My best friend
Am cunoscut-o în clasa a noua când, întârziind, în prima zi de școală, m-am lipit de singurul loc liber, lângă ea.
La prima vedere nu ne potriveam. Ea unguroaică, eu româncă.
Ea mai scunduță, eu mai năltuță, ea cu matematica, eu iremediabil spânzurată de literele din alfabet.
Subțirele și vesele și ea cică slabă. Io n-o vedeam slabă că era ca mine. Dar tanti Kati zicea că tre’ să ia vitamine să se îngrașe, tre’ să vorbim cu ea românește, că nu vorbește bine, că la-la-la și tra-la-la.
Acu' pe-o ureche ne intra și pe cealaltă ne ieșea, dar datorită ei și de dragul ei am îndrăgit neamul unguresc și, când am aflat marele secret al bunicii, că tatăl ei a fost ungur, adică și eu am sânge unguresc, am fost bucuroasă. Mie-mi plac oamenii și, cu toată sinceritatea zic că, de orice neam e, omu’-i om.
Că, dacă nu-i om, nu-ți place nici de-ți crește-n bătătură. Și nu mi se trage judecata asta de când locuiesc în babilonia culturală a Canadei, ci de când mă știu.
Prietena mea era cool și, la vremea în care ne-am cunoscut, ei nu prea-i stăteau bine ochii în cap, pe când eu purtam două codițe care țâșneau dese, una în stânga, cealaltă în dreapta. Bleah! Și citeam ca apucata.
Mă consideram neînțeleasă și, deși râdeam ca o capră și eram veselă, toate jurnalele mele începeau invariabil cu „Sunt tristă!” Ea-și băga, firește, nasul, deși scrierea respectivă era extrem de personală și foarte-extra-ultra secretă, citea netulburată, apoi se lega de mine și-mi spunea că-s enervantă cu „sunt tristă” al meu, când noi behăiam amândouă de, la un moment dat, o doamnă vânzătoare ne-a dat afară din magazin, pe motiv că tulburăm liniștea clienților.
Ideea e că eu purtam codițe și nu mă interesau băieții. Pe bune! Știam că atunci când un el mă va săruta, indiferent că-mi va plăcea sau nu, primul gest pe care musai-musai trebuia să-l fac era să-i dau o palmă. Nu c-aș fi fost violentă, dar aveam eu o imagine mai așeaaaa, mai de epocă cumva...
Eu nu eram cool. Clar nu eram. Ea era. Cu vino-ncoa’, cu o turmă de băieți care o curtau. Eu... cam tută.
Cum eram ocupată să nu-mi placă băieții și să-l aștept pe ăla pe care firește-l voi plăcea foarte tare.
Și el mă va plăcea foarte tare, dar va trebui să mă pupe, să încaseze palma și apoi... nu aveam idee ce va urma după, că era prea faină faza cu țoc și poc. Când câte un băiețandru se lega de mine și-mi spunea dulcegării, mă umfla râsul. Nu. Nu era ăla cu țoc și poc.
Când i-am spus și ei teoria mea că eu sunt firește că a umflat-o râsul. Cine? Tuuuu???
Mi-a desfăcut cozile, mi-a zis că-s de copil mic și că-mi stă mai bine cu păru-n vânt, dar nu am apucat să fiu prea mult fecioară despletită, că ne-am dus în tabără la Padiș, am luat păduchi și-am fost obligate să ne tundem. Și așa s-a terminat cu codițele și am devenit amândouă cool.
Eu am suferit, ca o veritabilă Drama Queen, iar ea a râs, ca o năstrușnică ce era.
No', în colectivitățile de copii se mai întâmpla și asta. Cel puțin pe vremea mea. Acum bănuiesc că nu.
Dar noi am avut de toate. Până și păduchi. :)
Toronto ON
|
Em Sava 8/23/2019 |
Contact: |
|
|
