Cântec despre natură
Prin mine, trec văzduhuri si bat din aripi tare,
Mă poartă, zi si noapte, vibrând ca un catarg
Si lasă-n pieptul meu dungi fine de culoare,
Pe care vânturi surde le-adună si le sparg.
Prin mine, gonesc râuri cu pestii colorati.
E ceru-atât de-aproape că iată-mi cade-n gură,
Se-adună-ntr-o clipită, toti muntii cei înalti,
Luminile, în ochi, se-mprăstie, se-adună.
Marea, din patru unghiuri, năucitor mă cheamă
Cu soaptele de valuri, cu valurile vii,
Natura toată-mi este prietenă si mamă,
Eu port în mine cerul cu mii de ciocârlii
Sat natal
Ti-e trupul mai curat ca o zăpadă,
Mai alb decât ninsoarea ce-a căzut
Si nu există ochi mai buni să vadă
Mirajul crud al frunzelor de vânt.
Ti-e trupul mai curat ca firul ierbii,
Dar nimeni nu-i în carnea lui să scurme.
O, Doamne, stăvileste-n zare cerbii
Si gândului, dă-i semn de rugăciune.
E clipa...
E clipa când noianul de roze mă cuprinde,
Când urmăresc, tăcută, corăbii care trec,
Un foc care ucide, azi, iată, se aprinde
Si florile tăcerii în mine se petrec.
E clipa când frunzare topite de rugină
Îsi flutură drapelul sub vântul adormit
Si cerul clar, si noaptea cu vesteda lumină
Mă fac să poposesc în ochiul obosit.
E clipa când pământul îsi macină ursita,
Siraguri de castani rămân în urma mea
Si-a doua oară, iată, mă-nvăluie ispita
Si poposesc pe rugul covorului de nea.
Portret
Cum stai în iarba încă udă, cu umeri goi si păru-n vânt,
Pari o sculptură făurită de-un mare sculptor pe pământ.
Ai trupu-nvăluit în giulgiu de raze galbene si sfinte,
Cu ochii mari privesti departe, cu suflet fraged si cuminte.
În jurul tău, chiar si copacii întineriti, de primăvară,
Te cercetează-n amănunt, cu ochi de floare te măsoară
Si nu stiu cin’ te-a dăltuit de farmeci orice călător,
Ti-e gura plină de iubire, trezesti în inimă fior.
Cum stai în iarbă, pari zeită cu ochii mari de mură coaptă,
Lasi fruntea să o lumineze un far aprins pe bolta-naltă.
Pari o Giocondă gânditoare în poienita cu-albăstrele
Si mi se pare că nu esti decât tot floare printre ele.
Nu mai stiu
Câmpia, un imens tablou de portelan...
Si ninge din pământ si cer de-azi-noapte,
I-o iarnă rece, cu aromă de metal,
La geamul unei scoli, se aud soapte.
O lungă simfonie vibrează împrejur
Si frigul ne pătrunde drept în oase,
Mi-as fi dorit o zare de azur,
A ghiocei pământul să miroase.
Nu stiu ce am, dar parcă vin din luptă,
O negură se-asterne-n zori de zi
Si bolta-n astă seară-mi pare suptă,
Eu nu mai stiu de sunt sau de voi fi?
|
Betarice Silvia Sorescu 2/1/2012 |
Contact: |
|
|
