Sonetele primăverii sufletesti
SONETUL CĂUTĂRII IDEALE
La portile pădurii te-am strigat
Cum Sunamita si-a strigat iubitul
La ceasul sfânt când reînvie mitul
Străjerii noptii mult m-au instigat.
Cum arde lumânarea prinsă-n sfesnic
Cum caută botezul neofitul
Oficiind cu sfiiciune ritul
Simteam în inimă cuvântul vesnic.
Ecoul glasului mi se spărgea
De zidul noptii-n sunet de-alăute
Se năruiau cărările pierdute
Eu mă rugam pe boabe de mărgea.
Te-am căutat prin marile cetăti
Nădăjduind să-nduplec noaptea să-ti
SONET CONSTANT
Pe nume-ti este scris : statornicie!
Si-un blând miracol te pândeste-ades.
Să-i descifrezi sublimul înteles
Tu te-ai deprins din fragedă pruncie.
Credinta îti alunecă-ntr-un rit
Te dai iubirii ca-ntr-o Mater Almă
Si printr-o amintire vie, calmă,
Ai vrea să retrăiesti eternul mit.
Să nu te-ntorci din drum de-ai obosit
Chiar dacă luntrea trage-ncet la mal
Deasupra tărmului se zbate-un val
Si pescărusii au zburătăcit.
Deasupra, în azurul nesfârsit
O pasăre măiastră s-a oprit...
LUMINI CRUCIFICATE
Mă sprijin de un sunet blând de flaut
Feudele de clipe-s iluzorii
Beau apă din zenit precum prigorii
Prin riduri amintirile îmi caut.
Si nici nu stiu, acelasi palimpsest
Ce s-a iscat asa cum iscă zorii
A deviat o clipă meteorii
Si din întoarcere mai e un lest.
Am respirat la schitul din Dervent
Un aer mirosind a pietre sfinte
Si-un suflet rătăcit în oseminte
Sclipea în mod ciudat, fosforescent.
În trup eu port clepsidre sfărâmate
Si-n suflet doar lumini înlăcrimate.
SONETUL ISPĂSIRII
În vârf de stea se răstigneste vântul
Si-o aripă atârnă-n cornul lunii
În ochii limpezi se rotesc păunii;
Pe crucea milei astăzi port Cuvântul.
Mi-e tâmpla rezemată de-o himeră
De-un plâns ferice care curge-n sus
Si sufletul se bucură nespus
Când mă rotesc în dans de baiaderă.
Sunt piatră slefuită de un fluviu
Dar în simtire clocotesc Vezuviu.
Mă pierd ca diamantul în pustie
Si ispăsesc păcate nefăcute.
Pe gura mea de rai, în vesnicie
Nu regăsesc cărările pierdute...
MÂNA CE-A FOST O VIOARĂ
Pe câmp amiroase a floare de rai
Un abur curat răsărind din pământ
Mi-atârnă un vis de o coamă de vânt;
Călcată mi-i tărna de slobozii cai.
Mi-e glasul firav fiindcă-i nechiotit
Să dau mărturie cu el, nu văd rost
De nici nu mai stiu: am fost, nu am fost?
Un vers se preschimbă în plâns hohotit.
Îmi sângeră-n carne rebelul fluid
Când vin să te-ntâmpin precum prima oară
Iar mâna ce-odată mi-a fost o vioară
Nu vrea să mai cânte refrenul druid.
Si-mi plimb disperarea în nevindecare;
Iertatele tâmple-s târzii de răbdare...
|
Cezarina Adamescu 4/18/2012 |
Contact: |
|
|
