Cronica la romanul „Bătrânul” de Gabriel Klimowicz
Am citit romanul „Bătrânul” cu nesaț, așa cum nu mi s-a mai întâmplat de mult. Despre cartea acesta nu am putut să scriu imediat, mi-a trebuit ceva vreme să mă liniștesc. M-am simțit răscolită profund și a trebuit să las să se decanteze emoțiile.
Pe coperta IV, de Gabriel Klimowicz mărturisește cu rigoare despre propria scriere că este „Un roman cât 100 de ani de istorie trăită în România.” care îl are ca protagonist pe Victor, „un caracter extrem de puternic, pe care nici bătrânețea și nici moartea nu reușește să îl încovoaie”, iar „Ruperea Basarabiei de România, pierderea Ardealului, cutremurul devastator din 1940, rebeliunea legionară, dictatura lui Antonescu, războiul împotriva rușilor, războiul împotriva nemților, comunismul, cooperativizarea, arestarea culturii, pușcăriile politice, foametea, dictatura lui Ceaușescu, lovitura de stat din ̓̕89, capitalismul, universitatea și bătrânețea, toate fac parte din viața lui.”
Ai zice că este acoperitor, că ți-ai făcut, cum s-ar zice, o idee. Ei bine, nu. Este cu mult mai mult. Realizat printr-o tehnică narativă tipic realistă, de o întindere impresionantă, în care observația socială și psihologică este făcută cu acuratețe, iar tehnica detaliului este stăpânită cu precizie, prefigurând conotații în plan moral, romanul este tumultuos, este copleșitor, răscolitor pentru oricine, nu numai pentru aceia care, ca și mine, provin din familii ce au avut îndelung și dramatic de suferit în perioada comunistă, pentru care teroarea și umilința, sub toate formele ei, le-au marcat viețile în mod profund, iremediabil. În acest sens, cartea domnului Gabriel Klimowicz este un omagiu adus tuturor acelor martiri anonimi care s-au stins, împlinind prin suferința lor teribilă o parte din destinul tragic al acestui neam
„ Părintele Vlad își scoase pantalonii și bluza de deținut. Gardianul îi prinse mâinile în niște cătușe atârnate de tavan. Cătușele erau legate cu o sfoară groasă trecută peste un scripete. Gardianul trase de sfoară până când îl întinse să stea atârnat în tavan, abia sprijinndu-se pe vârfurile picioarelor. Legă sfoara de un belciug fixat în zid, apoi se apropie cu o vargă subțire și flexibilă din oțel. Începu să-l lovească de sus, de la omoplați...”
Și este mai bine să mă opresc aici... Restul îl citiți dumneavoastră. De fapt, ceea ce veți citi în paginile acestei cărți este istorie pură, istorie trăită, filtrată prin profilul psihologic și social al fiecărui personaj în parte.
Eu l-aș propune ca lectură obligatorie în programa școlară. Tânăra generație ar avea multe de învățat...
Nu am intenția de a rezuma subiectul pentru că nu doresc să știrbesc prin nimic bucuria descoperirii prin lectură. Voi spune însă că Gabriel Klimowicz scrie cu o mână sigură, fiind un narator omniscient și omniprezent ce realizează o radiografie impecabilă a societății, iubindu-și personajele în mod egal. Bun cunoscător al firii umane, bun cunoscător al perioadei istorice la care face referire, autorul creează atmosferă, gradează tensiuni, alternanța planurilor narative având o încărcătură bine proporționată ce conferă scrierii un plus de valoare estetică.
Romanul este compus din două volume, structurate pe capitole, ce poartă fiecare câte un titlu sugestiv– de fapt cheia în care trebuie citit.
Acțiunea, în întregul ei, aflată permanent sub lupa ochiului vigilent al scriitorului căruia nu-i scapă nimic, beneficiază de o tehnică a detaliului bine mânuită, de care aminteam mai înainte, oferindu-ți sentimentul acela de siguranță pe care îl ai atunci când te întâlnești cu tine, privind într-o oglindă. În acest roman autorul ne oferă una care palpită în două ape ce alternează, desăvârșind astfel întregul. În prima, respirăm tumultul acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri narative, ce conturează prin prefigurare chipul din alt timp al eroului principal, oglindit în licărul intermitent al celei de a doua. Către sfârșitul romanului, apele acestor oglinzi se suprapun, sugerându-se și în acest fel împlinirea implacabilă a destinului.
Încă de la primele capitole ale cărții suntem familiarizați cu lupta îndârjită a lui Victor, personajul central, împotriva statutului de exclus pe care destinul i l-a hărăzit. Mama îl exclude în mod brutal din familie, viitorii socrii fac demersuri pentru a-l exclude din viața fiicei lor, torționarii il vor exclus prin bătaie până la mutilare, sistemul il exclude din universitate pentru că nu corespunde, societatea îl exclude pentru că este prea bătrân, viața, până la urmă, îl exclude și ea... Memorabilă în acest sens este scena dramatică de la masa festivă, organizată pentru sărbătorirea protagonistului la împlinirii celor 100 de ani.
”Petrecerea se prelungi până seara. Lumea dansa, vorbea, se agita, râdea, într-un vârtej fără sfârșit, amețitor.Un vârtej din care el nu făcea parte. Era, iarăși , complet ignorat.” Personajul încearcă să se adreseze invitaților, să se facă auzit, dar cade lângă scaunul cu rotile în care stătea, antrenând fața de masă, cu cu tacâmurile și farfuriile care îi cad în cap. În rumoarea generală nu îl observă nimeni așa cum stătea căzut:„ Era așezat pe o parte, cu fața spre perete și cu spatele la petrecere.” Într-un final, când este descoperit și reașezat pentru a oficia tăierea tortului festiv, Victor are un moment de reflecție bine relevat ciitorului de către autorul omniscient: „Se uită de jur împrejurul sălii. Era multă lume. Femei și bărbați. Străini care nu-l iubeau, nu-l apreciau, nici nu-l cunoșteau, de fapt, dar mimau ipocriți toate astea. Îl disprețuiau pentru că e bătrân. Dar el era același ca la început. El era suma faptelor, suferințelor și iubirilor sale. Trase aer în piept și strigă din toate puterile:
- Eu sunt același. Același! Eu sunt Victor!
Vocea bătrânicioasă de-abia se făcu auzită. Se grăbi să mai încerce odată:
-Eu sunt ACELAȘI! ACELAȘI! Același suflet. Eu sunt Victor!”
În romnul ”Bătrânul” onomastica nu este deloc întâmplătoare. Cele două personaje principale, Victor și Maria, proiectează de-a lungul scrierii împletirea sinbolistică a numelor ce le poartă și care le marchează iremediabil destinul: victoria, iubirea, sacrificiul, purificarea prin suferință, curajul, dăruirea, tăria în credință.
Fără a avea pretenția că despre romanul „Bătrânul” am spus tot ce aveam de spus, vă invit să faceți cunoștință prin lectură cu această carte pe care v-o recomand cu căldură. Îl felicit pe domnul Gabriel Klimowicz pentru reușita acestui roman, apărut prin îngrijirea Editurii Coresi, și îl așteptăm cu următoarele!
|
Irina Constantinescu 4/30/2025 |
Contact: |
|
|
