Delicii Epigram(at)ice
Omul de alături
Omul: treci cu el o mare,
Trăiești ani anoști…
Să mănânci și-un pud de sare,
Și tot nu-l cunoști.
Meseria și hoția
Unui saltimbanc din piață
I-a ieșit un sfânt din gură:
Meseria nu se-nvață,
Ea … se fură.
Nerecunoștință
Lângă floarea-Paștilor
Leul – pe-o bovidă:
„Uite-o, mama proștilor,
E mereu gravidă”.
Bărbia și pandalia
Un budist cu barba pară,
Ca un dascăl, ne învață:
„Mânia de decusară
Să o lași pe dimineață”.
Grădina și bovina
Junca între două toamne,
Descifrând lejer batardul:
„Mare Ți-i grădina, Doamne,
Dar, când poarta Ți-e deschisă,
Proștii, totuși, îți sar gardul”.
Egolatrie
Spune-i tu lui Cutărescu
C-ar urca spre Eminescu.
El – la tine, ofuscat:
„Eminescu?! Perimat”.
Cine pe cine?
Fuge-o minciunea prin curte,
Tu – leit o lespede.
Are ea picioare scurte,
Dar te prinde repede.
Minte de împrumut
Mintea-i merge-atât de prost
Ca, la deal, o gloabă,
Parcă ea ar mai fi fost
La un fes de babă.
Îndârjeala și pândeala
Multe-am tras
Și nu m-am ras.
Vie riscul de oriunde,
Nici acuma nu m-oi tunde.
De-a surdu’- mutu’
Mutu tace,
Dar le face.
Surdu-i jude
Și conclude.
Arhimediană
O piatră – pasăre măiastră – cădea spre-un vultur de pe stâncă.
Se repezi s-o prindă-n clește. Văzu de-odată stele verzi
Și,-nțelegând că într-o clipă e rost chiar viața să ți-o pierzi,
Țipă ca grecul gol din cadă: „Nu tot ce zboară se mănâncă”.
Când ți-o faci cu mâna ta
Greu când nu-i știi glumei rostul
Ori când sari peste lampas.
O făcea cam des pe prostul
Și așa a și rămas.
Simulare?
Ba-și lua în șuturi postul,
Ba colegii și-i bârfea.
Chipurile,-o făcea pe prostul,
Când, de fapt, el și era.
Aterizare
Cât era nobeleabil,
Nasul lui – prin cer truvabil.
Iar de când cu plagiatul
N-are nas să-l vadă satul.
Gusturile nu se discută
Divorțează-o ciocârlie
Pentru-o potcă de botgros:
„Nu-i frumos ce e frumos,
Da-i frumos ce-mi place mie”.
Când nu-i minte
A ajuns a hoinări
Toată ziua teleleuca.
Dar, oricât te-ai strădui,
Nu-i mai bagi minte cu leuca.
Pomul și omul
Cam de ce-ar râma ei vatra
Sau de ce la soclu-ar roade?
Doar în pomul plin de roade
Oamenii arunc’ cu piatra.
Eternitate
Dăinui-vom cât Preasfântul
Ne sfințește fața pâinii,
Simțul, cugetul, cuvântul.
Nu mor caii când vor câinii.
Poale da, dar unde-i fusta?
Masa-ntinsă. Balabusta:
-Plăcinte cu poale-n brâu.
Soțul, haplea, cam lălâu:
-Poale văd, dar unde-i fusta?
Groapa și căleapa
Toți se-ndoapă până crapă:
Ochii văd, inima cere.
Unul, c-un picior în groapă:
-E mai rău când nu-i putere.
Blajinătatea și răutatea
Omul blând ca apa lină
Îl contempli – te-nlumină.
Omul rău e-un ars cărbune:
Nu te arde - te-ntăciune.
Nu te-ntinde mai mult decât te ține plapuma
Deschis liber la luat,
S-a întins până-a crăpat.
Așa-i omul fără minte:
Cât îl lași, atât se-ntinde.
Instruire continuă
Omul, cât trăiește,-nvață,
Nu-i ajunge-ntreaga-i viață.
Moare când - și-atunci anume -,
Doar că pentru altă lume.
Coțofana, hoața, și boroboața
Îl suiau pe soclu,-n viață,
Când, din pom, o caragață:
-Omul, cât trăiește,-nvață
Și moare tot nătăfleață.
Gloaba și podoaba
Geaba calci împărătește
Și te dai mare podoabă.
Pondul când îl vlăguiește,
Orice cal ajunge gloabă.
Expediate la 22.01.2018.
|
Nicoalae Mătcas 1/22/2018 |
Contact: |
|
|
