire, atât torsul, cât și fuiorul țin întruna. Cine poate privi fuiorul abstrăgând de la tors are predispoziție filosofică.”.
Despre timp și experiență, despre LINIE (deseori abia perceptibilă), despre vibrație intempestivă și explozie cromatică – direcționată, simultan spre TOATE punctele cardinale din sufletul său și din univers! – grăiesc feciorelnicele tablouri reunite de Florin Măceșanu în actuala sa expoziție.
*
Din 1971 și până în prezent, Florin Măceșanu a fost selectat să participe cu lucrări proprii în 30 de expoziții de grup din Craiova, București, Alba Iulia, Vălișoara (Castelul Templierului), Ploiești, Brașov, Rânca, Râmnicu Vâlcea.
Locuiește în Bănie, pe str. Mihail Străjan, adică în spațiul spiritual căruia i-a asigurat o aură de noblețe inconfundabilă prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic, critic și istoric literar de neuitat, șef de catedră la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, fondatorul Școlii doctorale „Al. Piru”, directorul executiv al Revistei LAMURA (2001-2017).
Protagonistul expoziției actuale se află la a 22-a personală de pictură (Craiova, Ploiești, Năvodari, Calafat, Bechet, Ostroveni).
Este autorul a două albume: Clipe – 111 lucrări de grafică, respectiv, Șoapte – 111 lucrări de pictură și al cărții de scris și colorat pentru preșcolari: Alfabetul hazliu.
Din 1994, a ilustrat patru cărți de Janet Nică (Cocheta pasăre din ochi, Baladă cu Miorițe, Un juvete printre pești, Alfabetul fistichiu), antologia cenaclului Clepsidre: Zeii vegetației, precum și volumele Recuperarea sinelui – de Any Drăgoianu, Pas în doi – de Violetta Petre, Rezerve de suflet – de Livia Frunză, La cumpăna dintre milenii – de Florin Petre Vasilescu.
De-a lungul celor 51 de ani de când a intrat în Agora Artelor, a colaborat cu articole, poezie și grafică la revistele Luceafărul, Tribuna, Ramuri, Dor de dor, Constelații diamantine – la cea din urmă fiind, un deceniu, redactor artistic (2009-2019).
*
Expoziția ilustrează, cum era și firesc, realitatea că apogeul creativității constituie „apanajul aproape exclusiv al maturității târzii” (Victor Ernest Mașek).
Deloc înlănțuit în atitudini și comportamente de libertinaj -, Florin Măceșanu își descătușează personalitatea – în zecile de tablouri de pe aceste simeze – printr-un joc imaginativ marcat de aerul tare și proaspăt al libertății depline, de elanuri vitaliste irepresibile, ca și de evidenta plăcere de a se cufunda în zările contemplației roditoare.
El se află într-o neîncetată căutare a Sinelui său profund, în scopul de a-și asigura PERPETUA renaștere a armoniei lăuntrice, adică a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără moarte…
Virtuțile cognitive ale picturilor lui Florin Măceșanu țin de domeniul evidenței. Sunt percutante. Sunt cuceritoare. Sunt convingătoare.
Stilul energic și solar, alert și plin de eleganță al tablourilor sale denotă deschiderea amplă și îndrăzneala gândirii sale creatoare, profunzimea spiritului său întrutotul liber de prejudecăți și dogme.
Consider că am înțeles cu toții că, din picturile lui Florin Măceșanu, izvorăsc noi și noi galaxii de Lumină !
Răsar Constelații de TAINE spirituale și filosofice,antropologice și estetice.
Mâna lui Florin Măceșanu este o gheară de leu, suplă și impetuoasă, care se furișează în miezul de foc al culorilor, le stârnește, parcă, pe unele împotriva celorlalte, iar, finalmente, le plasează brusc, printr-o mișcare scurtă, dar extrem de sigură, seniorială, în plină lumină.
Parcă, parcă NU poți niciodată să-l admiri îndeajuns, așa după cum merită.
Florin Măceșanu poate fi inclus în Familia – mare și semnificativă – a artiștilor plastici olteni care NU și-au propus niciodată să se fălească, să se împăuneze cu te miri ce diplome sofisticate.
În Craiova, Familia aceasta de spirite a numărat și numără personalități precum Ion Hagiescu și Ilie Marineanu, Ștefan Brădiceanu, Elisabeta Dorobăț, George Vlăescu, Eustațiu Gregorian, Victor Pârlac, Alina Roșca, Suzana Fâtânaru (bucovineanca noastră, strămutată la Timișoara), Emilian Popescu, Viorel Penișoară-Stegaru, Vasile Buz, Marcel Voinea, Mircea Irimescu, Rodion Gheorghiță -, dar și George Stoica (premii internaționale mai ales în Franța, girat fiind de V. G. Paleolog, autorul primelor rei cărți despre BRÂNCUȘI, una în franceză), Aurora Speranța Cernitu (cu încununări de la Festivalul Internațional de la Veneția și de prin Marea Britanie), Iulian Segărceanu, Aurel Petrescu, Nicu Wolf – cu toții creatori autentici și originali, fiecare cu o anume forță expresivă.
Ei au înțelepciunea strămoșului nostru ancestral: Gânditorul din Hamangia.
Au înțelepciunea țăranului român ADEVĂRAT -, adică a Făurarului istoriei noastre de opt-nouă ori milenare, care știa să se roage și să trudească.
Știa să stea de vorbă, tainic, cu bolta divină.
Știa să se boteze în praf de stele și în tril înrourat de privighetoare.
Știa să citească rugul și CRUGUL ceresc.
Știa să are.
Știa să răsădească semințele veșniciei noastre.
Știa să cheme ploile roditoare – inclusiv prin CALOIAN și prin PAPARUDE…
Știa, apoi, să culeagă, smerit, roadele, să le drămuiască până la viitoarea recoltă.
Și mai știa, firește, să-i mulțumească totdeauna, pentru tot și pentru toate, Prea Bunului Dumnezeu.
…Chiar dacă, jucându-se, se dedă și la tehnici digitale – care nu-s chiar totdeauna sataniste -, se dedă, în portrete, la realismul fotografic, ci NU la romantismul cosmic al Voronețului și al lui Sabin Bălașa -, el rămâne artistul adevărat al șevaletului.
Lucrările sale au – repet – vibrație cromatică, au lumină celestă, au o anume rigoare a LINIEI și a desenului, au ZVÂC și ZVÂCNET oltenesc.
Uneori, au chiar tonus de Căluș din Romanați.
Sunt vii, trăiesc, transmit fiorii esențelor de la începuturile Lumii. Esențele primordiale.
Au sigiliul – uneori greu de descifrat – al INELULUI VOIEVODAL care poartă un nume, un singur nume, inconfundabil: Florin Măceșanu.
DOAMNE, dăruiește-i sănătate și inspirație, forță creatoare și tenacitate !
Dăruiește-i, DOAMNE DUMNEZEULE, virtuți de Anteu izvorând necontenit din Sfinxul Bucegilor, din Spiritul monoteist al lui Zamolxe și al lui Zalmoxe, din Kogaionul nostru Carpatin !
Puneți mâna, dragii mei privitori, pe Abecedarul Spiritului Românesc !
Puneți mâna și burta pe Carte, ca să NU rămâneți înafara acestui Neam, înafara porților României care se tâlcuiește OM ÎN RAI !
DAN LUPESCU
P. S.: Cronica-rezumat. Dan Lupescu a sris o cronică amplă în contextul Zilei Național a României, 1 Decembrie, despre a șasea expoziție personală din anul 2025 a pictorului craiovean Florin Măceșanu, intitulată „GÂNDURI”. Articolul, care celebrează opera artistului se transformă într-un manifest istoric și cultural, aducând în discuție teme variate, de la identitatea spirituală la personalitatea Reginei Maria.
Expoziția GÂNDURI” a lui Florin Măceșanu.
Evenimentul central al cronicii este expoziția de artă a lui Florin Măceșanu, prezentată în Culoarul Regal al hotelului Minerva din Craiova.
O retrospectivă a anului: 2025 este evidențiat ca fiind cel mai prolific al artistului, cu șase expoziții personale de succes.
Locație: Spațiul de expunere e descris ca un „tunel al ispitelor cromatice” lung de 33 de metri, care duce din Calea Unirii spre Sala Maură a hotelului Minerva.
Interogații existențiale: Prin lucrările sale, Măceșanu lansează întrebări profunde, universale, îndemnând publicul la introspecție: „De unde venim ? Cine suntem ? Încotro mergem ?”.
Omagiu adus Reginei Maria
Dan Lupescu își extinde cronica, transformând-o într-un omagiu adus Reginei Maria, a cărei prezență spirituală pare să domine atmosfera expoziției, sugerând o paralelă între căutarea de sine a artistului și spiritul istoric al națiunii.
• Spiritul Reginei: O copie a unui tablou al Reginei Maria este expusă în cadrul evenimentului, sub aura aproape invizibilă a spiritului său.
• Originalul: Originalul tabloului este în custodia regizorului Toma Enache, care l-a folosit ca laitmotiv în filmul său premiat Enescu, jupuit de viu.
• Rolul politic: Cronica subliniază rolul crucial al Reginei Maria în Primul Război Mondial și în realizarea Marii Uniri de la 1918.
• Context istoric: Sunt rememorate evenimentele din 1914, momentul fierbinte al urcării pe tron a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, precum și poziția sa fermă în favoarea Antantei, în ciuda presiunilor interne.
• Patriotismul reginei: Un citat din memoriile lui I.G. Duca reflectă atitudinea hotărâtă a reginei: „altă patrie decât România nu am”.
Referințe academice și istorice
Articolul include o serie de citate din lucrările unor istorici și academicieni de talie mondială pentru a consolida argumentul privind rădăcinile profunde și importanța culturală a spațiului românesc.
• Maria Gimbutas (UCLA): România este considerată „vatra a ceea ce am numit Vechea Europă”, o entitate culturală pașnică, teocratică și creatoare de artă, ce a precedat societățile indo-europene.
• Daniel Ruzzo (arheolog): Munții Carpați sunt identificați ca fiind centrul celei mai vechi culturi europene cunoscute.
• Barbara Deppert Lippitz (expertă) subliniază bogata istorie a României, scrisă în aur, care se întinde pe mai bine de 6.000 de ani.
• Alfred Hoffman (istoric) descrie poporul român ca fiind dotat cu o minte ageră și un spirit deschis, iar Limba Română ca fiind „bogată și armonioasă”.
• Universitatea din Cambridge (1922): În mileniul V înainte de Hristos, spațiul carpatic era singurul locuit în Europa și a reprezentat „OFFICINA GENTIUM” , alimentând cu populație și civilizație, India, Persia, Grecia, Italia și alte regiuni.
CONCLUZIE
Ceea ce începe ca o cronică de artă dedicată expoziției pictorului Florin Măceșanu se transformă, prin viziunea lui Dan Lupescu, într-o explorare a identității naționale și a importanței istoriei, culminând prin recunoașterea rolului fundamental jucat de Regina Maria în formarea României Moderne. Expoziția devine astfel un pretext pentru o profundă meditație asupra trecutului și prezentului, oferind vizitatorilor experiență culturală complexă. (”A. I. Cuza”)
D. L.
Craiova, 1 Decembrie 2025
|
Dan Lupescu 12/1/2025 |
Contact: |
|
|
