Berlin - un sejur de o săptămână
Este a doua oară cînd vizitez Berlinul. Nu m-am așteptat să semene atât de bine cu Bucureștiul, să îmi îngăduie să mă simt ca acasă. M-am temut să nu fie prea auster; apoape că am regretat că nu am mers la Viena sau München. Dar am ținut să o revăd pe Nefertiti
Vechiul hotelul însă, Ainsbach, la care am stat data trecută, nu mai există, a fost demolat și o altă construcție îi va lua locul.
Aveam cameră reținută la Sorat, nu deparete de stația de metrou Wittenberg Platz, în acelas cartier unde am locuit ultima dată.
Am dormit foarte prost azi noapte, sucit și răsucit, cald, cald. Pe la șase, când abia ațipisem, a sunat ceasul. M-am trezit speriată. Aveam de tipărit boarding pass-ul și cum era sâmbătă am avut probleme până am gâsit un xerox. În plus aveam de vizitat farmacia din colț pentru a mă aproviziona pentru excursia mea afară din țară cu ceva medicamente
Aici in Dămăroaia unde poposisem venind din Canada, se schimbaseră multe orașul este un organism viu, se construiește și se repară neîncetat ceeace face ca transportul în comun să sufere. Cel mai simplu este să chemi un taxi care, chiar dacă te duce pe drumuri ocolite la aeroport, ajunge totuși la timp
La aeroportul Otopeni, am ajuns chiar prea devreme. Am așteptat mult la ghișeul 55 unde trebuia să las bagajul; avionul meu pleca la 16:35 iar în avion alte minute de așteptare. În loc de ora 18 vom ajunge la Berlin în jur de 19 pm. Ce să mai faci după această oră? Abia aștept să ajung, să mănânc și să mă odihnesc un pic, altfel nu voi putea face planul pentru zilele urmatoare.
Dar să povestesc un pic din avion. Este ora 5 pm, ora Bucureștiului. Se aduc cafele și sandwichuri, toate contra cost. Și chiar parfumuri și băuturi mai rare pentru a le cumpăra și nu plăti vamă. Nu mi-am reținut loc la geam, stau la margine de data asta. Lăngă mine două persoane intră în vorbă și așa timpul trece mai repede.
Azi și mâine nu merge trenul meu rapid, asa ca am luat un taxi care mi s-a părut foarte scump: 78 e plus bacșișul...mare diferență față de București.
Trenul ar fi făcut 40 min de la aeroport până la stația Zoologischer Garten, de unde trebuia să iau metroul pentru o stație.
Așa că la 8 pm ora Berlinului, eram la hotel, la 8;30 plecam în oraș. Am dat o tură, am mers si la Edeka unde m-am aprovizionat cu apă, pâine și câte ceva pentru micul dejun de a doua zi, după care m-am îintors la hotel.
Camera mea este mare, frumoasă, dă spre o curte interioară. Hotelul destul de arătos și bine situat - în capătul străzii este stația de metrou Wittenberg Platz, și piațeta cu acelaș nume, unde am regasit și magazinul alimentar Edeka. La recepție era un domn mai în vârstă care mi-a devemit pe dată prieten. Deși hotelul nu oferea micul dejun, a făcut un gest de mare prietenie pentru locatarii lui oferind cafeaua și croisantul de dimineață. Cum in cameră nu exista frigider, doar un fel de counter unde se afla cafetiera și fierbătorul de apă pentru un eventual ceai, la recepție puteai să lași căteva felii de salam și un suc pentru dejunul de dimineațâ.
Sunt câteva Flea Market-uri de vizitat în Berlin, majoritatea deschise sâmbăta și duminica. Nu dispun decât de o zi de duminică, așa că mă abțin dela această activitate pe care mi-am permis-o când am vizitat Berlinul în 2019.
Se anunța o zi frumoasă și eu am multe de făcut. Lista mea de activități este la fel de plină ca acum câțiva ani, la prima mea vizită în acest oraș.
Am plecat către Castelul Charlottenburgh luând metroul pe linia 2 în direcția Ruhleben. Mă grăbeam căci voiam să vizitez și alte două sau trei muzee din împrejurimile castelului, Brohan Museum, Berrgruen Museum și Scharf-Gerstenberg Museum. Am luat-o pe un frumos bulevard, bordat de minunați copaci și locuințe de înalt standing Schlossttrasse, care duce de la Sophie Charlotte Platz, unde am coborât din metrou, până la Castelul Charlottenburg.
In drum se află o construcție din Epoca Art Deco, Vila Oppenheim. Muzeul Charlottenburg-Wilmersdorf analizează istoria orașului și a cartierelor vecine cu Charlottenburg și Wilmersdorf, unite din 2001.
Ajunsă la o mare intersecție, am văzut în față splendida construcție cu impozanta statuie a lui Friedrich Wilhelm în curtea anterioară. Castelul a fost construit în anul 1696, pentru Sophie Charlotte de Hanovra, soția lui Frederic I, Prinț Elector de Brandenburg. Pe atunci era situat la 7 km de Berlin și a funcționat ca reședință de vară.
Prințul l-a însărcinat pe arhitectul Johann Arnold Nehring cu construirea lui, dar acesta moare la câteva luni de la începerea lucrărilor, munca lui fiind continuată de Martin Grünberg. Castelul era pe atunci mult mai mic. El a fost extins spre sud de Andreas Schlüter.
După încoronarea lui Friedrich I ca rege al Prusiei, s-a continuat extinderea castelului de către Eosander von Göthe, clădirea având acum trei aripi. Castelul care a purtat ințial numle de Lützenburg, după satul din apropiere, va fi redenumit în anul 1705 Charlottenburg, după soția regelui. Între anii 1709 - 1712, clădirea va fi completată cu o capelă și o cupolâ.
În timpul domniei următorului rege prusac, Friedrich Wilhelm I, Regele Soldat, care a dus o politică administrativă de reducere a cheltuielilor statului, clâdirea este neglijatâ. O parte din castel a fost dăruit de rege ca material de construcție pentru o școală.
Parțial palatul a folosit doar în scopuri diplomatice - aici se încheie o înțelegere cu George I al Angliei. După moartea lui Friedrich Wilhelm I, castelul a fost renovat de fiul său, Friedrich II, Frederic cel Mare, care îl va folosi ca reședință în amintirea bunicii sale. Tot în timpul domniei sale va fi terminat castelul Sanssouci din Potsdam.
Muzeul Bröhan găzduiește obiecte de artă rafinat meșteșugite care datează din 1880. Martoră este ornamentația jucăușă a stilului art nouveau, simplitatea funcțională și eleganța rafinată a stilului art-deco. În Muzeul Bröhan se găsesc obiecte din sticlă realizate de Emile Gallé, porțelanuri de Meissen, mobile elegante de cele mai diferite stiluri.
Fondatorul Karl Bröhan, referindu-se la opere de stil art deco și art nouveau, afirmă: Am observat că în jurul anilor 1900 a existat o comoară abia cunoscută, care abia aștepta să fie dezvăluită. La 60 de ani, el donează întreaga sa colecție orașului Berlin.
Muzeul Berggruen, deține colecția lui Heinz Berggruen, dedicată în principal artei moderniste clasice. Un punct culminant al colecției este Lying Nude de Picasso care datează din 1942.
Surpriza a fost faptul că muzeul acesta este închis pentru o lungâ perioadă în vederea unor lucrâri de consolidare.
Peste drum, am vizitat muzeul Scharf-Gerstenberg care se mândrește cu opere de artiști suprarealiști, printre care Goya, Max Ernst și Dalí.
În ziua tristă și ploioasă, unde aș mai putea intra? Iată alături chiar se află un fel de depozit cum am crezut dar, nu mică mi-a fost mirarea cand am fost întâmpinată de un tânăr foarte politicos și serviabil cu care am început o discuție despre exponate care, erau copii fidele ale unor importante statui din antichitate. Tânărul era arhitect și arheolog, în ultimii ani de studiu, și era foarte mândru de această idee a lor pentru a iniția acest muzeu unde putea oricine veni si face o copie dupa exponate. Abguss-Sammlung Antiker Plastik este numele acestui interesant muzeu.
Nu prea obijnuiesc să iau Tururi de oraș prin orașele ce le vizitez deși, uneori acestea sunt foarte de folos. Am optat pentru un astfel de tur pietonal și nu mi-a părut rău
Am avut un ghid de origine israeliană care era foarte bine pus la curent nu numai cu istoria clădirilor din Berlin, a Războiului al II-lea Mondial, dar și cu situația politică internațională.
Faceți o călătorie în timp, explorând numeroasele straturi ale istoriei Berlinului, de la perioada prusacă până la violentul secol XX și perioada actuală de renaștere. Fanii istoriei și cei interesați de remarcabila renaștere a centrului urban al Berlinului se vor bucura de această excursie plină de informații, de o jumătate de zi, pe lângă monumentele cheie ale orașului.
Ne-am întâlnit in Hackescher Markt de unde am pornit tăind prin James Simon Park către muzeele depe insulă, așa cum sunt cunoscute cele 4 sau cinci muzeee ale Berlinului, chintesență a artei și arhitecturii germane. (Museum Island - Neues Museum Pergamonmuseum Altes Museum.
În zare am observat Sinagoga Berlinului - Centrum Judaicum. Berliner Fernsehturm.
Ne-am oprit în fața catedralei Berliner Dom, admirând-o. Vis-à-vis se afla Stadtschloss Berlin, Rotes Rathaus, Nikolaiviertel.
Am continuat cu Lustgarten și Schlossbrucke ca să ajungem în sfârșit la Deutsches Historisches Museum și Neue Wache. Un memorial în Bebelplatz amintește de momente grele din istoria orașului: Book Burning Continuând pe Unter Den Linden, am ajuns la Staatsoper, cladirea tetrului de opera. Trecem pe lângă Cathedrala St. Hedwig și iată-ne la Humboldt University.
Câteva cuvinte despre vestitul Ampelmann Shop și ajungem în Pariser Platz
Mândrul monument Brandenburg ne invită să ne pozăm pentru a avea o amintire din Berlin. Ajungem la Reichstag Building și la Victory Column.
Memorialul Holocaustului, cunoscut oficial sub numele de Memorialul Evreilor Uciși din Europa, este o dovadă emoționantă a istoriei - o amintire dură a atrocităților comise în timpul Holocaustului. Designul său, conceput de arhitectul Peter Eisenman, prezintă un câmp întins de 2.711 plăci de beton, cu înălțimi variabile și aranjate într-un model de grilă care invită la introspecție și contemplare. Vom fi lăsați să ne plimbăm printre blocurile mari de granit moment de tristețe și regret.
Scara monumentului este copleșitoare; plăcile îi eclipsează pe vizitatori, creând o atmosferă intimă, dar izolatoare. Acest contrast reflectă istoria pe care o comemorează - tragedia numeric vastă, dar profund personală, trăită de milioane de oameni.
Memorialului Holocaustului, pentru realitatea sa dură cât și pentru frumusețea sa tulburătoare, oferă perspective unice care îmbogățesc înțelegerea și încurajează pe cei ce doresc să își aducă omagiile și să se implice într-unul dintre cele mai întunecate capitole ale istoriei într-un spațiu conceput pentru reflecție profundă.
Ajungem într-un parc fără nimic deosebit dar, acolo în subteran a fost Führerbunker. Altceva decât un loc de cult, vis-a-vis de Monumentul Evreilor Uciși, acest parc are o parcare ce deservește niște blocuri din apropiere. Nu există nimic care să sugereze că dedesubt se află locul unde Hitler și-ar fi trăit ultimele clipe. Doar un indicator cu planurile subteranei mărturisește ce se află dedesubt. Nu este nimic altceva, doar un tip curios care face o poză sau un videoclip, ca să poată spune am fost acolo.
O scurtă vizită în Platz des Volk, amintire a grevele din 16-17 iunie 1953 ce revendicau libertatea si cereau incetarea emigrației din estul Germaniei. Urmează Aviation Ministry (Mimisterul Aviației) din Berlin, azi Bundesministerium der Finanzen (Ministerul Finanțelor).
Urmează trista zonă a Memorialului Zidului Berlinului și Checkpoint Charlie. și ca să terminăm turul intr-o notă de bună dispoziție, ghidul ne duce la Franzoesischer Dom. Dar nu avem timp să îl vizităm, așa că ne spune el câteva cuvinte.
Domul Französischer, construit în 1785, este o adevărată bijuterie a centrului istoric al Berlinului și un obiectiv ce nu trebuie neglijat de nici un vizitator. Catedrala oferă o priveliște impresionantă a unor repere emblematice precum Fernsehturm, Berliner Dom și se întinde chiar până la Rote Rathaus și Teufelsberg.
Croaziera pe canalul râului Spree rezervată încă din Canada, s-a rezumat la o oră de trecere în revistă aș putea spune, a orașului, presărată cu anecdotele ghidului simpatic. Deși ploua aproape torențial, am văzut ce nu vezi mergând pe jos cu harta în mână. Să asculți informații despre oraș, legende și istorisiri din timpul războiului, să afli dece sunt așa de multe clădiri noi, să ți se ofere nume de edili, detalii de construcție ale clădirilor cât și ale canalelor, să afli cum orașul a fost bombardat de Aliați și distrus 90 % - gropile lăsate de exploziile bombelor au fost curățite și acoperite de parcuri, parkinguri sau terenuri de sport - să afli cum a renăscut orașul în urma distrugerilor celui de al doilea Razboi Mondial constitue o experiență demnă de trăit.
La prima mea vizită la Berlin teii erau in floare pe strada mea, cât și în întregul oraș. În martie 1946 a venit la Berlin viitoarea regina a Angliei, prințesa Elisabeth care, în semn de prietenie a oferit trandafirii pentru grădina Tiergarten.
Pădurea parc Tiengarten fusese decimată în război, localnicii avâd dreptul să taie copaci pentru a face foc în casă. Alături de prințesa Elisabeth, primarul Berlinului a plantat și el un tei, simbol al renașterii poporului german.
Mai aveam timp până la prânz așa că am bifat altceva, străzile cu magazine Friedrickstrasse și Franzosischestrasse, și cele două monumentale domuri: Französischer Dom și Deutscher Dom, cu clădirea sălii de concerte între ele, în Gendarmen Markt.
După amiază am mers la vestitul magazin KaDeWe, cel care alături de Lafayette-ul berlinez dă tonul modei în Germania. Ca din întâmplare m-am interesat de prețul unei perechi de pantofi, o sanda din piele, delicată, așa cum se purtau acum 20-30 de ani, căci moda revine. Costa 980 e, dar pentru mine, după un scurt calcul pe micuțul telefon ce îl ținea în mînă, vânzătorul mi i-a oferit pentru numai 950 e. Erau marca Prado.
KaDeWe - Kaufhaus des Westerns (Magazinul universal al Occidentului), este deținut de o companie thailandeză din Berlin. Cu peste 60.000 mp de spațiu comercial și peste 380.000 de articole disponibile, este al doilea cel mai mare magazin universal din
. Am să cercetez azi cele cinci muzee de pe insulă (Museuminsel). Am luat metroul pe linia 2 până la Alexender Platz. În drum spre muzee, pe Karl-Liebknecht Strasse am vizitat pe stânga St. Marienkirche. Parcul cu monumentele lui Marx și Engels era în totală redesenare și nu se putea vizita. Pe dreapta trona marea catedrală evanghelică cunoscută sub numele de Berlin Dom, și ea obiectiv interesant de vizitat se putea accede doar cu un bilet luat pe internet cu o zi înainte.
Nu departe de catedrală se găsesc muzeele. Am început cu Altes, apoi Nues - unde se găsea Nefertitis, Pergamon cu minunata poartă Iștar, camera Aleppo, poarta pieței din Milet, domul din Alhambra nu se putea vizita căci era in restaurare. Am continuat cu bogata Alte National Galerie. Nu am mai avut puteri și pentru Bode, situat ceva mai departe pe insulă, așa că l-am lăsat pentru o altă zi..
Regina Nefertiti, pentru care de fapt venisem la Berlin prima dată, ședea în borcanul ei de sticlă, impasibilă, cu ochiul stâng alb. Sala în care este expusă, este rotundă și are o cupolă-luminator. Desigur nu se pot face poze decât doar de afară, din hall, de la o buna distanță. Am încercat să nu mai ating nimic, căci îmi învățasem lecția: data trecută, proptindu-mă de un perete ca să o contemplu în liniște, m-am ales cu o aspră dojană de la o supraveghetoare care, s-a repezit la mine ca o leoaică gesticulănd: Nu știam că nu aveam voie nici măcar pereții să îi ating?.
Bustul reginei Nefertiti (Camera 210) este punctul de atracție incontestabil al Muzeului Neues și unul dintre cele mai cunoscute obiecte de artă egipteană din lume. Datând din perioada 1351-1334 î.Hr., a fost adus în Germania cu puțin timp înainte de primul război mondial.
Nefertiti, soția faraonului Akhenaton, este după Cleopatra, cea mai cunoscută regină egipteană, deși, unii egiptologi nu o consideră deosebit de reprezentativă pentru Egiptul antic. Bustul reginei Nefertiti are aproape o jumătate de metru înălțime și este făcut din gresie cu straturi stucate pictate. Sculptura este remarcabil de bine păstrată și prezintă detalii uimitoare, inclusiv ridurile din jurul ochilor. Mai nou, în această îmcăpere a apărut și o copie identică a bustului reginei egiptene, din bronz si pe care avem voie să îl atingem.
Văzând că îmi mai rămâne timp, m-am îndreptat către Muzeul de Științe Naturale. Am vizitat cu drag acest muzeu care de prima datâ mi-a pârut înrudit cu muzeul Antipa din București. Desigur la o scară mai mare, posedâ chiar și un enorm Tyranozaur - Giraffatitan, cel mai mare montat în lume cât și cel mai bine păstrat. Alt interesant exemplar este un Archeopteryx bătrân de 150 milioane de ani. Săli după săli îți dezvâluie avuțiile lor: găsești aici nenumărate fosile, borcane cu specimene păstrate în formol și alcool, 250 mii de exemplare de minerale, cea mai mare colecție de meteoriți din lume, 9 milioane de insecte.
Clădirea termintă în 1889 după planurile faimosului arhitect berlinez August Tiede, are o superbă scară de fontă, mărturie a faptului că această clădire a fost ridicată pe locul unei turnătorii dezafectate.
A urmat vizita muzeului de istorie germană, Deutsches Historisches Museum, pe care l-am găsit nu departe, pe Unter den linden, continuarea străzii Karl Liebknecht. Dar acesta se vizita numai parțial, fiind în renovare. Am intrat totuși și am făcut poze holului de sticlă adiție a muzeului, proiectat de arhitectul I.M.Pei și terminat în 1990.
Muzeul a fost deschis la 28 octombrie 1987, cu ocazia împlinirii a 750 de ani de la fondarea Berlinului, în clădirea Reichstag din fostul Berlin de Vest.
Inițial, muzeul urma să fie amplasat în apropierea clădirii Reichstag, la Spreebogen, complexul guvernamental de la curbura râului Spree. Concursul de arhitectură pentru proiect a fost câștigat de arhitectul italian Aldo Rossi în 1988. Cu toate acestea, în 1989 căderea Zidului Berlinului, a dus la schimbarea planurilor: în ziua reunificării, 3 octombrie 1990, guvernul federal a transferat colecția la DHM; ultimul guvern al RDG a dizolvat deja acel muzeu în septembrie 1990 și și-a pus proprietatea la dispoziția DHM. Astfel, Zeughaus din 1695 - cea mai veche clădire de pe Unter den Linden - a devenit sediul Muzeului Istoric German. Primele exponate au fost expuse în Zeughaus în septembrie 1991.
Deschisă în decembrie 1994, expoziția permanentă a fost mai târziu intitulată "Istoria germană în imagini și mărturii" și a prezentat o colecției de peste 2000 de exponate.
Am pornit apoi către clădirea Newe Wache (Noul gardian), construită în stil neoclasic, un stil arhitectural produs de mișcarea neoclasică care a început la mijlocul secolului al XVIII-lea, stil derivat în principal din arhitectura antichității clasice, principiile vitruviene și lucrările arhitectului italian Andrea Palladio.
Regele Friederich Wilhelm al III-lea al Prusiei a ordonat construirea Neue Wache pentru Palais Königliches (Palatul Regal), palatul său de peste drum, pentru a înlocui vechiul sediu al Gărzii de Artilerie. El a însărcinat arhitectul Schinkel să proiecteze clădirea, aceasta fiind prima comisie majoră a lui Schinkel la Berlin. Neue Wache a fost inaugurată la 18 septembrie 1818 de către grenadierii prusieni, cu ocazia vizitei oficiale a țarului Alexandru I al Rusiei.
Clădirea a fost sediul gărzii regale până la sfârșitul Primului Război Mondial și căderea monarhiei în urma Revoluției Germane din 1918-1919. În 1931, arhitectul Heinrich Tessenow a fost însărcinat de statul liber al Prusiei, să reproiecteze clădirea ca memorial pentru eroii care au murit în Marele Război. Tessenow a transformat interiorul într-o sală memorială centrată în jurul unui bloc de granit negru cu o coroană de stejar proiectată de sculptorul Ludwig Gies, situată sub un oculus (luminator circular).
Neue Wache a devenit Memorialul guvernului prusac al statului. După Machtergreifung nazist (Preluarea puterii), clădirea a jucat un rol esențial ca loc al sărbătorilor anuale Heldengedenktag (Ziua comemorării eroilor) organizate de Partidul nazist și forțele armate din Wehrmacht. Neue Wache a fost puternic afectată de bombardamente în timpul bătăliei Berlinului din ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial.
După reunificarea germană, Neue Wache a devenit Memorialul central al Republicii Federale Germania pentru victimele războiului și dictaturii (1993). La sugestia cancelarului Helmut Kohl, piesa memorială a RDG a fost înlocuită cu o versiune mărită a sculpturii Käthe Kollwitz, "Mama cu fiul ei mort". Sculptura în stil pietà este așezată chiar sub oculus și astfel este expusă ploii, zăpezii și frigului climatului berlinez, simbolizând suferința civililor în timpul celui de-al doilea război mondial.
După amiază am mers la cumpărături la Edeca, alimentara de la colț, am dat o raită în magazinul vietnamez și am cumpărat medicamente la Apoteche, o farmacie ca Shoppers la noi, toate în raza mea de acțiune. Pe strada mea sunt 4-5 restaurante cu specific culinar.
Aș fi vrut să mă așez pentru un moment la una din mesele scoase pe trotuar dar era cam răcoare și stătea să plouă. Vara aceasta a fost o vreme rece, neobijnuită în Berlin. Receptionistul dela hotel mi-a mărturisit că nu mai speră la o adevărată vreme caldă, mai ales că eram deja în august.
M-am aventurat chiar până la European Center unde, gasisem un magazin de aparatură electrică de uz caznic. Cunoșteam magazinul căci fusesem cu ani în urmă, când mi s-a stricat aparatul foto în urma unei căderi pe stradă. Acum, aveam nevoie de un încărcător de baterie, pentru acelasi aparat foto, încărcătorul original îl uitasem acasă. Nu am avut succes nici de data asta, vânzătorii nu erau interesați în clienți care nu cumpără lucruri scumpe: încărcătorul meu nu era decât 15-18 e, dar cel propus de ei nu imi convenea.
Poate mâine să dau o fugă într-un loc în piața Victoria-Louise, unde mi se recomandase un magazin special de aparatură foto.
Îmi lipsește destul de mult aparatul meu foto. Pozele făcute cu telefonul nu mă satisfac. Cum ieri mi se recomandase un magazin specializat în aparatură foto, am luat metroul către piața Victoria-Louise. Era devreme, nu se deschisese încă magazinul așa că am stat pe o bancă în părculețul frumos, cu copaci bătrâni și ronduri de flori, era chiar și o colonadă gen romană, pe unde se plimbau doamne cu cățelușii lor. Găseam acest parc dacă nu eram obligată să caut acel încărcător de aparat foto? Nu cred. Moment de liniște și pace ce l-am apreciat chiar dacă țelul nu mi l-am atins: propietarul magazinului foto nu mi-a putut oferi decît aceleași produse ce le cunoșteam dela centrul de electrice vizitat ieri.
M-am îndreptat către metrou, căci voiam să ajung în Posdamer Platz, unde se află muzeul Dali și un pic mai departe, o mare galerie de artă pe care nu vreau să o ratez, Gemaldegalerie. Abonamentul de trei zile la muzee și expoziții se termină mâine, așa că voi lăsa muzeele particulare pentru altădată. Cu acest abonament, nu pot intra decât la muzeele de stat. La Charllotenburgh nu a fost valabil. Cu părere de rău văd ca expo Dali nu este deschis și nu se știe când se va deschide.
Gemäldegalerie situată în Johanna & Eduard Arnhold Platz, sau Galeria de picturi (Pinacoteca) este unul dintre muzeele naționale din Berlin situate în complexul muzeal Kulturforum, deschis în 1998, și unul dintre cele mai importante muzee din lumea picturii europene din sec al XIII-lea până în sec al XVIII-lea, atât ca mărime, cât și prin calitatea colecțiilor, care includ capodopere unor artiști precum Giotto, Sandro Botticelli, Albrecht Dürer, Lucas Cranach, Raphael, Giambattista Pittoni, Titian, Caravaggio, Pierre Paul Rubens, Rembrandt sau Johannes Vermeer. Are peste 3000 de tablouri, dintre care 1200 sunt prezentate în 53 de săli. Galeria s-a deschis în 1830 în Muzeul Altes proiectat de Karl Friedrich Schinkel. A fost conceput astfel încât vizitatorul să găsească capodopere excepționale, dar să aibă și o viziune completă, informativă a tablourilor expuse.
Galeria a primit în 1815, prin inițiativa regelui Frederic William III al Prusiei, 157 de tablouri din vechea colecție Giustiniani, aduse dela Paris. Acestea sunt lucrări majore din perioada barocului italian. În 1821, au fost cumpărate 3.000 de tablouri din colecția Edward Solly, colecționar cu preferință pentru pictura italiană, dar și pentru lucrări clasice și anterioare.
Gustav Friedrich Waagen, primul curator al Galeriei, a făcut achiziții importante în ciuda unui buget modest. Prin inițiativa lui Wilhelm von Bode (1845-1929), care a devenit curator al muzeului în 1872, colecțiile au fost îmbogățite continuu, iar Galeria a câștigat renume mondial. În urma apariției Reichului, când Berlinul a devenit capitală, muzeul a devenit o vitrină a acestei noi puteri. Banii au început să aflueze. Prin achizițiile sale, Bode a asigurat reputația Galeriei.
Opere de artă dela Muzeul Dahlem și Muzeul Kaiser Friedrich - redenumit Bodemuseum în 1956 - au fost unite din 1998 în noua clădire Gemäldegalerie, din Johanna și Eduard Arnhold Platz. Aceasta a fost proiectată conform planurilor lui Heinz Hilmer și Christoph Sattler, având ca scop să sublinieze importanța colecției. Vasta sală centrală este împărțită de două rânduri de coloane, spații de întâlnire și destindere. Pe arcadele netede sunt suprapuse cupole de sticlă prin care lumina pătrunde în mod direct, astfel încât atmosfera este marcată de variații naturale ale luminozității. Această sală a fost concepută ca un spațiu dedicat contemplației. Cele două rânduri de săli de expoziție plasate în formă de potcoavă în jurul sălii centrale, cu sălile mici dispuse în exterior și cele mari în interior, sunt de asemenea scăldate de lumina zilei, care intră prin deschideri mari în tavan, filtrată și distribuită uniform.
Pardoselile de stejar și pereții îmbrăcați cu catifea absorbantă, împiedică orice reflecție, așa încât, în acest mediu particular numai tablourile sunt evidențiate de lumină. A fost necesară o selecție foarte strictă și numai 1.150 de tablouri au fost amplasate în galeria principală. Deși Gemäldegalerie are cea mai mare clădire din istoria sa, nu reușește să expună toate cele 3.000 de tablouri ce le deține.
Chiar în capătul străzii, la ieșirea în Postdamer Strasse, tronează Neue Nationalgalerie (Noua Galerie Națională), un muzeu de artă modernă axat în principal pe secolul XX. Clădirea muzeului și grădinile sale în care se găsesc sculpturi, au fost proiectate de Ludwig Mies van der Rohe și deschise pe 15 septembrie 1968, pe un loc săpat de bombele aliaților in 1945, cum ilustrau fotografiile expuse pe panourile ce delimitau șantierul.
Galeria națională s-a închis în 2015 pentru renovare, proiectul de renovare având o valoare de 140 de milioane de euro. Lucrările, realizate de David Chipperfield Architects, au fost finalizate în 2021, iar muzeul s-a redeschis în august 2021 cu o expoziție de lucrări ale sculptorului american Alexander Calder. Arhitecții rămân fideli designului lui Mies. Între timp, structura acoperișului, care se sprijină pe opt grinzi de oțel, și fațada de sticlă au fost restaurate.
Colecția prezintă o serie de opere unice ale artei moderne din secolul al XX-lea. Deosebit de bine reprezentate sunt cubismul, expresionismul, curentul Bauhaus și suprarealismul. Găsim aici capodopere ale unor artiști precum Pablo Picasso, Ernst Ludwig Kirchner, Joan Miró, Wassily Kandinsky și Barnett Newman. Designul clădirii, în ciuda dimensiunilor sale mari, permite expunerea doar a unei mici părți din colecție, expozițiile fiind schimbate la intervale regulate.
Vineri 8 august ultima zi cand permisul meu la muzee mai este valabil. Dar câte muzee voi putea vizita într-o zi?
Obiectivele de azi sunt: Muzeul Madame Tussauds, Muzeul Bode, Deutsches Technikmuseum (Muzeul Tehnic), Charlie Point, Zidul Rușinii zidul ce separa Berlinul de est de cel de vest, Piețele Savigny și Hohenzollern.
Muzeul Madame Tussauds din Berlin a fost deschis în 2008. Este situat pe bulevardul Unter den Linden și prezintă statui de ceară ale unor personaje celebre. În iulie 2008, imediat după deschidere, filiala berlineză a muzeului Madame Tussauds a fost implicată într-o controversă când un bărbat german în vârstă de 41 de ani a trecut pe lângă doi gardieni și a decapitat figurina de ceară care îl înfățișa pe Adolf Hitler. Se credea că acesta a fost un act de protest față de prezentarea dictatorului nemilos alături de eroi sportivi, vedete de cinema și alte figuri istorice. Statuia a fost reparată de atunci, iar făptașul a recunoscut că a atacat statuia pentru a câștiga un pariu. Modelul original al lui Hitler a fost dezvelit la muzeul Madame Tussauds din Londra în aprilie 1933; a fost frecvent vandalizat, iar din 1936 a trebuit să fie păzit cu atenție.
In ianuarie 2016 s-a renunțat total la figura de ceară a lui Hitler, la cererea unor grupuri sociale sprijinite și de media engleză.
Mi-am făcut și eu o poză cu unul din personajele de ceară din muzeu: cântărețul Müslüm Gürses
Continuînd pe Unter den Linden, trecând pe lângă marea catedrală, traversând podul peste râul Spree, am luat-o la stânga pe malul canalului, trecând prin parcurile James Simon și Montbijou, la stânga peste Spree din nou și iată-mă în fața elegantei clădiri a muzeului Bode.
Muzeul Bode - am intrat în clădire și am făcut poze minunatului hall, în care troneaza Friederick III călare pe calul său. Muzeul a fost deschis în 1904, într-o clădire generoasă, amplă, luminoasă, operă de arhitectură clasică barocă.
Muzeul Bode a fost construit între 1897 și 1904 pe Insula Muzeelor din Berlin, inițial numindu-se Muzeul Kaiser-Friedrich. Comandat de împăratul Wilhelm al II-lea, a fost proiectat de Ernst Eberhard von Ihne în stil neobaroc. Muzeul a fost grav avariat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ceea ce a dus la un îndelungat proces de restaurare (1948-1986). A fost redenumit Muzeul Bode în 1956, după primul său director, Wilhelm von Bode, și redeschis publicului în 2006, după o amplă renovare.
Piața din față a clădirii adăpostea un memorial dedicat împăratului german Friedrich al III-lea, care a fost distrus de autoritățile est-germane. În prezent, Muzeul Bode găzduiește o mare expoziție de sculptură, de artă bizantină și cabinetul de monede și medalii.
Ca parte a complexului Insulei Muzeelor, Muzeul Bode a fost înscris pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în 1999 datorită arhitecturii sale remarcabile și mărturiei dezvoltării muzeelor ca fenomen cultural la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Informații suplimentare: Frunza mare de arțar și Furtul unei monede.
Pe 27 martie 2017, o monedă din aur masiv numită Frunza de arțar, emisă de Monetăria Regală Canadiană în 2007 ca piesă comemorativă, a fost furată din muzeu. Moneda, cu un diametru de 50 cm și o grosime de 2,8 cm, era realizată din aur de 24 karate și avea o valoare aproximativă de 3,7 milioane de euro. O scară a fost găsită pe șinele de tren din apropiere, ceea ce a determinat poliția germană să speculeze că hoțul a intrat în clădire spargând o fereastră din spatele muzeului, lângă șinele de cale ferată.
Hoții au fost descoperiți ulterior ca fiind verii Ahmed și Wissam Remmo, în vârstă de 21 și 23 de ani, împreună cu prietenul lor, Denis W. Poliția nu se așteaptă să recupereze vreodată moneda, deoarece prezența prafului de aur îi face să creadă că vinovații au topit-o. Fratele lui Ahmed, Wayci, a fost și el acuzat, dar ulterior a fost achitat.
M-am întors în Parcul Montbijou al cărui nume se găsește doar pe hartă. Parcul este plin de oameni ce stau pe bănci, de mame de familie cu 3-4 copii agățați de fuste, de doamne bine ce își plimbă câinii. Am ieșit din parc pe Oranienburger Strasse. Nu am mai căzut ca acum câțiva ani, uitându-mă după stația de metrou. M-am oprit la un băruleț de stradă și am luat o gustare, am întrebat de stație și am pornit mai departe.
Nu era decât o stație de tren pe aproape, Oranienburger strasse, de unde puteam lua pe trenul S2 până la Grădina Zoologică.
Nu am vizitat Charlie Point, dar cum am facut acest lucru în vizita mea din vara lui 2019, am să scriu câteva lucruri despre zidul ce despărțea Berlinul în două.
Zidul Berlinului a fost ridicat din 13 august 1961, de către Republica Democrată Germană (RDG) pentru a opri emigrația din est spre vest și a devenit un simbol al Războiului Rece.
Zidul Berlinului a fost construit de-a lungul întregii margini sudice a Bernauer Straße. O parte din această fâșie de frontieră, împreună cu turnul de veghe, sunt azi subiectul unei expoziții în aer liber, cu videoclipuri și turn de vizionare.
Americanii au controlat trei treceri de frontieră la Berlin: Checkpoint Charlie, Friedrichstraße 43-45, Mitte.
Zona aceasta este plină de turiști, de grupuri școlare, de oameni tineri cât și mai vârstnici. Încă mai există căscioara ce se chema Charlie Point, cu doi soldați în poartă pentru beneficiu turiștilor ce iși fac poze cu ei.
Iată o selecție de locuri unde încă mai puteți vedea rămășițe ale Zidului Berlinului:
Bătrânul Cimitir St Hedwig, Bösebrücke, Galeria East Side, Memorialul Zidului Berlinului, Gutspark Groß Glienicke, Cimitirul invalizilor, Mauerpark.
O bucată de aprox. 15 m din versiunea finală a Zidului Berlinului cunoscut ca Zidul de frontieră 75 (în 1975 a fost ridicat), se întinde pe latura nordică a Cimitirului St Hedwig, cel mai vechi cimitir catolic din Berlin. Această porțiune se află în conservare istorică, ca și așa-numitele "Poduri Liesen" care au traversat ceea ce a fost odată granița dintre vestul și estul Berlinului.
Trecerea de frontieră Bornholmer Straße, la capătul estic al acestui pod, a fost prima deschisă în noaptea de 9 noiembrie 1989. Există un amplasament de-a lungul laturii de nord a Bornholmer Straße, și câteva locuri de grădină unde s-au plantat în 1990 peste 100 de cireși, un cadou în semn de simpatie de la japonezi, care au urmărit cu interes procesul de unificare germană.
Galeria East Side, Mühlenstraße 3-100, Friedrichshain este cea mai lungă secțiune a Zidului, 1,3 km de-a lungul râului Spree. În 1990, partea estică a peretelui a fost pictată de 118 artiști din 21 de țări, rezultând cea mai lungă galerie în aer liber din lume.
Groß-Glienicker See, un lac popular, frecventat datorită apei sale cristaline. Pe parcursul anilor în care orașul a fost împărțit, a fost disponibil exclusiv vest berlinezilor: granița dintre est și vest trecea chiar prin mijlocul lacului și era marcată de geamanduri. Fortificațiile Zidului au fost ridicate pe malul lacului.
Cimitirul Invalidenfriedhof, înființat în 1748 de Friedrich II, a căzut victimă acestei foame de pământ. Peste 90 la sută din morminte au fost desfințate pentru a face loc turnurilor de veghe, benzilor de control, și drumurilor de patrulare..
Mauerpark - o rămășiță a Zidului de pe latura interioară găsită în acest parc, stabilită odată ca pământul nimănui, a devenit o pânză preferată pentru artistii grafiti.
Instalațiile de frontieră din Germania de Est s-au desfășurat odată în paralel cu canalul Flutgraben. Această fostă fâșie de graniță dintre Treptow și Kreuzberg a devenit o zonă verde de-a lungul Flutgrabenului. Turnul de ceas Schlesischer Busch găzduiește o serie de expoziții.
În fața intrării în stația Potsdamer Platz, la colț se află unul dintre ultimele turnuri de veghe lăsat în picioare în oraș.
Granița dintre Berlin-Mitte (Berlinul de Est) și Kreuzberg (Berlinul de Vest) se întinde pe aproximativ 200 metri de-a lungul Niederkirchnerstraße. Aici se află expoziția permanentă Topografia Terorii, ce ilustrează metode de persecuție și terorism nazist între 1933 și 1945.
Deutsches Technikmuseum - Muzeul German de Tehnologie, prezintă o colecție istorică de obiecte tehnice. Inițial s-a pus accentul pe transportul feroviar, dar astăzi sunt prezentate exponate de diverse tipuri de tehnologie industrială. În 2003, s-au deschis săli de expoziții atât în domeniul maritim, cât și în cel al aviației. Pe terasa extinderii clădirii recent construite, se găsește un avion din faimoasa forță aeriană americană, un Douglas C-47B Raisin Bomber, care poate fi văzut cu ușurință din Fernsehturm și de la aeroportul Tempelhof.
Stația Savigny a fost construită în 1895/1896 pe arcade tipice din Stadtbahnul din Berlin, în mijlocul unei noi zone rezidențiale din jurul Savigny Platz (numită după juristul Friedrich Carl von Savigny) între stațiile Zoologischer Garten (Zoo) și Charlottenburg. Inaugurarea a avut loc la 1 august 1896.
În 1934, cele două scări ale stației cu plăcuțele lor de identificare au fost modernizate. În același timp, arcadele de cale ferată din această zonă au primit o față de cărămidă de culoare închisă.
Deasemenea, o galerie de 100 metri numită Weltenbaum II (Arbore al II-lea Mondial), a fost amplasată pe firewall-ul platformei de vest. Această galerie realizată sub îndrumarea artistului Ben Wagin, este un fel de avertisment împotriva distrugerii mediului.
Tipică pentru Berlinul de vest, piața Savigny, cu străzile cu un aer parizian, are și o grădină cu câteva sculpturi de August Krauz.
Piața Hohenzollern și-a luat numele în 1901, după casa imperială germană Hohenzollern. În 1910, a fost modernizată și a început construcția prestigioasei stații de metrou Hohenzollernplatz,
toată în majolică pe nuanțe de bej până la maron închis. Lămpi demne de o sală de bal completează atmosfera. Stâlpii masivi modelați cu o deosebită atenție pentru detaliu, fac și ei parte din décor.
În 1930, o biserica protestantă a fost construită de Fritz Höger, arhitectul casei Chilehaus din Hamburg. Restaurată în 1950, aceasta este listată ca monument istoric din 1966. În 1968 a fost creată Fântâna Delfinilor de Hans Bautz.
M-am așezat pe o bancă, sub un stejar bătrân, urmărind câinele mare galben, care atunci când stăpânii nu se uitau la el, intra în fântână încercând să prindă în bot jeturile de apă.
După un timp, cu părere de rău, m-am ridicat și îndreptat către stația de metrou. Abia acum, trversând strada, căci stația este la mijlocul străzii largi, am observat trandafirii de cele mai diferite culori, care își lansau în aer parfumurile.
Sâmbătă 9 august. Sunt la Berlin în aeroport. Orașul Berlin are un singur aeroport, Aeroportul Brandenburg (BER), care a devenit funcțional în 2020 și a înlocuit aeroporturile Tegel și Schönefeld. Aeroportul BER are două terminale, și dispune de o stație de tren direct sub Terminalul 1 pentru acces facil în oraș. Este 2:10 și nici un anunț al avionului meu care pleacă la 18:15 nu se aude. Mi s-a spus că numai cu două ore înainte de plecare se iau bagajele la cală.
Ce zi pierdută! De fapt și sâmbăta trecută a fost total pierdută.
Și totuși, azi de dimineață ziua se arăta bună: am mai cumpărat niște vederi; am intrat la KeDeWe, am trecut prin piața de alimente de la capătul străzii și am remarcat prețurile de producător: carnea 40 e, brânza 32 e, 7 e barchetuțe de căpșuni. Nu mi-au făcut deloc poftă, având gândul la plecare.
M-a uimit faptul că o mulțime de fete tinere își permit obiecte de un lux deosebit, și desigur preț. Există lume foarte bogată, îți dai seama de acest lucru și numai dacă observi ce mașini circulă: negre, elegante, mai mult de fabricație germană. Sunt și autoturisme japoneze, dar tot negre și foarte elegante.
Vânzătorii, funcționarii de bancă, persoanele ce vin în contact direct cu turiști sau afaceriști străini, afișază o anume ținută. Artizanii și producătorii însă, sunt nemți, localnici. Nemții nu se prea ocupă cu limbile străine.
Dar să revin la aeroport: văd că lumea se așază la coadă la al doilea checking - mă întreb ce să fac
Fiind așa de devreme, poate nu e bine să dau bagajul încă, să nu mi-l trimită în altă parte. Mă hotăresc și apoi mă îndrept către o mare sală de așteptare, circulară.
Stând pe bancheta de imitație de piele, urmăresc grupuri de tineri care vin și cumpără câte ceva la magazinele alimentare și apoi se așază pe jos cu o cafea sau un sandwich. Muzica este așa de tare în această sală că mă întreb cum am să supraviețuiesc două ore
Plec în cercetare și nu mică mi-a fost mirarea să ajung într-o mare sală, lungă, luminoasă, plină de îndrumări legate de porțile de unde plecau diverse avioane.
Bănci, mese, finisaje elegante, ferestre enorme ce dădeau către piste. Am rămas aici așteptând anunțul de plecare a avionului meu: 18:15.
Am ajuns la București noaptea pe la 9. Am luat autobuzul 100 ce leagă aeroportul Otopeni de centrul orașului. La Casa Scânteii am coborât. Se făcuse apropae ora 11, tocmai trecea un 131, nu am putut traversa că era stopul roșu, și încă unu. În stație timpul trecea și nici mașini de noapte nu veneau. De la doua doamne care așteptau ca și mine autobuzul, am aflat ca nu există pe acolo mașini de noapte. Cred că o oră am stat de vorbă, au mai apărut și alți amatori de autobuz. Taxiuri? Nici gand.
În final a aparut și autobuzul care ne-a lăsat pe fiecare la stațiile dorite.
E bine când totul se termină cu bine!
Arh. Mariana Popa
Toronto
octombrie 2025
|
Arh. Mariana Popa 10/30/2025 |
Contact: |
|
|
