România – țara mea de poezie
În mijlocul poeziei încă bate inima României. Acolo unde Dumnezeu a aruncat semințele frumuseții, unde fiecare fir de iarbă ascunde un mister, iar frunza murmură o doină, florile șoptesc rugăciuni cu miros de rai, într-o horă unică, răsărită cu dor în taina fiecărui plai. Aici, pe acest pământ sfânt, calc cu sfială și recunoștință, ascultând simfoniile pădurilor, cântate de păsările cerului românesc.
România este încă o țară a portului popular, a tulnicelor care străpung cerul, a mioriticului care tresaltă în basm, în plai, în omenie. Țara olăritului din Horezu și a scoarței din Moldova, a lemnului cioplit cu rugăciune în Maramureș, a picturii pe sticlă, a bisericilor ridicate fără cuie, a iconarilor și a țesătoarelor ce urzesc culorile răbdării. Țara fluierului și a naiului, a călușarilor și a doinelor care nu pier. Țara unde până și pâinea are o cunună și o cruce. Țara unde meșteșugul nu e doar lucru cu mâna, ci lucrare cu sufletul.
Cum de nu vedem ce bogați suntem? „Munții noștri aur poartă” nu doar în adâncurile lor de piatră, ci și în graiul care ne leagă, în doina ce vindecă sufletul, în gestul truditor care zidește cu tăcere, în răbdarea femeilor ce cos cu lumină în degetele lor, țesând identitatea noastră națională în fiecare cusătură. Aurul nostru e în credință, în creație, în memoria vie a satului, în limba ce ne-a ținut laolaltă, în cultura ce dăinuie prin oameni simpli. Avem aur în felul în care dăruim.
> „La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul.”
„Țăranul nu ca o clasă, ci ca o ființă – poporul însuși.”
(Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”)
> „Pentru țăranul nostru, pământul nu e un obiect de exploatare, ci o ființă vie, față de care nutrește un sentiment straniu de adorație și de teamă.”
(Liviu Rebreanu)
Aducând în mine ecoul lui Liviu Rebreanu, rostesc și eu: cel care nu are nevoie de nume, pentru că el este începutul și sfârșitul. Omul în care pământul respiră. Cel care sfințește trudind.
Când mă întorc acasă, văd albine cu chipuri omenești. Oameni care trudesc, care sădesc, scriu, construiesc, creează ceva nevăzut câteodată, dar de neînlocuit. Fiecare adaugă o fărâmă la trupul viu al țării, chiar dacă nu se vede cu ochiul liber. Atâta timp cât văd dealurile pline de turme, satele înfloritoare, pajiștile pe care răsună coasa și cântul, copii mândri să poarte straie populare, care învață dansul și tradiția ca pe o a doua limbă a inimii, știu că România trăiește. Văd o inimă vie pulsând românește. Ca firele dintr-o țesătură, suntem legați unii de alții, prin gesturi, prin prezență, prin menirea tăcută pe care o împlinim cu firesc. România a fost și încă este lucrarea noastră comună.
Cum să fim săraci într-o țară unde se scrie, se cântă, se zidește, se pictează și se coase neîncetat? Unde spiritul nu tace, ci creează ca o fântână care nu seacă niciodată?
Visez să văd cititorii luminându-se la față, să primească acest dar nu ca o obligație, ci ca o întoarcere în sufletul lor.
Aici, încă oamenii ajută, contribuie. Cel care cultivă o grădină nu e mai prejos decât cel ce predă la o catedră. Cel care ridică o casă de cultură are aceeași noblețe ca cel ce curăță o alee. Femeia care coase costume populare, apicultorul care dăruiește miere, tâmplarul care cioplește lemnul, învățătorul din sat care învață copiii să citească – ei sunt România. O țară vie, clădită din gesturi care ne țin împreună.
Cum să fim săraci când avem atâtea muzee, atâta cultură, atâta moștenire vie?
„Hai să dăm mână cu mână cei cu inima română” nu este doar un cântec, ci un legământ care ar putea renaște dacă l-am rosti cu sufletul, nu doar cu buzele.
Diaspora sclipește de români străluciți, care duc numele țării mai departe – în cercetare, în arte, în inimi care nu au uitat. Urmăm tradițiile cu mândrie, trăim românește chiar și departe. Și în ciuda neîncrederii în politicieni sau în conducători, poporul român nu este ceea ce este datorită lor, ci datorită fiecărui cetățean care, prin muncă, talent, credință și bunătate, încă ține România vie.
> „În realitate, un popor nu se împiedică de un regim. El există. Marile popoare nu se împiedică de regimurile lor. Nici noi, pentru că așa mici cum suntem, existăm prin creație. Pentru că în această țară s-a făcut tot timpul cultură.”
(Romulus Vulpescu)
> „Dacă România ar fi ștearsă de pe fața pământului, Eminescu ar rămâne ca dovadă că acest neam a existat, a suferit și a cântat.”
(Mircea Eliade)
Aceasta este țara mea de poezie. România din suflet, România de pretutindeni, România care renaște în fiecare vers, în fiecare trudă, în fiecare om care o iubește fără condiții.
Carmen Cristina Oltean
|
Carmen Cristina Oltean 6/6/2025 |
Contact: |
|
|
