Singurătate
Singurătăți obosite tresar timide și triste,
Fulgere de gând răsar în șiroi de ploaie sfântă,
Cad stropii grei de uitare, violete ametiste,
Tunetele sparg tăcerea sinelui ce se frământă.
Neuronii în repaus, se simt deranjați de zarvă,
Se trezesc din amorțire, încep a prinde culoare
Și îi cer singurătății tristețile să își șteargă,
Să iasă din întuneric, să se-nalte și să zboare.
Controlate de voință, sentimente stau ascunse,
Prin cotloanele umbrite ale minții rătăcite,
Singurătatea-i în grevă, ghemuită-n spații strâmte,
Și le ține sechestrate căci nu le vrea răzvrătite.
Sentimente
Răzlețite și timide,
Sentimente-n agonie,
Sunt surprinse de furtună,
Se zbat ca să reînvie.
Înotând în tulburi ape,
Se îndreptă către mal,
Bătute de ploi, de vânturi,
Le mai ia câte un val.
Surprinse-n larg de furtună,
Fără speranță înoată,
Malul-abia dacă se vede,
Se lasă duse de soartă.
Fulgere se sparg în valuri,
Tot mai greu înaintează,
Când se luminează cerul,
Zăresc malul și oftează.
În vâltoarea nemiloasă
Se zărește un catarg,
Și când va trece furtuna,
Se vor aduna din larg.
Roșu
Uitare și rătăcire
Într-un roșu sângeriu,
Refugiu și amăgire
Într-un dulce azuriu,
O inimă inundată
De-o iubire arzătoare,
Amintiri de altădată,
Roșul macilor în soare,
Sentimente incolore
De roșul aprins atinse,
Se simt ca o adiere
Legănându-se prin vise.
Roșul macilor mângâie
Tristețile trecătoare,
O iubire reînvie,
Alintată de culoare.
Luci Trușcă
|
