Veșmântul care ne cântă: doina identității românești
Întru cinstirea Doamnei Maria Anca, femeie dăruită portului, sufletului și credinței
În ziua de 24 iunie 2025, de Sânziene și Ziua Iei Românești, în lumina blândă a Palatului Principilor Transilvaniei din Alba Iulia, a fost deschisă expoziția Tezaur transilvan, fire ce leagă sufletul satului de cel al zilei de azi, o mărturie vie a frumuseții și continuității tradițiilor noastre.
Printre ii cusute cu har și migală, din fir, lumină și rugăciune, s-au aflat și lucrările doamnei Maria Anca, distinsă cu titlul de Tezaur Uman Viu al județului Alba. În această zi de sărbătoare a portului românesc și a sufletului neamului, doamna Maria Anca a dăruit publicului o colecție de ii cusute de mâna sa, fiecare ie fiind o psaltire de frumusețe, un testament al iubirii pentru străbuni.
Cu fiecare model readus la viață, cu fiecare fir ales cu gând și cuvânt curat, ea arată cum tradiția trăiește astăzi și ne afirmă identitatea.
Portul popular românesc este cântec. O doină cusută în tăcerea serii, odinioară, în lumina lămpii, între rugăciune și gând. Mai mult decât haină, el poartă în sine mărturia vie a unei națiuni, ca pe un har moștenit.
Fiecare altiță brodată, fiecare umăraș împodobit, fiecare fir de borangic așezat cu rânduială spune povestea unui popor zidit în frumusețe. Portul românesc grăiește prin semne, linii și culori, vorbește despre trudă și răbdare, despre sărbătoare și credință.
Când istoria curgea tumultuos, femeile de la sat coseau liniștit timpul, lăsând în urmă pânze cu suflet.
În secolele XVIII și XIX, în mijlocul frământărilor sociale și al influențelor apusene, portul popular și-a urmat menirea. În casele boierești se schimba moda, însă în bordeiele albe, femeile continuau să țeasă icoane. Nu îmbrăcau doar trupul, ci și taina neamului. Cusătura era grai tăcut, iar ia, prelungire a ființei, cu adâncă vibrație spirituală.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, lumina portului urca din vatra satului spre ochii lumii. Regina Elisabeta a României, Carmen Sylva, a privit costumul tradițional ca pe o mărturie profundă. L-a purtat cu noblețe, l-a imortalizat în scrieri și fotografii, i-a înțeles vibrația. Prin ea, ia a devenit prezență culturală.
Mai târziu, sub sufletul dăruit și vizionar al Reginei Maria, portul românesc a strălucit deplin. Regina îl simțea aproape de inima țării. Îi scria fiicei sale despre frumusețea iei de Muscel, despre altița grea cusută cu migală, despre broderia fină de Bistrița. Îl purta în întâlniri oficiale și în zile de mare însemnătate, în palat și în mijlocul oamenilor, așezându-l acolo unde îi era locul, în iubirea neamului.
Pentru Regina Maria, costumul era semn al tradiției, frumusețe ce însoțește tăcut adevărul. În firele țesute de mâinile femeilor românce, ea vedea destin, rădăcină, demnitate. Ia rămânea drum deschis spre inima poporului.
Prin gestul său, portul popular a urcat în conștiința colectivă cu o blândețe nouă, lumină vie purtată de femei din sate și orașe, din țară și de peste hotare. A mers la război, la hore, la botez, la altar. Limbaj al simțirii curate, a fost purtat de artiști, regine, țărănci, copii. Și a rămas, în temeiul neamului, ca o pânză care bate în ritmul unei inimi străvechi.
Din această moștenire de frumusețe și sens, Maria Anca lucrează astăzi cu o noblețe aparte. Coase cu răbdare, culege modele vechi din albume de familie, fotografii, cărți de specialitate, vis și amintire. Modelele sale nu sunt simple reconstituiri, ci readuceri la viață. Ceea ce creează este o psaltire cusută, un testament de frumusețe. Pânza devine icoană, firul aducere aminte.
Din lada de zestre a satului românesc, Maria scoate modele vechi și le așază pe ie cu grijă ritualică. Atelierul său este o chilie unde liniștea se preschimbă în motiv, iar fiecare cusătură se naște dintr-o meditație plină de taină. Modelele se conturează între bătăile inimii și bucuria lucrului ce prinde viață.
Ea coase semnele românești: pomul vieții, crucea, frunza de trifoi, coarnele berbecului. Lucrează cu materiale căutate cu grijă, pânză de casă, cânepă, borangic, pânză jidovească, fiecare cu menirea sa. Pune fodori la mâneci, altițe migăloase la umărași, guler cu brândeț.
În mâinile sale, portul adună trecutul, prezentul și viitorul. A cercetat, a întrebat, a notat, a învățat. A oferit ateliere, a dăruit din dar, a primit recunoaștere.
Maria Anca este în sine o călugăriță a tradiției și a frumosului. Pictează, face dantelă rară, gătește bucurie, îngrădește grădina cu flori și vers. Scrie poezii, iar în fiecare lucrare se simte răbdarea unei femei care știe că frumusețea este taină, iar podoaba, vibrația unei inimi ce va bate cu numele ei.
A primit diplome, însă cinstirea stă în felul în care fiecare ie își găsește locul pe trupul unei femei cu sufletul deschis.
Este meșter viu, mărturie a țării, pentru Apuseni și pentru tot ce înseamnă ființă românească.
Cuvintele sale, costumul popular este o rugăciune, sunt legământ. Iar ea leagă lumina cu firul.
O îmbrățișez cu sufletul pe femeia care sfințește portul și înalță datina în lumină.
Astăzi, când ia românească și sărbătoarea Sânzienelor unesc rădăcini arhaice cu firescul credinței, când portul popular străbate timpul și granițele, lucrările doamnei Maria Anca aduc o lecție de demnitate culturală.
Prin mâinile sale, vechiul fond ritualic se revarsă în prezent ca frumusețe vie, semn al unei identități care se înnoiește cu fiecare ie cusută, cu fiecare fir adunând suflet, rugăciune și bucurie.
Alba Iulia, 24 iunie 2025
Carmen Cristina Oltean
|
Carmen Cristina Oltean 6/24/2025 |
Contact: |
|
|
