Cuvântul bine temperat - Ah, diminutivele!
Mă preocupă de multă vreme diminutivele şi am încercat dintotdeauna să înţeleg ce-i determină pe vorbitori să le folosească. În Canada, unde lucrez şi trăiesc în engleză şi franceză, m-am ciocnit mai puţin de ele, dar mi-au fost readuse recent în memorie de Radu Paraschivescu (pe care-l citesc cu încântare şi-i apreciez umorul de bună calitate), care a scris despre ele în articolul "De ce fac românii abuz de diminutive".
Lectura opiniei exprimate de autor mi-a reamintit de discuţia cu mine însămi - şi apoi şi cu câţiva prieteni români din Canada- despre diminutivele româneşti.
Limba română, vorbită de un popor cu temperament latino-balcanic, este caldă şi primitoare. Găsim în ea multe cuvinte care sunt diminutive prin definiţie: linguriţă, furculiţă, grădiniţă (de copii), floricele (popcorn), peniţă, notiţe (de curs), mărţişor, lănţişor cu cruciuliţă (la gât), pătrăţele (pe caiete de aritmetică), muzicuţă (instrument), vaporaş (la Herăstrău), minciunele (prăjitură), strugurel (pentru buze), firicel (de floare-albastră), dovlecel, cuişoare, scorţişoară (condimente), lăcrămioare (din grădină), steguleţe (de întâmpinare), plăcuţă (de înmatriculare), aluniţă (pe obraz), forfecuţă (de unghii), foiţă (de ţigară), liniuţă (de despărţire în silabe), mâţişori (de salcie), lumânărele (pentru tortă), şerveţele (de masă), clopoţel (sună recreaţia!), codiţe (împletite din par), volănaşe (croitorie), umeraşe (în şifonier), dulăpior (la bucătărie), cartonaş (galben la footbal), pluguşorul (de Anul Nou), periuţă (de dinţi), pufuleţi (de porumb) şi multe altele. Chiar şi nume proprii sunt diminutive: Marioara, Viorica, Mugurel, Luminiţa, Ionel (Teodoreanu), Brăduţ (Covaliu).
Alte diminutive au scopul de a accentua fie vârsta mică: băieţel, fetiţă, nepoţel, nepoţică, fie dimensiunea redusă: bucăţică (de zahăr), găleţică / lopăţică (de plajă), bărcuţă (de hârtie), trenuleţ (electric, jucărie), umbreluţă (de soare), covoraş (la intrare), căruţ /cărucior, perniţă / puişor (de pernă), cămăşuţă, pălărioară, boneţică, rochiţă, cărticică (de rugăciuni), filmuleţ, poezioară, cântecel, iconiţă (pe noptieră), perinița (hora), batistuța (jocul), carneţel, sertăraş, măsuţă / scăunel / oliţă / pătuţ (pentru copil), punguţa (cu doi bani), ursuleţ (de pluş), iepuraş (de Paşte), coroniţă (de flori), pietricele (la malul apei), păsărele (cântătoare), prosopel (de mâini), fluturaş (nu mai ai aripioare!), găurele (pentru cureaua de ceas), căprioară (de munte), beculeţe (de Crăciun) şi câte altele!
La bucătărie, diminutivele sunt omniprezente: ceşcuţă (de cafea), păhărel (de ţuică), borcănel (de dulceaţă), şerveţele (de masă), coşuleţ (de pâine), crăticioară, felioară (de lămâie), cubuleţe (de gheaţă), oscioare (de peşte), cartofi fideluţă, pacheţel (de zahăr vanilat), pliculeţ (de ceai), etc. Însuşi cuvântul albuş e un diminutiv...
Mai există şi formule de politeţe: coniţă, sărut mânuşiţele, sau unele folosite de scriitori pentru vizualizarea personajelor mustăcioară, danteluţe, etc. Sunt utilizate frecvent şi diminutivele referitoare la copii: ochişori, dinţişori, obrăjori, ciorăpei, pantofiori, năsturei, etc.
Iată deci că limba română conduce inevitabil la folosirea frecventă a diminutivelor. Comparaţia dintre cele trei limbi - română-engleză-franceză- m-a dus cu gândul la legătura dintre limba şi temperamentul celor care o practică. E în spiritul românului dorinţa de a răsfăţa sau tendita de ospitalitate În engleză nu prea există diminutive: linguriţă = tea spoon, care o deosebeşte de table spoon= lingură de supă, iar nepoţel / nepot au acelaşi cuvânt: grandchild. În schimb, în franceză există diminutive, iar nepoata = la petite fille e deja un diminutiv!
Multe din exemplele date de Radu Paraschivescu sunt diminutivele folosite la restaurant. Ciorbiţa de văcuţă, tocăniţa de purcel, sărmăluţele cu mămăliguţă, sau chifteluţele sunt îmbietoare şi calde. O bucăţică de pui cu fasolică nu e ceva de refuzat! Ospitalitatea şi alintul sunt prezente când eşti invitat la o cârciumioară, pentru nişte mititei sau cârnăciori, cu pâinică alături şi, eventual, castraveciori muraţi, la care o berică rece chiar se impune! Iar când, la o fripturică în sânge, ţi se oferă un vinişor de calitate şi, la desert, o cafeluţă turcească, iar pe o farfurioară, cornuleţe cu gem, te simţi chiar răsfăţat!
Am comparat meniurile restaurantelor canadiene cu cele din România. În engleza fără diminutive, totul e serios şi foarte exact. În franceză sunt rare diminutivele pe listele de meniuri, dar chelnerii le practică în dialogul cu clienţii.
Aflată departe de ţară, cu dorul cuibărit în suflet, cred că nu m-ar deranja diminutivele de pe listele de bucate sau din vocabularul personalului restaurantelor, spunându-mi că ele n-au legătură cu dimensiunea felului, ci că reflectă căldura şi legendara ospitalitate a românului. Detest însă folosirea lor abuzivă şi îi aplaud pe cei care au dorinţa şi harul de a o ironiza!
|
