Copilul, Vieru, si mama,
Ii ramasese mama, aproape, in pustie.
De-atata alb, albise – si inima, din el.
Si-i ramasese-ntransa, doar din copilarie, Doar mama sa-l alinte, prin natii, singurel.
Veneau tot fulgi, nebunii – puternici, precum hunii, sa rupa si destrame – ce primaveri, le-a dat - si inima-i slabise de dorul ei, prea bunii, caci – din abecedare – prea mult, s-au departat...
De-l intalneai – pe-a ghetii – lumina – ca nametii, ce ii albise fata – si-l subtiase-n ceri, Si-l intrebati de - sunteti chiar solul diminetii?
Raspundea : Nu! Si pasu-i – grabea – spre nicaieri -
Atat era de singur – prin toti – cu bun ramasul - Că tot ce adunase si-era in sine bun, Erau numai naframa, gradina ei, si glasul, Si ce-i soptea – cand altii , atatea mint, cand spun -
ii ramasese mama, si-aceea, o marama,
Ce-i vantura prin minte, cu ochii larg deschisi, Ciulindu-si si urechea, sa-i prinda ca-ntr-o rana, Lumina, ca balsamul – pe -un lac de pesti proscrisi -
Că-n muta lor de limba – istoria nu-i de-o seama..
Unii-au mancat din altii – si n-au fost interzisi...
si-ntr-una-nghit, piezisi...
Ii ramasese mama, si ei ii era teama …
Sa aiba de el, grija – sa nu ramana-n vant - Sa nu il ia din lume – vreun ger – sau fulg – de iarna - Asa cum n-au – poetii – in propriul lor pamant
O ancora de seama
sa n-aiba suflet frant
Si-atunci
de drag – vreun inger - prea Mare Maica Mama, Trimise–un car, prea grabnic – sa-i curme-acest suvoi Ce i-aducea aminte de marile-i nevoi, Ca de nimic, si nimeni – vreodat' – sa nu se teama!
Si i-a trimis sa fie – in ceruri – amandoi!
Si ea,
biruitoare,
sa incaseze-n vama,
Argintii pe poeme -
ai Lumii Vechi -
si Noi!
|
