Din volumul in lucru : ,,Imagini din ecoul vietii".
Pridvorul versului
Când mă ascund cuvintele în umbre,
desi lumina are ecoul de cristal,
caut dimensiuni noi în vesnicie
cu versul adus pe creasta unui val.
Voi tine neascunse trăirile
în frumusetea venită din tristete,
brodând făptuirile timpului trecut
cu rugăciunea care naste blândete.
Am intrat în poezie lângă absolut,
pe valuri si avalanse obosite
de frunzele uitării eului inflorit
în iubirile care nu sunt părăsite.
Versul nu este o singurătate
întinsă pe al sperantei covor,
dar ne pune în miresme de soartă
ecoul venit de sus dintr-un pridvor.
Imagini din ecoul vietii
Semnele venite dintr-o periferie
ascund răsuflarea diminetii din umbre,
punând în tăcere cupa amintirilor
din scrisorile gândurilor fără timbre.
Desi în timp sunt aburite privirile,
poteca sentimentelor tine sus un dor,
care reface taina gândului nerostit
uitat dincolo de poarta presimtirilor.
Imaginea minunii din ecoul vietii
n-o ucide trecerea timpului obosit,
iar în boarea întunericului din suflet
se tot nasc nimicuri din gândul adormit.
Eu mai caut în lumina copilăriei
soapta valului care ascunde regrete
si pun prezentul si trecerea timpului
într-o rugăciune pe al inimii perete.
Ascuns în cuvânt
Timpul nu uită soaptele secundei
în opalescenta adusă de un nor,
iar eu am împărtit ciorchine de vis
si nu voi găsi un loc într-un clasor.
Pădurea aduce taina nemuririi
prin frunza adormită în zadar,
dar florile ascultă infinitul
si n-am să le ascund într-un ierbar.
Mă ademenesc scenarii cu ecou
fiind actor din actul diminetii
si când am crescut oglinzi în suflet
n-am dorit să am o statuie a vietii.
Aduc nădejdi în pasii gândurilor
care zboară din cer spre pământ,
linistind vâltoarea preablândă.
Eu am să rămân ascuns în cuvânt.
Lumina lină
Amintirile ne aduc soaptele
prin izvoarele rămase statui,
dar noi nu le întelegem tainele
într-un haos care e al nimănui.
As vrea să fim barajul murmurului
adunat din orizontul iubirii,
născut din cărarea pământului
luminată de surâsul privirii.
Dacă rămân o frunză sau o floare
as vrea să nu credem stelele mute,
iar fruntea istovită de sudoare
să fie în ecoul care să ne-asculte.
Potecile nu rămân în înserare
spre marginea lumii care plânge,
dacă comorile le tinem la soare
stiind că doar lumina învinge.
|
de Constantin Rusu 10/15/2012 |
Contact: |
|
|
