Gânduri mărturisite - De la „Eden” la „Facerea lumii”
Aceste rânduri sunt inspirate din două pelicule cinematografice, create în epoci diferite, cu mijloace și resurse diferite, dar vorbind despre același proces de continuă transformare a lumii, de la inocență la crimă și de la moarte către o nouă înviere.
Ambele filme fac referire, în mod indirect, la Grădina Edenului descrisă în „Cartea genezei”, acel loc minunat unde au trăit primii oameni, Adam și Eva, până la izgonirea lor din Rai , pentru că au mâncat din „copacul cunoașterii binelui și răului”. Măcar dacă ne-ar fi fost folositoare această cunoaștere, dobândită de primii părinți, și nu ne-am fi transformat în „Homo homini lupus” (omul care este lup pentru oameni), cum spuneau latinii.
Prima peliculă, la care fac referire în titlu, este filmul american „Eden”, produs de Ron Howard, după un scenariu al canadianului Noah Pink, film bazat pe povestea adevărată a unor coloniști europeni, fugind de nazism, pe insula izolată Floreana, din Arhipelagul Galapagos, Ecuador, înainte de Al Doilea Război Mondial, în speranța de a-și începe o nouă viață acolo.
Filmul „Eden” a avut premiera la Festivalul Internațional de Film de la Toronto pe 7 septembrie 2024 și a fost lansat în cinematografe în Germania pe 3 aprilie 2025, și în Statele Unite pe 22 august 2025, primind recenzii mixte din partea criticilor.
Personajele principale sunt Dr. Friedrich Ritter și Dore Strauch care fug din Germania în 1921, opunându-se valorile burgheze care erodau societatea. Friedrich lucra la un manuscris care urma a schimba soarta lumii, în timp ce Dore încerca să-și vindece scleroza multiplă prin meditație.
Lor li se alătură Margret și Heinz Wittmer, împreună cu fiul lor, Harry. Mai târziu, sosește Eloise Bosquet, o așa zisă „baroneasă”, împreună cu doi iubiți devotați și un servitor ecuadorian. Eloise visa să construiască un hotel luxos pe insulă.
Această mică adunătură semăna vizibil cu societatea germană interbelică. Datorită lipsei de resurse, (apă, hrană și energie, cum am spune în zilele noastre), se ajunge relativ repede de la inocență la crimă, fie în legitimă apărare, fie in numele unui ideal mai mult filosofic, fantasmagoric.
Identificarea cu eroii lumii de astăzi este ușor de făcut, pe de o parte fiind valorile familiale, reprezentate de familia Wittmer, pe de altă parte progresismul cu ignorarea moralității, și în ultimul rând „cârcotașul” în căutarea paradisului pierdut, dar gata de oricând de a pune mâna pe revolver.
Nici nu mă miră că filmul nu a fost primit prea bine de critici, observând evoluția inexorabilă a societății umane de la democrație la totalitarism (fascism în cazul de față), și mai apoi la război, după care ciclul se reia, noua democrație născându-se din cenușa războiului, ca o pasare Phoenix.
Pare a fi ceva adevăr în această teorie, după societatea interbelică relativ democratică, a venit dictatura fascistă urmată de război, din care s-a născut democrația proletară, urmată de dictatura comunistă și de căderea acesteia prin revoluție sângeroasă, ținând loc de război. Apoi a venit democrația „originală”, urmată de societatea progresistă actuală, având ca prioritate înarmarea și îngrădirea libertății de exprimare. Ghiciți ce urmează?
De remarcat că singurii supraviețuitori sunt familia Wittmer, promotorii valorilor familiale. Un film interesant, greu de urmărit pe locuri, dar relevant pentru înțelegerea locului nostru în societate, în istorie și în fața lui Dumnezeu.
A doua peliculă este filmul românesc comunist „Facerea lumii”, din 1971, regizat de Gheorghe Vitanidis, după romanul cu același nume al lui Eugen Barbu, publicat în 1964. În rolurile principale au jucat actori de prestigiu, cum ar fi: Irina Petrescu- balerina Eva, fiica lui Filipache, Colea Răutu - muncitorul Filipache, Liviu Ciulei - ing. Bobi Manicatide, Marga Barbu - Irma și Toma Caragiu - Manole „Michi” Marinescu.
Datorită laturii propagandistice filmul a fost etichetat, după Revoluție, ca fiind un „manual de îndoctrinare”, făcând parte din efortul regimului comunist de rescriere a istoriei. Doar că privit astăzi, prin prisma accentelor aproape „staliniste ” în propaganda progresistă actuală, observăm că patriotismul nu era considerat o crimă, nici măcar în perioada comunismului.
Noi, cei plecați, am întârziat la „facerea lumii” noi în România de azi, și nu ne pare rău, pentru că se reface o lume coruptă, mincinoasă, fără credință, înverșunată împotriva valorilor naționale, o societate în care se instaurează din nou frica, aproape ca în vremurile de tristă amintire.
La câteva generații lumea se reface, după chipul și asemănarea noilor oameni, după aspirațiile lor. Revoluționarii de ieri sunt profitorii de azi, „chiaburii” de ieri sunt „băieții deștepți” de azi. Tot așa am intrat în Al Doilea Război Mondial, pe mâna afaceriștilor cu petrol și grâne, că au mers trenurile cu cereale câteva decenii, ca despăgubiri, și după război.
Cine credeți că vor plăti zecile de miliarde cheltuite astăzi pentru înarmare, copiii și nepoții noștri, că marii investitori vor da bir cu fugiții la momentul potrivit. Pușcașii marini americani deja pleacă, și rămânem iar cu „pușcașii pârâiași”, ai lui Divertis.
„Grav nu este că am ajuns să stăm în genunchi, ci că nu suntem conștienți că stăm în genunchi”, scrie Philippe de Villiers în noua sa carte „Populicide”. Doar că nu stăm în genunchi când și unde ar trebui, spunând o rugăciune, ca lucrurile să nu se mai repete la nesfârșit.
Ioan Cojocariu
Toronto, Ontario, Canada
|
Ioan Cojocariu 11/26/2025 |
Contact: |
|
|
