Gânduri dintr-un stol de vorbe
Cuvântul este o pasăre fără cuib. Și nici măcar una frumoasă. Zboară în jurul ideilor, uneori șleampăt și pe cale să cadă la pământ, cu zgomot caraghios, alteori grațios și statornic – dar pentru cât timp? Frumusețea, se spune, rezidă în ochii privitorului, dar, prea adesea, trebuie cultivată cu atenție. Este nevoie de răbdare, de timp, de voință. Cuvântul nu există, pur și simplu, ci devine, își modifică locul în frază și rostul în context, construind inteligibilul cu mișcări grotești, străine, până când se așază pe creanga vocabularului pentru suficientă vreme, intrând în uz și căpătând suficientă noimă. Apoi, când nici nu se mai pune problema frumuseții sale, căci a ajuns să facă parte din viața noastră, la fel ca vechiul ibric din bucătărie sau hainele de casă, ușor jerpelite, cuvântul își ia zborul, deodată, către alte înțelesuri ori alte construcții lingvistice, unde va rămâne un răstimp, dacă nu se va grăbi, cumva, într-o direcție opusă.
Câteodată, totul pornește de la o glumă, de la o joacă perpetuată îndeajuns de mult și de asiduu. Sau de la mimetismul provocat de semeni aflați peste mări și țări. Sau, de ce nu, de la prea puțina cunoaștere a împrejurimilor lexicale. Dar nici nu mai contează, de cele mai multe ori. Cuvântul ajunge acolo, în acea zonă până atunci neverosimilă, așa cum au ajuns pescărușii în orașul de câmpie unde locuiesc și nimeni nu se mai întreabă ce caută aici, departe de mare, atunci când vocile lor parcă vesele până la hohot provoacă, invocă mirosurile și vocile talazurilor…
Cuvântul este o pasăre zbuciumată. Își caută un loc stabil, deși niciodată nu rămâne prea mult într-un loc. Plutește deasupra alcătuirilor sociale, dând stabilitate unor relații interumane ori năruind altele, cu forța aparentei stabilități pe care doar zborul la mari înălțimi o sugerează. Iar mai târziu, când ridicăm ochii, descoperim că a plecat către alte orizonturi, lăsându-ne dezorientați, pentru o vreme.
Cumva, tinerii înțeleg cel mai bine planarea temporară a vorbelor, cu toate că ei, spre deosebire de cei mai în vârstă (și mai experimentați), nu pot explica nici șederea, nici plecarea către depărtări. Sunt mulțumiți cu prezența lor acolo, se adaptează la zborul lor haotic și acceptă cu ușurință apariția unor cuvinte noi, nemaivăzute (nemaiauzite), fie și doar pentru puțin timp. „Pe vremea mea…”, am spune noi, ceilalți, cu amintiri aproape dureroase despre expresiile de odinioară, total diferite, s-ar părea, de vorbele care zboară în jurul nostru, de parcă ar fi adresate oricui, nimănui, necum nouă. Ne adaptăm cum putem, dar ajungem să privim cuvântul cu încruntarea neputincioasă pe care o arborăm la vederea păsăretului hotărât să ne trimită mașina la spălătoria auto măcar săptămânal.
Și nu e nimic în neregulă, până la urmă. Lexicul este viu, în veșnică mișcare, se supune unor reguli stranii și hotărăște arbitrar când să nu le mai respecte, găzduiește și ușuiește cuvântul, fără a-l domestici vreodată, fără a domoli suspansul întorsăturilor frazeologice de mâine. Iar precauția în fața noutăților lingvistice zburătăcite este, de asemenea, firească și chiar utilă, deoarece schimbarea prea abruptă și prea ușor, prea des acceptată poate duce la conversații prin semne, specifice unui turn Babel construit în curtea spitalului de neuropsihiatrie. Există un ritm, există un echilibru și, cel mai important, există motive temeinice menite să justifice adoptarea, alungarea sau amânarea noutății sosite în zbor.
Mă surprind uneori privind ușor bătrânește, cu încruntări și ridicări succesive de sprâncene, texte scrise de reprezentanți ai generațiilor mai noi, căutând un înțeles printre vorbele năpustite în zbor agitat. Citesc dezaprobator, apoi îmi amintesc de momentele când cel care am fost vorbea cu prietenii de vârsta lui, într-un soi de păsărească neinteligibilă maturilor din jur. Era ceva firesc și plăcut, departe de orice culpă. Îmi mai amintesc, însă, în egală măsură, de pactul pe care îl aveam cu profesorii, poate și cu părinții: la școală, la evenimentele oficiale, ba chiar pe stradă, în prezența „celor mari”, vorbeam cât mai aproape de limba literară, îngrijit, limpede. Iar faptul că izbuteam să respectăm acest acord – poate impus, poate mutual – nu era o corvoadă, ci un aspect natural al coabitării generațiilor…
Nu mă aștept ca respectivul pact să mai existe astăzi. Nu sub aceeași formă. Mi-aș dori, însă, ca româna literară să nu capete aspectul unei limbi străine pentru cei tineri, în timp ce limbajul colocvial se află într-o perpetuă rebeliune, cu fâlfâit grozav de aripi și schimbări haotice ale direcției. Cuvântul va fi fiind o pasăre fără cuib, dar existența lui este dedicată comunicării. Transformarea grăbit-generalizată a graiului modern în jargon sau argou, după caz, este singura consecință previzibilă a situației actuale, în care noile generații par să nu mai fie interesate de învățarea coerentă a regulilor lexicale, lăsând procesul de învățare în seama generațiilor vechi – obligate să se adapteze la apariția altor și altor stoluri de cuvinte exotice ori cu sens modificat, dacă vor să trăiască într-o lume unde comunicarea încă mai rămâne o necesitate, nu o opțiune.
Cuvântul este una dintre puținele constante ale vieții noastre. Iar noi, înzestrați pe deplin cu rațiune, suntem alcătuiți din trup și suflet și ne hrănim devenirea cu idei transpuse în cuvinte. Poate, cumva, dincolo de toate acestea, suntem și noi un fel de cuvinte, cu misiunea de a tălmăci, îngriji, împărtăși gânduri. De aceea, cred că datorăm cuvântului mult mai mult respect – respectul care ni se cuvine, desigur, și nouă. Căci suntem ființe perfectibile, mereu într-o neliniștită ascensiune către îndepărtata desăvârșire. Omul este o creatură mereu pe cale, cuvântul este o pasăre fără cuib. Cu toate că lucrurile nu sunt nicicum, nicicând atât de complicate cum par. Iar într-un stol de vorbe, cum or fi ele, se vor găsi, întotdeauna, înțelesuri care să ne ducă mai departe menirea…
|
de Alexandru Pripon 6/6/2025 |
Contact: |
|
|
