Lamură/lomură, între poietică și lingvistică
După ce am citit poemul Lamură din volumul de versuri Lacrimă sub candela aprinsă (1): O minune veche, / O minune nouă, / Peste culmi și țarini - / Lacrima de rouă. // O minune nouă,/ O minune veche, / Dorul fără margini - / Dor fără pereche. // Veche și mai nouă, / Pătimire, veste - / Murmură, prin frasini, / Dragostea-poveste, cuvântul din titlu a mișcat cumpăna gândirii. Eternitatea materiei și a sentimentelor umane trăiește în fiecare ființă prin clipa ce o definește. Ceea ce e frumos este că fiecare dintre noi are povestea lui de dragoste. Omul e răsfrângere în materia divină, în stropul de rouă care e pământul. Legătura dintre rouă și iubire se face printr-o stare complexă: dorul, dorul românesc, sete de nemărginire, de absolut, stare existențială unică, purtător de gânduri în viziune eminesciană și viață (2).
Cuvântul, recunoștea V. Eftimiu în Magia cuvintelor este darul suprem cu care A-toate-făcătorul a înzestrat pe aleșii Săi. Să lăudăm cuvântul și pe cei care-l vrăjesc. Să-l facem cât mai frumos în gândul și pe buzele noastre (3).
Lamură este partea cea mai bună, mai curată și mai aleasă dintr-un lucru; floarea, fruntea(DLRLC). Derivatul a lămuri exprimă esențial semnificațiile concentrate în alegerea titlului poemului. Mai mult, poetul găseșe legăturile sinapsale între cuvintele care exprimă povestea iubirii, starea chemării propriei umanități în lumea inefabilului, unde doar sufletul poate găsi locul spre raiul pierdut al vieții.
Structura fonetică a cuvântului s-a explicat prin lat. lamina bară de metal prețios, care ar fi dat forma *lamene, de unde pluralul lamuri (prin analogie cu substantive terminate în uri, cf. DER), din care s-a refăcut singularul lamură. Pentru lingvistul M. Vinireanu, această evoluție este greu de acceptat, considerând normală origine incertă, probabil traco-getă.
Vocabulele lamură și lomură constituie o pereche generoasă de semnificații în compoziția imaginii poetice într-un spectru larg, în care simțirea se descompune în expresii lirice deosebite.
Reproduc din DRAM (2015) : lom, lomuri, sn. (reg.) Crengi uscate și rupte (Papahagi, 1925); lemne, vreascuri la gura sau cotitura unei ape (ALRRM, 1973: 679): O luat banii și i-o ascuns într-o cioată bortoasă și-o făcut pă el un lom. Într-o zi s-o dus pe-acolo niște prunci care pășteau oile. Ei or aprins lomu... (Lenghel, 1979: 207). Din rus. lom (Scriban, Candrea, cf. DER), cf. ucr. lom (Papahagi, 1925) .
Termenul lom din maghiară este împrumut românesc. DLRLV fixează pentru lom etimilogie maghiară.
Pentru sensurile înregistrate de DRAM și DER , cu referire la Banat, Maramureș și Dobrogea, alături de rusă, se pune în discuție și originea sârbească. I. Popovici notează pentru a se lomi a doborî arbori, crăci cf. scr.lomiti: rom. lom creangă uscată și ruptă; blg. lomliv rupt, sfărâmat(4). La etimon sârbocroat face trimitere și D. Gămulescu (5).. Vasile Ioniță crede, pe baza unei afirmații preluate de la Iorgu Iordan, că Radicalul lom (...) este (..) derivat din lomiti a ara locul întâia oară (6), cu precizarea Și limba română cunoaște un termen a lomi a tăia crengile unui copac; a doborî (despre arbori). Lexemul împrumutat din limba rusă cuînțelesul rangă; pârghie de oțel folosită la așezarea șinelor de cale ferată produce o simplă relație de omoninie, nimic altceva.
E important să amintim că în graiurile din sudul Banatului, în Valea Almăjului și în Craina, forma de singular este lomură. Forma lom se folosește în locuțiunile a (se) face lom, a călca lom, cu privire la iarbă, fânețe și cereale. Probabil se mai folosește încă verbul a (se) lomi (7). Impuritățile din apă sau din alt lichid sunt lomură. Chiar în ochi intră o lomură și nu praful.
Întrebarea serioasă și răspunsul puțin caustic, fapte reținute din Victor Eftimiu: Originea cuvintelor? O scamatorie...(8), mă determină să zâmbesc nevinovat.
Chiar fără știința limbii, apare evident legătura cuvintelor lamură și lomură, o pereche semantică din straturile vechi și profunde ale limbii noastre și apropierea de lexemele ramură, vergură, latură. În acest sens trebuie să amintim și denumirile: râul Lom, afluent al Dunării, și localitatea Lom-Palanca din Bulgaria.
Vorbind despre iubire, poetul Iosif Băcilă își stăpânește emoția cu atenție remarcabilă. De fapt chiar o maschează liric în jocul repetiției, în plăcerea simplității ritmului alert, obținând tensiunea generatoare de satisfacție estetică.
Roua, dorul, dragostea, simbolurile poetului în elocința lirică, confirmă o înțelegere pertinentă: structura lexical-stilistică a textului ,,este și imagine a individualității creatorului, și imagine a lumii create(9). Vorbirea poeților trebuie să rămână lamură de miere (M. Eminescu), lumina în care se desfată sufletul și, paradoxal, regim liric autarhic și autentic.
Unde trebuie să fie ființa pentru a rămâne ființă? Pe drumul spre frumusețe, sugerează poetul, purtând fiecare dragostea-poveste, cu alte cuvinte timpul absolut al existenței. Validarea existenței prin iubire depășește orice miracol.
Sigle:
DER = Ciorănescu, Alexandru, Dicționarul etimologic român (Diccionario etimológico rumano).
DLRLC = Dicționarul limbii române literare contemporane.
DLRLV =Dicționarul limbii române literare vecchi (1640-1780).
DRAM = Dorin Ștef, Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș.
1. Iosif Băcilă, Lacrimă sub candela aprinsă, Timișoara , Ed. Cosmopolitan-Art, 2022, p. 149.
2.Vezi Orizont și stil, Spațiul mioritic de L. Blaga, Sentimentul românesc al ființei de C. Noica sau Ion Vatamaniuc, Nichifor Crainic și ultima contribuție notabilă Dorul condiția românească a ființei de George Remete ( Ed. Paideia, București, 2022)., din perspectivă istorică general umană și etnică.
3. Victor Eftimiu, Magia cuvintelor, Editura Cultura româneascăS. A. R., 1942, p 9.
4. I. Popovici, Scrieri lingvistice, Ediție îngrijită, studiu introductiv și indice de M. Purdelea-Sitaru și L. Vasiluță, Timișoara, 1979, p.279.
5, D. Gămulescu, Elemente de origine sîrbo-croată ale vocabularului dacoromân, București-Panèevo, 1974, p. 148-149.
6. Vasile Ioniță, Nume de locuri din Banat, Timișora, Ed. Facla, 1982, p. 134.
7. I. Costin, în Graiul bănățean Studii și cercetări, vol II, Turnu-Severin, 1934, înregistrează, din localitatea Iablanița, în Craina, termenul a lomăi a încălci.
8. Victor Eftimiu, Op. cit., p. 25.
9. Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 21.
Constantin Teodorescu
Kitchener ON
|
Constantin Teodorescu 12/2/2022 |
Contact: |
|
|
