Imnuri închinate rândunicii și berzei, doi dintre adorabilii și temerarii vestitori ai primăverii:
Rândunica
Săgeată vie-n zbor pieziș
e rândunica avântată,
fulg de suiș și coborâș
topit în cânt e altădată.
Ce bucurie când revine
la cuibul cu migală construit,
semn clar că firea aparține
elanului spre înnoit.
M-am întrebat de-atâtea ori
și-ncă răspuns n-am dibuit:
de unde-acei tainici fiori
ce-mpinge la călătorit
norodul vestitoarelor?
De unde-apoi marea-nzestrare
în stabilirea rutelor
spre-același cuib din larga zare?
Nu știm și nici că ni-i sortit
în taina tainelor s-ajungem,
căci drumul spre esență-i zăvorât
când inimile ni le-nchidem.
De-aceea, mică rândunică,
în inimă eu te-aș cuprinde,
ca să mă-nveți cum scapi de frică,
furtuna mării când te prinde.
De-asemeni, cântul să mă-nveți,
cum faci când dorul te îndeamnă,
deși închisă-i greu să te răsfeți,
c-ăst cuib tot temniță se cheamă.
Barza
Statuie caldă-ntr-un picior,
barza-și trimite-n zări melancolia
din înălțimea cuibului
și-așteaptă răbdătoare
întoarcerea bărzoiului
plecat la vănătoare de brotaci.
Nu-și face griji de ordin conjugal,
știindu-și soțul tandru și fidel
(o mângâie ades cu ciocul lui de fier
și hrana-n plisc i-o vâră el),
ci doar visează
și-n vis ea vede mări nemărginite
urmate de pustiuri parcă infinite,
pe care an de an cu stolul le străbate,
atât la dus cât și la-ntors
când ceasul bate.
Se vede-apoi pe ea gingașă și naivă,
la primul zbor pornit cam în derivă,
când toamna rece le-a pornit din urmă
cu vânturi iuți ce răsuflarea-ți curmă.
Sleit-atunci, în mare s-ar fi prăbușit
de-n stol, pe alte aripi, ea nu s-ar fi proptit...
Își vede puii ce-or ieși din ouă
și stolul întărit cu vrere nouă,
de-a duce mai departe ce fost-a hotărât
de Cel ce la-nceputuri pe toate le-a făcut.
Dar când, de mult alean, pornită e să plângă,
cu prada-n cioc bărzoiul visarea îi alungă;
căci mult mai important e în prezent a face,
decât regrete vane ce-n veci se vor petrece...
|
George Petrovai 4/8/2020 |
Contact: |
|
|
