Sweet & Salty - E vremea cămării
E-atât de frumoasă toamna noastră canadiană! Ca o femeie cochetă, trecută bine de prima tinerețe, ce-și cumpără straie colorate și se ia la întrecere cu primăvara. Pădurile poartă culori stridente, iar vremea încă ține cu noi. Vara vacanțelor s-a așezat cuminte prin sertarele amintirii, iar noi adunăm recolta în cămară.
Multe românce, purtând în noi ia obiceiurilor românești, punem conserve pentru iarnă. Nu că n-am găsi zacuscă și gemuri românești prin magazinele europene, dar nu au gustul și aroma de acasă. Iar noi ne-am adus România în bagaje, în suflet și în minte. Așa ne răsfățăm familiile. Așa dăruim copiilor noștri nu doar gusturile copilăriei noastre, dar și niște cutume aproape sfinte, preluate de la mame și de la bunici: cum să alegem roada coaptă și bună, cum să ajustăm gustul murăturilor, cât să îndulcim dulcețile și gemurile, cum să potrivim la foc zacusca.
Și ce aromă dumnezeiască e în bucătăriile noastre, care întâmpină tricolor cornul abundenței legumelor și fructelor! Sunt zile obositoare pentru gospodine, dar parfumul lor pune pe masă icoane dragi, pe care le purtăm în noi.
– Lucrul mult salvează sufletul, spunea bunica.
Avea către nouăzeci de ani și muncea. Croșeta un soi de carouri colorat spiralate, niște acoperitori inutile de scaune și de mese, pe care ni le dăruia, uimită de caleidoscopul de lână. Noi mimam bucuria, iar bunica era fericită de bucuria noastră.
– Ce faci bunică?
– Îmi umplu timpul, spunea, ca și cum timpul ar fi fost o sticlă goală care, dacă n-ar fi fost umplută, s-ar fi spart de la presiunea singurătății. Omul are nevoie să umple un gol și să fie bun.
Iar bunica era bună și blândă. Bunica era fermă. Ea nu ridica tonul niciodată și nu am auzit-o certându-se nici măcar o dată. Și nici nu ne pedepsea. Însă din două vorbe, chiar și acelea spuse cu blândețe, trezea rușinea din noi pentru câte-o nefăcută. O ascultam pe bunica. Nu de frică, ci de rușine.
La Sava prunele creșteau cu miez de zahăr, iar merele erau gargantuești și încovoiau ramurile. Nucile aveau carnea albă, iar gutuile erau felinare parfumate. Sau poate așa mi se păreau mie, trăind în lumea copilăriei mele, ca un minuscul Gulliver în țara uriașilor.
Bunica făcea silvoiz (magiun de prune) și corobețe (felii de măr uscat înșirate pe ață). Camerele, ce vara țineau prizonieră răcoarea, se umpleau de mirosul sfânt de gutuie, galben așezată de bunica pe dulapurile înalte și masive din lemn.
In pod, soldățește aranjate, erau ghirlande de corobețe agățate în cuie, prune uscate, nuci, pere – tari ca piatra toamna, dar care se transformate magic când afară viscolea. Deveneau zemoase și moi, de parcă ar fi avut nevoie de mai mult timp de gândire, iar bunica le știa secretul și aștepta răbdătoare.
Eu știam că-n podul casei e o comoară, dar taina ei mi-era interzisă, că eram mică și scara era periculoasă. Nu aveam voie să merg neînsoțită.
Văd și acum cu ochii minții, în penumbra ocrotitoare, ordinea farmaceutică a bunătăților ce-și așteptau cuminți rândul în podul uscat al bunicii.
Cât de frumoasă ne este toamna! Așa cum e ea. Ca o femeie cochetă, trecută bine de prima tinerețe. Cu straie colorate, de primăvară matură, de vară indiană...
Pădurile poartă culori stridente, iar vremea ține cu noi. Vara vacanțelor s-a așezat cuminte prin sertarele amintirii, iar noi adunăm roade în cămara sufletului.
|
Em Sava 10/9/2023 |
Contact: |
|
|
