Hai, interjectie în ritmurile poeziei
Urmărind modalitatea în care poetul păstrează mesajele traditiei si le duce mai departe, mi-am notat versurile: „Hai să ne cununi, / Inimă / De luni, / Să nu ne desparti / Potecă / De marti! // Fiti, sub
lespezi, / Cercuri, / Ploi / Venite miercuri; / Să-nfloresti / Cu noi, / Curcubeu / De joi, / Iar , / cu pasii / Tineri, / Lumină de vineri, / Coboară / Pe ape, / Sâmbătă / Pe-aproape, / Ca să ne cuminici / Puntile-duminici”(Cântec de lotru)¹; „Hai, citeste-mi în ghioc, / Cum de-a viata să mă joc / Si de-a moartea chiar deloc”(Aproape cântec)²; „Hai cu mine să măsor / Timpul orei rotitor - / Ori chem ata din mosor?!”³
Interjectia hai a fost mai tare decât vointa mea, determinându-mi alte gânduri. Nu stiu dacă a fost simplă întâmplare, mai degrabă un impuls interior, inexplicabil. Oricum as încerca să justific situatia, nuanta subiectivă rămâne.
Expansiv, poetul trece de la ritmul ludic (după tiparul povestea numerelor sau a zilelor ca sisteme folclorice complexe), cu sinceritate sufletească, la meditatie despre dimensiunea existentială: joc de-a viata, joc de-a moartea, prin care simulează detasarea, fără a suprima perceptia gravă a efemeritătii. Fragmente de respiratie astrală, numele zilelor sunt oglinzile în care vede timpul, cu ecourile ideatice ale metaforelor ca semne imprevizibile din inefabil (inimă, potecă, cercuri, ploi, curcubeu, lumină), dimensiuni dramatice ale spatiului liric, în acelasi timp, părti ale esentei creatiei, unele de nuantă biblică, de intensitate spirituală. Reactiile interioare se exprimă prin substitute din realitate, stare care obligă, în planul creatiei, la sensibilitate si individualizare. Poetul are siguranta cuvântului în organizarea precisă a semnificatiei. Cu alte cuvinte, stăpâneste stiinta lirică a sensului creatiei.
Din copilărie am retinut structura „Luni, mă-ncuni; marti, mă-ncalt; miercuri, fac la cercuri; joi, mă duc la oi; vineri, impart nimeri (mângâieri); sâmbătă, melit cânepă; duminică, o tin la inimă.”
Impresia oralitătii e sustinută de benefica folosire a interjectiei hai, căreia i se atribuie. valoare poetică , exploatare a traditiei folclorice.
Interjectia exprimă un îndemn, cu sau fără functie de imperativ, diferite sentimente (admiratie, regret, nemultumire, nerăbdare) etc. Din planul relatiilor interumane, interjectia a trecut în legăturile omului cu unele animale. Cu valoare poetică excelează în creatia orală, amintindu-mi de versurle unei doine: „Foaie verde de cicoare,/ Hai, murgule, hai mai tare, / S-ajungem în sat cu soare …”
Între valorile satului, cuvântul are o importantă aparte, fără el nu s-ar fi putut păstra celelalte. De la românul anonim, care si-a scris cântecul pe frunză, a rămas starea poeziei.
Poetul reia „imaginativ” sensul cuvântului în poezia „Vrere pe un mal înverzit”: „Hai / zdrumică-mă / cu podul palmei, / între două tăceri - // Hai / striveste-mă / cu stelele cerului, / între mâine si ieri - // Hai zdrobeste-mă / cu o uitare, / alergând prin noroc / Si / iartă-mi ochiul // luminând, printre pietre, / viată, moarte si joc,”⁴
Printr-o poezie de dragoste cu un titlu în viziune de holism semantic, I. Băcilă reinventrează mistica iubirii. În iubire, fiinta e unică. Nivelul enuntului poartă chiar o nuantă livrescă discretă. Cuvântul care a dat în mitologia greacă numele zeului Eros are sensul vrere (dorintă). Verbele a zdrumica, a strivi, a zdrobi, sinonime în anumite contexte, în sens denotativ, exprimă ideea de a distruge. Au si sensuri figurate: a frământa (a zdrumica), a (se îngrămădi, a (se) înghesui ( a strivi), din cât stiu din dictionarele noastre. Prin mutatie stilistico-semantică, emblematic, verbele acestea, desi par actiuni paradoxale, construiesc imaginea pură a iubirii la nivel erotic, semnele unei scriituri simfonice, cu împlinirea semnificatiilor date de complementele instrumentale „podul palmei, stelele cerului, o uitare”în spatiile dragostei („între două tăceri, între mâine si ieri, noroc”). Se eliberează prin spiritul traditiei nevoia reflectiei metafizice. Măsura sufletului depăseste imperfectiunea trupului, nu rămâne la limita constructiei fizice. Feminitatea implineste sensul fiintei.
Perceperea prezentului, o formă pentru existentă, cu accente erotice sublimate, se face prin relatia materie-spirit (categorii filosofice), devenite, în plan uman, valori estetice. Spiritul („ochiul luminând”), sufletul (trăire, emotii, sentimente- viata, moartea) se exprimă în forma materiei. Necesitatea mortii eliberează viata, spiritul universal. Trupul redevine materie, pietre („celelalte oglinzi”). Urma trecerii spiritului este creatia (joc) pentru „poimâinele (timpul) celorlalte oglinzi”, fiintare continua a vietii, având ca suport materia, un spatiu pe care imaginatia, ratiunea nu-l pot cuprinde, fiind doar simtit de „cunoasterea transcendentă”. Arta poartă fulgerarea spiritului, străvechile semne ale eului în viziunea refiintării. De aici, permanenta spirituală a limbii. E un process psihologic care defineste umanitatea. Individualizarea imaginatiei prin cuvânt absoarbe sufletul în creatie si apoi în consumarea creatiei prin lectură.
Interjectia hai devine titlul unei poezii⁵: „ – Hai / nu te mai da uitării, / potecile tale / s-aud ân cuvânt, / fluieră vântul, / căutând grăbit drumul /către albăstriul înăltimilor …”. Acuratetea constructiei lirice poartă proprietătile de miscare postmoderniste. Trebuie, fără îndoială, să recunostem, în limbajul insinuant, o anume încifrare în contraste subtile. Versurile pot fi citite ca sfârsitul unui poem despre libertatea creatiei până la „autonomie”. Versurile par a fi partea finală a unui dialog între sinele poetic si fiinta poetului. Sensul dialogului se dezvoltă într-o transcriere specifică. Fiinta poetului se lasă coplesită, stăpânită de uitare. Verbului a da îi urmează, în general, numeroase determinări: complemente în acuzativ cu diferite prepozitii, constructii adverbiale. Rar cere cazul dativ. Sintagma a se da uitării prinde verbul la forma negativă si la diateza reflexivă pentru a reda ideea „a se da bătut, a ceda”. Actiunea e de prisos, deoarece „potecile tale / se aud în cuvânt”. Prin puterea cuvântului, poezia , asemenea vântului, găseste drumul „către albăstriul înăltimilor” într-o clasică viziune estetică.
Poetul rămâne consecvent cugetului covârsit de traditie, iubind si păstrând limba prin graiul locului natal, stiind că în orice limbă „există o viziune particulară asupra lumii”(W. von Humboldt), ceea ce se poate numi filosofie populară, care începe cu rostirea primei unităti semantice.
I C Brăteanu afirma: „Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viata si viitorul tării tale”. Nu stiu dacă e reusită parafrazarea: Poezia e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viata si viitorul limbii tale. Doar asa înteleg menirea poeziei în confruntarea cu prezentul unei ostilităti culturale. A sustine traditia este o datorie sacră, o atitudine care nu poate fi supusă „corectitudinii politice”. Viata nu poate deveni ideologie. Dacă totusi se întâmplă, aceasta înseamnă moarte si, în istorie, începe o altă eră.
1. Iosif Băcilă, Lacrimă sub candela aprinsă, Volum îngrijit, cuvânt-înainte si notă asupra editiei de Florina-Maria Băcilă, Timisoara, Cosmopolitan-Art, 2022, p. 67-68.
2. Ibidem, p. 94.
3. Ibidem, p. 99.
4. Idem, Amurguri înflorind sau poimâinele celorlalte oglinzi, Timisoara, Artpress,2018, p. 35.
5. Ibidem, p. 146.
Constantin Teodorescu , Rocky View County, AB
|
Constantin Teodorescu 6/19/2025 |
Contact: |
|
|
