In dialog cu Iosefina Schirger - Lumea întreagă este o Lacrimă Magna.
Ce poți face să ajuți lumea?
Nu avem nicio responsabilitate spirituală?
Ba da. Să devii cea mai iubitoare ființă cu putință.
Dr. David Hawkins
- Lumea întreagă este o Lacrimă Magna.
- De forma și puritatea perfecte… Aveți profunzime, adâncime, adică totul.
- Eu aș fi fericit dacă aș avea imaginația ta. Dacă termin să citesc toate poemele tale, o să le iau de la început. Nu mă pot sătura de prospețimea și răcoarea lor dătătoare de viață.
- Cum nu aveți imaginație și mă vedeți perfectă?!
- Perfecțiunea ta se reflectă în mine ca într-o oglindă reflectorizantă. Ceea ce vezi acum nou la mine îți aparține de fapt ție.
- Eu mă văd foarte tânără, ca într-o oglindă fermecată.
- Nu m-am așteptat și nu am visat să întâlnesc un om formidabil ca tine.
- Nu am nimic special. Poate doar nevorbirea... ca Moromete al lui Marin Preda, care nu avea cu cine.
- Frumusețea ta sufletească răzbate la suprafață, se vede pe chipul tău.
- V-am orbit. Nu sunteți schimbat, mai atent?
- Sunt, e lumea mea. Poate întâlnești pe Facebook o fată pe nume Olesa sau Natalia. Sunt fiicele mele.
- Sunt foarte frumoase. Nu vă e dor de ele când erau mici? Mie îmi e dor de copiii mei mici. Strănepotul vă seamănă mult.
- Am fotografiile lor de când erau copii. Nu sunt departe, în capitală. Ne vizitează des ca de altfel și toți nepoții și nepoatele. Iosefina, să mă mai laud puțin: poate ai întâlnit și o fată cu numele Mihaela. Ea este nepoata mea cea mai mare, juristă de profesie.
- I-am văzut. Să vă trăiască! Minunați!
Lumea e perfectă așa cum este
“Un om ajuns la perfecțiunea iubirii contrabalansează negativitatea a mii de oameni. Matematic, o persoană care iubește, anulează negativitatea a sute de oameni. Pe măsură ce te perfecționezi, se ridică și nivelul de conștiință. E ca și cum, în loc să salvezi bărcile una câte una pe o mare al cărei nivel scade, ridici nivelul mării și astfel ridici toate bărcile deodată. Cu cât te perfecționezi, vibrația pe care o emiți în lume ridică întreaga omenire. Din iubire pentru omenire renunți la ambiția de a salva omenirea. Dacă omenirea ar fi trebuit să fie perfectă, precum în tărâmurile celeste, ar fi fost. Așa că te perfecționezi cât de mult poți - corectezi fiecare defect în tine și îți asumi responsabilitatea pentru el. Dacă defectul e în tine, e și în colectiv. Dacă îl corectezi în tine, îl corectezi în colectiv. Și astfel ridici întreaga omenire și nimeni nu știe. Nu ai nimic de făcut, doar să perfecționezi iubirea ta pentru omenire. Să trimiți iubire și bucurie în colectiv și ea va ajunge la cineva lipsit de speranță. Când încerci să fii cauza unor anumite efecte, creezi rezistență. Când doar ești, nu există rezistență. Universul nu se poate împotrivi la ceea ce ești." (Dr. David Hawkins)
- Omenirea nu e perfectă pentru că ar fi trebuit, ci este imperfectă pentru că n-a trebuit. Dacă este așa atunci orice trebuie devine inutil eliminându-se pe sine. Prin urmare lumea este imperfectă, pentru că dacă ea ar fi fost perfectă era fără niciun trebuie. Altă eroare a filosoful: “când încerci să fii cauza unor efecte creezi rezistență” adică și atunci când vrei să te perfecționezi prin iubire. Atunci la ce bun să te străduiești să iubești creând rezistență dacă știi că rezistența înăbușă și chiar anulează iubirea? Părerea mea este că omul nu-și poate impune să iubească cu forța. Ea ori este, ori nu este, născându-se involuntar, de cele mai multe ori, la prima vedere. Nu vrei în esență să iubești pentru că nu poți să iubești, ci vrei pentru că poți, ca să nu te înșeli singur. Ultima afirmație este la fel de greșită. Aici e și mai mult de explicat.
Ce farmec, nălucire, atâta toamnă, risipire! N-ai dărâma un zid dintr-o privire? Am nevoie de un zmeu în gând, în sertar, în spatele meu. Om sunt și eu! Îmi place să cred că ești o pasăre. Am pentru tine ceva important: nu bani, nici mâncare, o mână de stele, l’enfant! Nici nu mai știu cum te mai simți! Nu te întreb, doar strâng din dinți. Sunt groaznic iar de fericit, ai să mă minți! Nici nu mai știu de unde ești! Nu te întreb, știu: din povești. Sunt groaznic iar de fericit, n-am alte vești! Nici nu știam pe unde stai! Nu te întreb, o fi în rai! Sunt groaznic iar de fericit că existai! Nici nu mai știu cui îi vorbesc! Nu te întreb, de te găsesc. Sunt groaznic iar de fericit! Glumesc! Numai în gând pot să te plimb. E-atâta treabă și-n Olimp? Nu ne putem opri un timp? N-am să mai știu să mă întorc de-ai să mă lași în calea ta lactee, în neiubirea ta, idee! Pentru că tu știi să iubești am decis să te trec într-un alt fel de vis. Să te iau de mână, mai precis. Îmi place să cred că pentru tine nimic nu e greu: împingi ușa și gata, ești zeu. Ne văd la marginea lumii alergând cum ți-am zis. Aud ce nu-mi spui: apele tale curgătoare căzând în abis. (Colecția Iubiri în formă de rană)
“Adevărata poezie nu este nicicând doar o modalitate mai elevată a limbii obișnuite. Dimpotrivă, vorbirea obișnuită este un poem ce a fost denaturat prin uitare, căci abia dacă se mai poate auzi chemarea din interiorul lui. Opusul poeziei ca vorbire pură nu este proza. Proza pură nu este nicicând prozaică. Ea este la fel de poetică și de aceea la fel de rară precum poezia.” (Martin Heidegger, n. 26 septembrie 1889)
- Heidegger se contrazice. Nu mă voi opri aici să-l dezmint pentru că trebuie să dezvolt o întreagă filosofie. Am făcut acest lucru amănunțit în cartea mea Prim adevăr și interpretare la capitolul despre el.
- Îmi plac “împotrivirile”, demonstrațiile dumneavoastră în forță. Eu doar mă bucur de frumusețea textului. Și în loc să continuați să vă bateți cu greii, monștrii aceștia sacri, povestiți cu mine și citiți poezii! Îmi vine să vă încui în bibliotecă, să vă găsesc când vin de la serviciu obosită, cu toate hârtiile pe jos și pe masă! (Am uitat că acum se lucrează pe calculator, la laptop sau pe telefon!) Și să îmi arătați ce lipsă de gândire critică, ce cusur de neiertat ați găsit la Cioran, Heidegger, Schopenhauer, care trebuie neapărat spus lumii, îndreptat! Câtă voință, determinare, drag de viață să ai ca să faci asta?! Așa ar trebui să fie biblioteca mea: cu ochi. Să vă urmărească cum lucrați, cum stați cu ochii închiși zâmbind, cum întineriți... M-ați strigat? Am venit. La povești, la povestit.
- Nu poate nimeni să vadă cum lucrez cât s-ar strădui, căci ce am în cap și cum am nu se vede. Vreți să mă avertizați să nu mă lupt cu greii. Dacă s-ar fi judecat așa în această lume atunci ea s-ar lăsa strivită nu atât de adevărata lor greutate, ci de semnificația interpretării fetișismului lor susținut de un fel de cult al inviolabilității, iar lumea ar sta pe loc neacumulând nimic nou la cultura mondială. Astfel de grei cultivați până la urmă sunt striviți și eliminați de falsa lor pseudovaloare devenită relativă în timp, valoare considerată fals absolută. Câți astfel de grei au fost aruncați la gunoiul istoriei! Ce am fi fără de un Heidegger, Kant sau Hegel? Ce, trebuie să mă închin la Cioran sau la oricare altă somitate considerată a fi și să cred orbește ce spun ei? Eu operez cu argumentele proprii pe care mi le pot demonstra și apăra oricând și oriunde. Dar văd că nu se prea înghesuie nimeni să mă combată. Ce am cu Cioran? Nimic. Am ce am cu ideile sale și cu filosofia sa, ca de altfel cu aceea a lui Heidegger, Kant, Hegel, Nietsche și alții. Încă o dată îți propun lucrarea mea Prim adevăr și interpretare în aspect filosofic, sociologic și literar, precum și lucrarea Transmulticulturalismul monoteist sau transcendență și creștinism. Studiază ca să vii cu argumente să mă combați. Am două lucrări în care critic aspru filosofia cioraniană. Citește-le să vii cu observații, atenționări! Faptul că sunt așa cum sunt nu exclude pofta mea de viață, vioiciunea mea, ci dimpotrivă le susține, le amplifică și le fac lucrative. Tocmai aceste caracteristici mă fac capabil să iubesc poezia și tot ce este autentic, frumos, subtil.
- Mi-ar părea rău să vă pierdeți timpul cu mine în loc să vă ocupați de subiecte serioase. Îmi place cum desființați, combateți, aduceți argumente la care eu nu m-aș fi gândit. V-ați supărat?
- Iosefina, cum pierd timpul? Eu, dimpotrivă, îl câștig cu tine, îi dau noi valențe, calități, valoare, profunzime senzitivă și emotivă de înaltă factură spirituală.
- Vreți să mă emoționați, dar nu! Mă țin tare pentru că avem de lucru. Ziceam că deschid calculatorul să adaug, șlefuiesc, zidesc câte ceva la Podul nostru de flori, dar nu...
- M-ai înțeles incorect. Eu pe nimeni niciodată nu mă supăr, întotdeauna cu toți sunt în polemică. Așa sunt.
- Eu vin doar așa, fără a intra în polemică: să vă aud, să tăcem, să construim, să scriem.
- Cum aș putea eu să mă supăr pe tine? Exclus așa ceva. Tu însemni foarte mult pentru mine. Am devenit altul, contaminat de bogăția poeziei tale. Astăzi îmi placi ca niciodată. Ești plină de entuziasm.
- Îmi pare un consum prea mare de energie a combate, a polemiza cu cineva. Ascult, citesc, scriu. Dezbaterea e ultimul lucru pe care l-aș face! De unde entuziasm? Sunt frântă!
- Eu, dimpotrivă, mă simt bine în polemică. E un fel de afirmare și confirmare a unei vreri pe care nu mi-o pot explica. De unde entuziasm? Din cuvintele tale.
- Contaminare îmi inspiră ceva dat cu lingurița. Eu v-am dat totul deodată, din prima, ca și cum am deschis o carte. Vrere = voință? Dorință? A face? A fi?
- Tot acest dialog se și numește marea contaminare. Un fel de aruncare în mare, dar nu cu apă sărată, ci cu apă dulce, bună de băut din care nu mă satur să sorb.
- Parcă dăm cu zarurile și iese doar 6 6. Și nu mai mâncăm și nu mai dormim. Alergăm așa, contaminați pe tabla de șah întoarsă invers cu tot ce ne stă la îndemână.
- Zarurile arată toate 9 și 9 ca numărul tău preferat, cel real și amprenta lui metafizică, poezia ta. De la zenitul soarelui zilei de vară mai adăugăm cifra 1 și încheiem cu 10 incandescența ce ne poate topi.
- Avem toate instrumentele necesare exercițiului. Fără reguli, fără limite. Parcă ați așteptat să mă coc!
- Care reguli, care limite în această incandescență egală cu 10?!
- Ale hazardului. Era întrebare sau mirare?
- Și ale efemerității indisolubile și eterne. Mai mult mirare. Dacă îți va fi vreodată mai greu, să-ți aduci aminte că undeva există un suflet care te agreează și te susține, admirator fidel al spiritului tău înălțător.
- Doar dumneavoastră știți de "limitele efemerității indisolubile și eterne"! Îmi plac, le vreau. Aș zice că vreau și mai mult, dar nu zic. Oricum e tot ce și-ar putea dori cineva: acceptare, susținere necondiționate.
- Necondiționate de și în condiția ta intrinsecă. Tu faci parte, dacă nu complet, atunci tangențial din această taină indisolubilă a efemerului.
- Care nu poate fi ruptă, fiind de nezdruncinat.
- Da, indisolubilă. Am mai greșit, ca de obicei…
- Nu. Nu cred că ați greșit vreodată. Nici eu. La oameni.
- Cu cele gramaticale bat toate recordurile. Ai mai lucrat la Podul de flori? Mă miră la tine universalitatea ta incontestabilă.
- Da. Vă trimit ultima formă? Vreți sau vă face rău?
- Nu cred. Cu tine numai tot binele pământului îmi poate face. Am visat eu să întâlnesc un astfel de om integru, fascinant, cu un astfel de har? Ai scăpărat ca un fulger neașteptat dar intuit pe cerul înstelat al târziului vieții.
- A tunat și ne-a adunat!
- De la început a fulgerat…
Mă voi împăca până la urmă cu alergările fără sfârșit, cu marea albastră, gândul răvășit! Un fulger? Ce ți-ar putea da foc? Aștept în zăpadă. Am un secol să te provoc. Vom alerga până se face întuneric, până zborul va curge afară din noi, iarba, dorul. Ce pot să-ți dau e cât vei vrea să duci din această întocmire: foi amintire. În geometria supraviețuirii ne-am putea întâlni. Mai am să iubesc, să fug, să mă bucur. Va fi liniște. Într-o zi va fi bine. Ți-am lăsat ca semn cartea asta care mie nu mai îmi poate schimba viața. Îți vor povesti despre tine ochii mei de dincolo de sfârșit, teama de dincolo de tăcere. Spune sângelui tău că l-am iubit, că m-a făcut lumină, nisip și peste tot a fost fără asemănare, deosebit! Albe de sare și de uitare, nepăsătoare la formele materiale, cuvintele vor învinge timpul și pe noi, pare. Până atunci închide-mă în ochii tăi, într-o lacrimă, lasă-mă să mă uit după tine, să-mi crească frunze din mâini! Voi sta de-o parte, cum am stat totdeauna, ca să visez, să te pictez din gând...
Luna
(Sertarul cu poezii – Așchii. Fulgere. Scântei)
|
Petru Ababii 6/12/2025 |
Contact: |
|
|
