Gânduri de 8 noiembrie
8 noiembrie, ziua onomastică a tatălui meu Mihail. Desi nu era religios, această zi îl bucura. Provenea dintr-o familie numeroasă, pentru care, aniversările erau mai importante decât numărarea anilor scursi.
De Sfântul Mihail, cei apropiati se întreceau unii pe altii în felicitări, amintindu-si că au un frate, unchi, cumnat, telefonându-i pentru a-i ura sănătate si fericire. Tatăl meu se simtea iubit, apreciat. Un cuvânt, un gest de apropiere îi luminau fata. Cred că toti avem nevoie de acestă atingere, chiar dacă, nu o recunoastem în mod deschis, si suntem măguliti de atentia acordată de semenii nostri.
În acel an, mai mult ca oricând, au sosit telefoane de felicitare din toate colturile lumii, multi nu îl căutaseră de ani de zile.
Urările noastre, din Toronto, ajunse, datorită fusului orar, cu o mică întârziere, au fost cele mai asteptate si dragi sufletului său. Nepotul său, în vârstă de trei ani, a fost primul care i-a cântat, cu inocentă: “Să trăiesti bunicul meu / Să fii sănătos / Să te tină Dumnezeu / Harnic si voios / Totdeauna să muncesti cu spor / Si să ai tot ce îti doresti / Dragă bunicutul meu.” Mogâldeata cu păr inelat rostise versurile într-o suflare, dornic să încheie, si să o zbughească la joacă. Versurile simple, le învătase de la mine, le tineam minte din copilărie. Cu sigurantă, tata îsi amintea de fetita cârliontată care declama aceleasi versuri cu multi ani în urmă, pe genunchii săi.
Desi prilej de bucurie, acea zi aducea si tristete. Era depărtarea geografică. Nu ne puteam îmbrătisa, săruta, asa cum o făceam odinioară. Plecată din România de un an si jumătate, desi petrecusem cu părintii mei sase luni, în Toronto, sufeream încă din cauza despărtirii. Vocea îmi tremura de fiecare dată când vorbeam la telefon, dar mai ales la aniversări. Mă năvăleau amintirile, îmi retrăiam adolescenta, iar inima mi se zbătea în piept.
Desi stiam că ne vom auzi din nou în curând, ceva nu mă lăsa să închei acea convorbire.
Emotionat, tatăl meu mi-a spus “Cristinica, să ai grijă de tine si de ai tăi. Nu te gândi la noi, mama si cu mine ne descurcăm.” Nici un cuvânt despre el însusi, despre sănătatea sa, care, în ultimele luni era alarmantă. Nu se plângea niciodată, nu stiam dacă îl durea ceva. A doua zi după convorbirea noastră, a cerut să fie dus la spital. Avea dureri de stomac insuportabile. Operat, optimist după interventie, vorbea cu mama doar despre noi, despre nepotul său, despre lunile petrecute în Toronto.
Nu stiusem nimic despre starea lui, am aflat despre operatie abia a doua zi.
Era într-o duminecă. Luni, Tata ne părăsise, luând cu el, chipurile celor dragi.
În Toronto, se asterneau frunzele unei toamne târzii.
|
Cristina Dobrin 11/9/2015 |
Contact: |
|
|
