Marele muzician Eugen Doga ne a părăsit
În Panteonul culturii române și universale, numele lui Eugen Doga trebuie scris cu litere de aur, pe măsura calității sale umane, a creației sale muzicale, cu rezonanțe internaționale. Dar, înainte de toate, Eugen Doga face parte cu mândrie din Școala Basarabeană, aidoma Școlii Ardelene care a pregătit Unirea cea Mare. Școala Basarabeană a ființat înainte de 1989, dar a prins contur în anii de după 1990, demonstrând o forță intelectuală originală și națională pilduitoare (Gr. Vieru, N. Dabija, D. Matcovschi, Leonida Lari, Anatol Codru, Ion Hadârcă, Valeriu Matei, Emil Loteanu, I. Ungureanu, M. Cimpoi, etc.). Bine zice Grigore Vieru: „În cântecul lui Eugen Doga se poate trăi și visa. Se poate trăi din plin și visa spre mai bine. În cântecul său nu te poți plictisi, nici dispera [...] Eugen Doga s-a topit în cântec ca mirosul de brad în aerul munților. Nu el își spune azi cântecul, ci cântecul pe el ni-l spune”.
Eugen Doga este, fără nicio tăgadă, cel mai mare muzician român de la G. Enescu încoace. L-am cunoscut cu prilejul Congreselor Spiritualității Românești, organizate și conduse de Victor Crăciun și Adrian Păunescu. M-a onorat cu prietenia sa. Am avut plăcerea să-i cunosc și familia, o soție și o fiică minunate. A susținut concerte și la Filarmonica din Craiova și la Festivalul Internațional de Literatură „Adrian Păunescu”. A compus Imnul lui Mihai Viteazul și Imnul lui A. I. Cuza, pe versurile lui N. Dabija și Ion Deaconescu pentru spectacolul Unirea cea Mare montat pe scena Operei Române din Craiova. Mă simt mândru că l-am propus și a fost distins cu titlul de „cetățean de onoare” al municipiului Craiova în 2016, alăturându-se altor confrați basarabeni (Ilie Ilașcu, Gr. Vieru, N. Dabija, M. Cimpoi, Victor Crăciun).
La 88 de ani, maestrul Eugen Doga, superromânul autentic, s-a grăbit să ne părăsească după o lungă și grea suferință, la 3 iunie 2025, lăsând în urma-i o operă în vecinătatea capodoperei, un model uman pilduitor.
Să ne reamintim câteva repere biobibliografice, preluate din două cărți scrise cu empatie și bine documentate Victor Crăciun – Eugen Doga. Meditații pe portativ. Convorbiri și evocări (Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Editura Semne, 2007) și Ion Gagim, Eugen Doga. Perspectiva inversă (Editura Academiei Române / Editura Istros, 2020, în colecția „Basarabia” coordonată de acad. Victor Spinei și acad. Ionel Cândea. Recent, la Târgul de carte Bookfest (București, iunie 2025), a fost lansată o nouă carte semnată de d-na Costin (soția fostului primar al Chișinăului) dedicată maestrului.
„Cetățean al planetei” (Cristiana Crăciun), Eugen Doga s-a născut la 1 martie 1937, în satul Mocra din Transnistria, în familia Lisaveta (n. Vizer) și Mitrea Doga („Mărțișorul – minisculă bijuterie tradițional dintr-un fir roșu și unul alb, m-a însoțit toată viața – eram mărțișorul măicuței mele”). Mama se trăgea dintr-un neam de fețe bisericești ai Mănăstirii Saharna și are o istorie inedită: un strămoș a pornit acum 300 de ani de pe malul Dunării în transhumanță până la „această coastă a Nistrului, căzându-i cu tronc la inimă o vâlcea cu cascadă, unde a hotărât să se oprească. Numele Doga își are obârșia în Italia”. Tatăl său a murit în 1945, astfel că tot universul său copilăresc se revărsa în Mama, așa cum a conceput-o Gr. Vieru (mamă=mamă, mama=Țară), iar copilăria i-a fost marcată de foamete și de trimiterea românilor basarabeni în „Siberii de gheață”: „În asta constă mișelia acestor regimuri criminale. Mama nu dormea nopțile, vedea cum se rănesc cei din jurul ei, ridicați ca urșii albi. Mereu băteau la ușă comisari în tujurci de piele, îi trânteau pe frații și surorile ei la pământ, îi loveau cu picioarele. Din ce cauză? Rude peste hotare. Peste Nistru, adicătelea. Mare hotar! De parcă noi l-am fi pus, hotarul acela”. Și a mai avut o nedumerire, de copil, de elev la Școala de muzică „St. Neaga” din Chișinău (1951-1955), la Conservatorul de Stat din Chișinău (1955-1960), la Institutul de Arte „G. Musicescu” din Chișinău (1960-1965): se întrebacare-i limba maternă: „nu înțelegeam care-i rostul limbii moldovenești [...] de ce să mă dezic de mine însumi? Nu eu m-am creat așa, m-a creat mama”, pe care o idolatrizează: „Nimic mai scump ca Mama,” care este „icoană pentru mine”, „enigmă” „un univers în infinit”. La mormântul mamei din Transnistria nu i se dă voie să meargă cu o floare („niște veniți naiba știe de pe unde îți dictează în propria ta casă”).
Dorința de a compune muzică i-a apărut chiar înainte de a începe studiile muzicale, prima dragoste instrumentală fiindu-i violoncelul. A debutat componistic în 1957 cu un cântec interpretat de colega sa, Maria Bieșu, devenită o soprană de talie mondială.
Ca violoncelist a cântat în Orchestra Comitetului de Stat al RSSM pentru Radio și Televiziune încă din studenție, devenind membru al colegiului redacțional și de repertoriu al Ministerului Culturii din RSS Moldovenești. Vreme de cinci ani predă la Școala de muzică „Ștefan Neaga”.
Domeniul în care se afirmă și-i aduce notorietate mondială este cel componistic, remarcabil nu numai prin valoare, dar și prin număr (peste 500 de titluri) și prin diversitate: cântece pentru copii, muzică ușoară, romanțe, arii, lieduri (peste 200); piese pentru diferite instrumente muzicale (40), muzică pentru orchestra de estradă; muzică de cameră; muzică pentru cor; muzică de film (peste 200), muzică de teatru (13); muzică vocal-simfonică (6 cantate, un poem vocal- simfonic); balete (3); muzică simfonică (o simfonie, un poem simfonic, 2 uverturi); muzică pentru voce, muzică pentru dans (valsuri, 70 și tangouri, 10); prelucrări ochestrale și vocale pe motive populare (30), muzică pentru deschiderea și închiderea Jocurilor Olimpice de Vară de la Moscova din 1980 (conform statisticii lui Ion Gagim, în op.cit., p. 67-68).
Cunoscute și apreciate pe întregul Mapamond sunt compozițiile pentru filmele Maria Mirabela (regizor: Popescu-Gopo, scenariu Gr. Vieru), Lăutarii, Șatra, Divina Anna Pavlova, Patul lui Procust, Gingașa și tandra mea fiară, baletul Luceafărul, valsul „Gramofon”, romanțe și arii pe versurile lui Eminescu, Veronica Micle, Grigore Vieru. Ultima operă, chiar dacă nu-i definitivă, se numește Dialogurile dragostei, povestea dragostei dintre Eminescu și Veronica.
Întâlnirea celebrului Eugen Doga cu creația genialului Eminescu, „la începutul tinereței a fost hotărâtoare. Poeziile lui mi-au inspirat multe lucruri de mici dimensiuni, care mi-au ogoit cumva dragostea de Eminescu”.
Prodigioasa sa activitate a fost răsplătită și recunoscută ca atare: deputat al poporului în Sovietul Suprem și în primul Parlament al R. Moldova, membru al Comitetului de conducere a Uniunii Compozitorilor din URSS și Uniunii Compozitorilor din Moldova, decorat cu înalte distincții de stat ale URSS, R. Moldova, cu Ordinul „Steaua României” în grad de ofițer. Anul 2007 a fost declarat la Chișinău „Anul Eugen Doga”, în 2015 o stradă din Chișinău îi poartă numele. A primit „Scoica de argint” la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian pentru muzica din filmul „Lăutarii”, în 1972, și „Scoica de aur” pentru coloana sonoră a filmului „Șatra”, în 1976 etc., etc.
Dar cel mai important este faptul că valsul Dulcea și tandra mea fiară, a fost catalogat „a patra capodoperă muzicală a secolului 20”.
Eugen Doga s-a stabilit definitiv la Chișinău, alături de soția, Natalia, fiica, Viorica și nepotul Dominic.
Personalitatea sa marcantă, creația remarcabilă a fost surprinsă de colegul său întru spiritualitate românească, Mihai Cimpoi: „Român transnistrean, Eugeniu Doga este prin vocație nativă și har (or Dumnezeu n-a uitat să-l înzestreze cu mult har!) – al întregului spațiu românesc căci acordurile molcome moldovenești se îmbină armonios, la el, cu undele povestitoare de largă respirație epică a taragotului ardelenesc, cu fioriturile oltenești, cu contra punctul pitoresc bănățean sau cântarea în draci teleormăneană.
Doga vine din adâncuri de arhetipalitate românească, din timpurile aurorale daco-romane din colind, baladă, cântec de petrecere și bocet, din doină, adică din dor și jale, cântate de ceteră, cimpoi, cobză, nai și vioară, ca două dimensiuni esențiale ale ființei noastre.
Doga are, în străfundurile intime ale sufletului său, tremurul existențial al vechimii și străvechimii, în modernitatea liniștită și fundamentală a muzicii sale regăsim temeiurile folclorice care înnobilează orice creație cultă. Să ne aducem aminte de recunoașterea valorii lui Barbu Lăutarul din partea lui Liszt.
Impresia de fond pe care o produce muzica lui Doga e că adună timpurile și spațiile, că nu vrea să fie nou fără a vrea să fie și vechi”.
Eugen Doga completează panteonul culturii române, începând cu Neagoe Basarab, continuând cu Eminescu, Enescu, Porumbescu, Iorga, Nichita, Sorescu, Eliade, Păunescu, Vieru, Dabija, Tărâțeanu etc., etc.
Tudor Nedelcea
|
Tudor Nedelcea 6/5/2025 |
Contact: |
|
|
