Rezonante - “Enescu 70”
Întâlnirile cu George Enescu sunt destul de frecvente pe continentul Nord American. De la spectacolul "Enescu-Reimaged", la diverse altele ce îl includ, până la recenta omagiere cu ocazia trecerii lui în veșnicia neuitării noastre, acum 70 de ani. Nici nu socotesc vizitele sale, în persoană, prin anii '30 și '40, cu spectacole la Carnegie Hall și Toronto, sau faptul că, de curând, s-a desfăsurat o ediție a festivalului George Enescu si în Canada.
Tocmai am fost invitați de către harnicul nostru Consulat al României la Toronto, la un concert al grupului NSCo Ensemble, ce susținea concertul numit “Enescu 70”. De la început mi-a plăcut naturalețea cu care s-au prezentat, cu un cuvânt articulat de Corina Răducanu, ce apoi a interpretat mai multe piese impreună cu Eugen Dumitrescu, sau a acompaniat la pian. Din grup face parte și Ovidiu Foca (voce) și Andrei Mihai Radu (vioară, ce a adăugat nuanță și finețe prin intervenții violonistice inspirate). De la mici solo-uri la câteva variațiuni, unele îngânări între pian și vioară, altele cu tentă lăutărească, au făcut ca spectacolul sa fie un regal. Muzicieni școliți, rafinați, despre care înțeleg că fac și un fel de apostolat cultural pentru cunoașterea operei Enesciene în țară și în lume. Lista locurilor în care au concertat include unele dintre cele mai distinse venues din lume, până la unele dintre drumurile muzicale mai puțin umblate, unde grupul cu pricina educă și încurajează frumosul. Programul, foarte bine gândit, include lucrări de Enescu, inclusiv Rapsodiile Române, transcrise pentru pian (la patru mâini) ca și o piesă, tot la patru mâini, de Dinu Lipatti, feblețea mea. Vorbim despre “Marșul lui Henri”, o bagatelă simpatică ce a prins culoare, alături de piesele lui Enescu, incluse in program: Legenda (1891), Pastorală, Menuet Trist și Nocturnă (1900), Hora Unirei (1917), Balada (1895-1896), Aubade (1899). Ele au lăsat o im-presie puternică asupra audienței. Momente de extremă tandrețe, tristețe și sensibilitate, splendid interpretate, cu tușe fine, și de multe ori cu simțire românească autentică. Așa afli la ce duci dorul, și de ce. Iar cei ce spun că lor nu le e dor de casă și că vor să uite ce au lăsat în urmă, să-mi spună mie ce simt după așa un concert. Cum le răscolește amintirile. Uneori îți dau lacrimile de scapi și câte-un suspin. Rapsodia Română nr. 1 a ridicat sala în picioare, a și fost o explozie interpretativă ce a redat surprin-zător de fidel forța orchestrei, pentru care piesa fusese scrisă.
Îmi venea să scap și eu câte o chiuitură, așa, cum se face pe la noi, la fel cum a inclus dirijorul Celibidache într-una din faimoasele sale interpretări ale primei Rapsodii. Îți vine să țipui, să-ți tragi pălăria pe-o ureche, ba chiar să-ți unduiești trupul, domol, sau să joci în ritmuri sprințare, după cum le zic piesele de inspirație folclorică sau unele dintre cele culese direct din minunata creație populară, care nu încetează să încânte, indiferent de unde ne uităm: de-aproape, ori de departe, reîntâlnirea cu această efervescență creativă, inițial populară, prelucrată sau rafinată în diverse interpretări, emoționează. În acest caz vorbim doar despre un pian, dar ce bogăție de simțire a reușit să transmită, Dumnezeule. Am înțeles că o altă transcriere la pian a primei Rapsodii Române fusese semnată chiar de către compozitor, mă întreb cum ar fi articulat la patru mâini această capodoperă.
Azi îl sărbătorim pe Enescu la 70 de ani de la intrarea în veșnicia neuitării. Să nu uităm însă că el a murit cu sufletul zdrobit de suferința înstrăinării și a depărtării de ceea ce i-a fost mai drag. Exilat și singur. Pe el îl părăsiseră toate iubirile, deși iubise curat, din toată inima. Și, Doamne, ce verticalitate și ce generozitate a avut, în ciuda a tot ce i s-a întâmplat. Marele compozitor ne ține împreună chiar de dincolo de mormânt, invitându-ne, an de an, în săli de spectacole la festivalul George Enescu, ce a devenit un punct de întâlnire al interpreților de cea mai înaltă ținută din lumea largă. Neprețuită moștenirea lăsată, mai ales că ea documenteazâ pe limba trăirii românești bogăția noastră de suflet.
Mulțumim Consulatului pentru această minunată ocazie să ne reamintim ce suntem, sărbătorind pe unii dintre cei mai mari ambasadori ai noștri, Enescu și Lipatti. Anul acesta se implinesc și 75 de ani de la faimosul Concert de la Besançon (ultimul concert al marelui nostru pianist, unul dintre cele mai senzationale înregistrări din fonoteca oricui, de oriunde, în ciuda bolii lui avansate din acel moment…).
Sunt multe conexiuni pe care concertul din această seară le-a generat, ce a reunit cele două personalități muzicale
remarcabile ale secolului trecut, ce au fost apropriate și în viată, iar azi sunt văzute ca un fel de standard al integrițătii morale și genialițătii artistice.
Pe timpul concertului am fost scuturată de emoție.
Mișcător. O imersiune în simțirea românească ce m-a încântat.
Am revenit astfel acasă, transcendând spațiul și timpul.
Felicitări Ansamblului NSCo, vă mulțumim că ne-ați oferit să luăm și noi parte la această sărbătoare, onorându-ne valorile, împreună.
Milena Munteanu, Toronto
|
Milena Munteanu, Toronto 7/2/2025 |
Contact: |
|
|
