Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Miorita : Istorie si Globalizare



I. PREISTORIA

 Germenii interesului pentru folclor
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea si în prima parte a secolului al XIX-lea, în Europa se manifestă un interes tot mai sporit pentru creaţiile folclorice, pe fondul apariţiei primelor culegeri si chiar a studiilor dedicate literaturii populare: J. Herder (1779), Kirsa Danilov - Vechi cântece rusesti (1804), basmele fraţilor Jakob si Wilhelm Grimm (1812), culegerea de cântece populare sârbesti a lui Vuk Karadžic (1814). Pre¬misa acestor demersuri stătea în convingerea că producţiile folclorice sunt păstrătoare ale limbii si ale obiceiurilor străvechi, au valoare de document si constituie un solid argument pentru drepturile popoarelor la independenţă si unitate naţională.
Perioada respectivă coincide cu o efervescentă miscare culturală si literară din Transilvania - Scoala Ardeleană - al cărei program viza explicit emanciparea politică si culturală a naţiunii române aflată sub Imperiul habsburgic. În acest context au fost ela¬bo¬rate prima gramatică (1780) si primul dicţionar etimologic al limbii române (1825), apoi Istoria, lucrurile si întâmplările românilor (1806) de Samuel Micu (1745-1806), Hronicul românilor (1808) a lui Gheorghe Sincai (1754-1816), precum si Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812) redactată de Petru Maior (1760-1821).
Pe la 1792-1794, într-o garnizoană din Bistriţa Năsăud, ofiţerul Ioan Sincai, fra¬tele lui Gheorghe Sincai, consemnează cea mai veche variantă a Mioriţei cunoscută până în prezent (versiune-colind). Manuscrisul a fost descoperit abia la sfârsitul secolului al XX-lea în Arhivele din Tîrgu Mures.
În Ţările Române, preocuparea pentru culegerea sistematică si valorificarea fol¬clorului se va accentua abia în anul premergător Revoluţiei pasoptiste si se va amplifica după 1850. „Generaţia scriitorilor români de la 1848 a fost la curent cu această miscare europeană pe diferite căi de informaţie. Nu exista nici unul din scriitorii de atunci care să nu fi fost animat de preţuirea folclorului si, mai cu seamă, a cântecului popular. Pro¬gramul „Daciei literare” nu era străin de acest curent general. M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, N. Bălcescu, Al. Russo, C. Negruzzi au atenţia îndreptată spre valorile folclorice ca izvoare pentru literatura si istoria naţională” (I.C. Chiţimia, 1968).
 Descoperirea baladei / Alecu Russo (1846)
Brand-ul Mioriţa a rămas pentru totdeauna asociat cu versiunea-baladă, graţie lui Alecu Russo (1819 - 1859) si Vasile Alecsandri (1818-1890).
După toate probabilităţile, balada a fost descoperită de Alecu Russo în Munţii Sovejei în perioada februarie - aprilie 1846. Cert este faptul că A. Russo culegea poezii populare, balade si doine încă din 1839, prilej pentru Gheorghe Asachi să-l considere unul dintre primii culegători români de folclor. Preocupările lui Russo au vizat si o clasificare a poeziilor populare (cântece bătrânesti, de frunză, doine si hore), pe care amicul său, Alecsandri, o va prelua fără prea mari rezerve.
Cu toate acestea - si-n ciuda unor documente si mărturii ale vremii - planează o suspiciune asupra acelui căruia trebuie să-i revină de drept gloria dintâi. Suspiciunea este alimentată de informaţiile contradictorii furnizate chiar de către Vasile Alecsandri, de al¬t¬fel singura sursă care ni-l dă drept descoperitor al Mioriţei pe Alecu Russo. Într-o scri¬soare către A. Hurmuzachi, Alecsandri mărturiseste că „această baladă mi-a fost adusă din Munţii Sovejii de D. A.Russo, care o descoperise…”. Se pare că, după stingerea din viaţă a lui A. Russo (1859), dar si a altor apropiaţi aflaţi în cunostinţă de cauză, Alec¬san¬dri ar fi ţinut să-si revendice si această onoare (vezi nota la balada „Dolca” din volumul „Poesii populare ale românilor” (1866), unde îl indică drept informator al ba¬la¬delor Dolca si Mioriţa pe un „anume Udrea”, un baci de la o stână de pe Ceahlău). Su¬biectul a fost tratat pe larg în mai multe studii .
 Prima publicare a baladei / Vasile Alecsandri (1850)
Se pare că Alecsandri a intrat destul de târziu în posesia textului baladei si din pri¬cina Revoluţiei din Ţările Române, ce izbucneste în primăvara anului 1848 si în care n-au pregetat să se implice toţi intelectualii vremii.
Un eveniment important care a marcat „preistoria” Mioriţei este publicarea tex¬tului, de către Vasile Alecsandri, în secţiunea „Cântece poporale românesti” din gazeta „Bucovina” din Cernăuţi (an. III, nr. 11, sâmbătă, 18 februarie 1850), cu titlul „Mie¬oa¬ra”. La o distanţă de 132 de ani, Nichita Stănescu scria: „Din străfundurile me¬moriei ri¬tualurilor dacice, balada Mioriţa, păstrată pe limbile cântăreţilor populari ca un gust de duminică, gust de cer albastru, devenit hrană, a fost definitiv fixată în patria li¬te¬re¬lor de Vasile Alecsandri…” .
Constient de valoarea inestimabilă a baladei, „bardul de la Mircesti” nu se va lăsa descurajat de lipsa ecourilor si o va republica sase luni mai târziu, pe 28 august 1850, de data aceasta în capitala Moldovei, la Iasi, în bisăptămânalul „Zimbrul”. Cât despre faptul că Alecsandri a publicat un text „ameliorat” faţă de originalul cules de Russo, vom dis¬cuta într-un alt capitol.


II. MOMENTE DECISIVE

Istoria exegetică a Mioriţei a fost marcată de apariţia unor culegeri, studii, cărţi sau publicaţii (reviste) socotite decisive în impul¬si¬o¬narea cercetărilor din domeniu. Aceste lucrări au impus direcţii noi de interpretare, au emis ipoteze si teorii privind istoria si geneza Mioriţei, au tratat într-un mod original ati¬tudinea paradoxală a păstorului în faţa morţii sau, în unele cazuri, au indus antologii ample ale variantelor mioritice - acestea devenind o bază solidă pentru noi aserţiuni.

A. Folcloristica de tip eseistic / 1852 – 1920 / Alecsandri
Acestei secţiuni ale „istoriei” îi corespund momentele „1852” si „1866” si este profund amprentată de personalitatea si activitatea publicistică a lui Vasile Alecsandri. Este perioada în care studiul sistematic al folclorului se transformă într-o stiinţă (fol¬clo¬ristica), la început tributară romantismului, iar după „epoca Hasdeu” din ce în ce mai „savantă”. Cu toate acestea, abordările despre Mioriţa par mai degrabă timide, dezo¬ri¬en¬tate, unele fiind doar speculative si nefondate. Din punct de vedere istoric, perioada se su¬prapune unui regim monarhic si corespunde cu obţinerea independenţei si reîntregirea României, începând de la Unirea Moldovei cu Ţara Românească (1859), proclamarea in¬dependenţei în mai 1877, trecând printr-un război mondial (1916-1918) si sfârsind cu Unirea Transilvaniei cu România (decembrie 1918).

1. MOMENTUL 1852 / Vasile Alecsandri

Primul pas spre consacrarea definitivă a Mioriţei avea să se producă în anul 1852, când V. Alecsandri publică volumul Poesii poporale. Balade (cântece păsto¬resti), la Tipografia „Buciumul român” din Iasi.
Desi Alecsandri nu poate fi socotit părintele folcloristicii românesti, trebuie să re¬marcăm intuiţia de care dă dovadă în punerea în valoare a acestui tezaur si în sesizarea caracterului unitar al folclorului din ţara noastră. Este cel care consacră epoca romantică a acestei noi stiinţe. El crede în regenerarea literaturii naţionale prin contaminarea ei cu fol¬clo¬rul, fapt ce se va si produce în deceniile care vor urma.
Ecourile acestui „moment” nu se vor lăsa prea mult asteptate.
În anul 1854 se produce un eveniment cu dublă semnificaţie, datorat lui Jules Michelet. Acesta publică prima traducere a baladei într-o limbă străină, la Paris, în „Légendes démocratique du Nord” , probabil cu largul concurs al „pasoptistilor” români refugiaţi în capitala Franţei. Aprecierile lui Michelet despre balada noastră au rămas celebre: „Întrucât priveste Mioriţa, ea este un cântec de cel mai antic caracter, un lucru sfânt si atât de miscător, încât îţi sfâsie inima” . Pe de altă parte, însă, J. Miche¬let acuză o prea usoară resemnare a ciobanului în faţa morţii, opinând că: „din nefericire, aceasta este o trăsătură naţională”. Astfel, scriitorul francez va declansa, fără voia lui, cel mai important capitol al interpretărilor de care va avea parte Mioriţa de-a lungul anilor.
În ţară, interesul pentru culegerea unor texte folclorice creste progresiv, ziarele regionale găzduind cu generozitate rubrici de specialitate. În 1859, la Pesta, apare cule¬gerea Poezia populară. Colinde, culese si corese de A. M. Marienescu. Una dintre aceste colinde poartă titlul Judecata păstorilor, fiind o variantă a Mioriţei si se do¬ve¬deste a fi similară cu textele care circulă în partea de nord-vest a Transilvaniei (Năsăud - Lăpus). Însă, în acele vremuri, dominate de programe politice si idei unioniste, eve¬ni¬mentul a trecut oarecum neobservat. Abia peste un sfert de secol, în 1883, Moses Gaster (1856-1939) va realiza unele paralele între cele două versiuni ale cântecului (baladă si colind) . Cei doi se vor dovedi, un secol mai târziu, precursorii unor folcloristi si cer¬ce¬tă¬tori ai variantelor-colind privite individual sau într-o analiză duală.
Primul exeget al Mioriţei rămâne Alexandru Odobescu (1834-1895), care inau¬gurează, totodată, direcţia comparatist-mitologică a interpretărilor mioritice, prin studiul Răsunete ale Pindului în Carpaţi, publicat în Revista Română în 1861. Format într-un mediu rafinat, A. Odobescu aspiră spre „o cultură durabilă care să-si afle modelul în clasicism”, dovedind astfel evidente reminiscenţe renas¬centiste: „Antichitatea înseamnă pentru el un echilibru interior si un peisaj estetic a cărui perfecţiune formală poate fi trans¬misă inteligenţei si sensibilităţii unui creator din secolului al XIX-lea, poate fi pre¬luată, cum spune Odobescu, modern” .
În cercetarea folclorică este dominat de ideile herderiene, dar se axează pre¬pon¬derent pe metoda comparativă. Vom vedea, această direcţie va cunoaste un reviriment ne¬asteptat 130 de ani mai târziu, spre sfârsitul istoriei noastre exegetice. Să mai notăm faptul că, în 1863, Al. Odobescu este numit ministru al Cultelor si Instrucţiunii Publice, calitate în care va prezenta (în 1865) un raport despre reorganizarea învăţământului se¬cundar din România (Moldova si Ţara Românească), propunând, printre altele, îm¬bu¬nă¬tă¬ţirea manualelor scolare.
Un ultim efect important al „momentului 1852” este includerea variantei Alec¬sandri într-un manual scolar. Evenimentul se petrece în Transilvania, la Brasov, în 1861. Prof. Gavrile J. Munteanu cuprinde balada Mieoara în „Carte de lectură ro¬mânească pentru classile gimnasiale inferiori si reali”, ediţia a II-a, Tipografia Romer and Kramner, p. 70-71. Iar în 1862, Aron Pumnul publică balada într-un „Lepturariu romînesc…”, spre folosinţă învăţăceilor din clasa de gimnaziu, tipărit la Viena .

2. MOMENTUL 1866 / Vasile Alecsandri

În anul în care Mihai Eminescu (1850-1889) îsi face debutul literar cu poezia La mormântul lui Pumnul, apărută într-o brosură editată la Cernăuţi (ianuarie 1866), Vasile Alecsandri publică, de această dată la Bucuresti, volumul Poesii populare ale românilor – o selecţie a celor mai valoroase creaţii folclorice cunoscute până atunci, unde, la loc de cinste, se situează balada Mioriţa. Marcată de spiritul epocii – eferves¬cent, cu nuanţe de patriotism sănătos – cartea este bine primită de elita românească. Tonul avea să-l dea tânărul, pe-atunci, critic Titu Maiorescu (1840-1917), prin aprecierile „Asupra poeziei noastre populare” (în Convorbiri literare, ianuarie 1868): „Cartea d-lui Alecsandri este si va rămâne pentru totdeauna o comoară de adevărată poezie si totodată de limbă sănătoasă, de notiţe caracteristice asupra datoriilor sociale, asupra istoriei naţionale si, cu un cuvânt, asupra vieţii poporului român” .
*
Fenomenul generat de versiunea Alecsandri a Mioriţei se amplifică în a doua ju¬mătate a secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea, pe fondul evenimentelor marcante pentru istoria poporului român. Apariţia pe scena culturii românesti a unei cre¬aţii populare aproape desăvârsite a aprins multe spirite avântate si a incitat multe minţi luminate ale literaturii, culturii, istoriei si filosofiei din ţara noastră. A provocat dezbateri, interpretări, interpelări (în aula Aca¬demiei), polemici, a devenit sursă de inspiraţie pentru artisti, a fost introdusă în manualele didactice, tipărită în brosuri de popularizare si răs¬pândită prin iarmaroace, preluată de lăutari, a cunoscut traduceri si studii în mai multe limbi europene.
În 1 aprilie 1869, la Bucuresti, se înfiinţează societatea literară Orientul (iniţia¬tă de Gr. H. Grandea), cu scopul de a aduna „tot ce se putea din ceea ce se atinge de litera¬tura poporană” , propunându-si o culegere sistematică a folclorului din toate provinciile românesti. M. Eminescu va cocheta o vreme cu această societate, alături de I.S. Bădescu si Miron Pompiliu. Desi marele poet nu si-a onorat sarcinile atribuite (în 29 iunie 1869), de a strânge folclor din Moldova, printre manuscrisele sale s-au găsit nume¬roase caiete în care a transcris balade, basme, doine, bocete, colinde, proverbe etc. Iar creaţia sa literară rămâne mereu străbătută de un subtil fior mioritic.
Cea mai însemnată publicaţie de folclor din secolul al XIX-lea – Columna lui Tra¬ian – se lansează la Bucuresti, în martie 1870. La rubrica de folclor a revistei (iniţiată în 1875), vor apărea materiale culese de către S.Fl. Marian, D. Miron, M. Pompiliu, G. Dem. Teodorescu, Gr. Tocilescu, P. Ispirescu, precum si ample studii dedicate fol¬clo¬ru¬lui.
În 1878, Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907) publică primul din cele trei vo¬lume numite Cuvente den bătrâni, unde sunt adunate mai multe cărţi populare stu¬diate apoi din perspectiva comparatistă. Lui i se datorează prima încercare de refacere a istoriei spiritualităţii românesti. Spirit enciclopedic, renascentist, B.P. Hasdeu domină a doua jumătate a secolului al XIX-lea românesc, instituind o veritabilă scoală folcloristică si im¬punând metoda chestionarelor.
În ziarul Timpul din 22 iulie 1879 apare un articol atribuit aceluiasi Mihai Eminescu, unde Mioriţa este definită ca un „suspin al brazilor si al izvoarelor de pe Carpaţi”. În 1883 (decembrie), Eminescu scrie poezia „Mai am un singur dor” (în patru variante) – un veritabil „testament” inspirat din varianta Alecsandri a Mioriţei.
Aron Densusianu (1837-1900), prin studiul Epopeea noastră pastorală (1895) , susţine, la fel ca si Alecu Russo, că Mioriţa ar fi o epopee pastorală autohtonă. La cealaltă extremă se situează Duiliu Zamfirescu (1858-1922). În data de 16 mai 1909, acesta se produce în aula Academiei Române cu un celebru discurs, în care afirmă că „Mioriţa lui Alecsandri, ca născocire populară, este o imposibilitate”. Mult mai echi¬li¬brat în aprecieri se dovedeste istoricul Nicolae Iorga (1871-1940) prin volumul Balada populară română. Originile si ciclurile ei (Vălenii de Munte, 1910), unde îsi expune punctul de vedere despre vechimea si modul în care a luat nastere Mioriţa.
O lucrare controversată publică Th. D. Speranţia (1856-1929) în anul 1915, („Mioriţa si călusarii, urme de la daci” ) prin care lansează teza nespecificităţii naţio¬nale a Mioriţei, afirmând că de fapt balada este o rămăsiţă a unui cult cabiric.

B. Primele teoretizări si analize sistematice / 1920-1946 / Caracostea / Blaga

O dată cu „momentul 1924” intrăm în cea de-a doua „epocă” a istoriei exege¬tice a Mioriţei, mult mai productivă si eficientă în privinţa analizelor sistematice, a sintezelor si a încercărilor teoretice. Este o epocă dominată de departe de Dumitru Caracostea si Lu¬cian Blaga, prin studiile lor vaste si întemeietoare. D. Caracostea si I. Diaconu sunt primii cercetători care îsi dedică întreaga carieră studiului problematicii mioritice, iar George Călinescu fixează definitiv dimensiunea mitică a baladei. Cercul se închide cu Constantin Brăiloiu.
Suspendată între două războaie mondiale, perioada 1920-1940 se caracterizează printr-un avânt economic fără precedent, o oarecare stabilitate politică (domnia lui Fer¬di¬nand, Carol al II-lea si Mihai) si o efer¬vescenţă culturală deosebită. România întregită (în 1918) se grăbea parcă să ajungă din urmă Occidentul si să-si impună valorile. Tot atunci au exacerbat discu¬ţiile, iscate în urmă cu opt decenii de J. Michelet, pe tema atitudinii paradoxale a ciobanului, formându-se două tabere: adepţii fatalismului energe¬tic, res¬pec¬tiv ai celui iraţional, de tip oniric, acestia din urmă exponenţi ai curentului gândirist.

3. MOMENTUL 1924 / Dumitru Caracostea

În anul 1924, Dumitru Caracostea (1879-1964) publică, în Convorbiri literare, cea de-a doua parte a studiului Mioriţa în Moldova, Muntenia si Oltenia. Obiec¬ţiile d-lui Densusianu. Totalizări, după ce, în 1915, publicase, în aceeasi revistă, o lucrare ale cărei concluzii erau amendate de caracterul regional al cercetării („Mioriţa în Mol¬do¬va”) .
Din scrierile lui D. Caracostea răzbate prima sinteză ca urmare a cercetării moti¬vului mioritic în largi spaţii geografice. Astfel, el redactează o schiţă genetică a Mioriţei, în patru faze: cântec liric cu circulaţie independentă (testamentul), colindul transilvan, episo¬dul oii năzdrăvane, respectiv episodul maicii bătrâne si alegoria morţii. Tot el este cel care utilizează pentru prima dată termenul de testament al ciobanului. În linii mari, această teorie îsi va dovedi valabilitatea în timp, fapt confirmat si de concluziile fochiene.
O lucrare cu caracter monografic avea să apară în 1922-1923 sub semnătura lui Ovid Densusianu (1873-1938) – Viaţa păstorească în poezia noastră po¬pu¬lară , care reinterpretează întreg scenariul mioritic dintr-o perspectivă etnografică specific pastorală, punând accentul pe rivalitatea economică dintre ciobani, aflaţi pe drumurile de trans¬humanţă. În anexele lucrării, autorul reuneste 44 de texte mioritice deja publicate. E foarte posibil ca ipoteza lui O. Densusianu să-l fi convins pe Mihail Sadoveanu (1880-1961) si să fi constituit o sugestie pentru tema romanului Baltagul (1930) care, se stie, porneste de la motivul din balada Mioriţa (relatând modul în care soţia unui cioban ucis pe drumurile de transhumanţă reuseste să descopere crima si pe ucigasi).
Un studiu apărut la Paris în 1925 – Le mort-mariage - une particularité du folklore balkanique – îl va situa pe autor (Ion Muslea) în postura de precursor al cer¬cetării riturilor funerare ale tinerilor nelumiţi, rit identificat în versiunea baladă a Mioriţei. Atât C. Brăiloiu, cât si A. Fochi îi vor împărtăsi fără rezerve exegeza.
 1930. Ion Diaconu. Ţinutul Vrancei
Prima culegere masivă de folclor cuprinzând exclusiv texte mioritice avea să apară în anul 1930, rod al expediţiilor folcloristului Ion Diaconu (1903-1984) – Ţinutul Vrancei, I, Bucuresti, Atelierele grafice Socec – si conţine 91 de texte convor¬biri (docu¬mentare) în transcriere diacritică, însoţite de note critice. Ancheta din 1924-1930 va fi continuată de I. Diaconu în anii 1948, 1953, 1957, 1963, 1965, 1966-1970, dovedind o perseverenţă iesită din comun.
Despre lucrarea din 1930 a lui I. Diaconu s-au exprimat, în prima jumătate a se¬co¬lului al XX-lea, importanţi oameni de cultură, apreciindu-i valoarea, numărul mare de texte – fapt fără precedent până la acea dată – precum si teoria folcloristului privind originea vrânceană a baladei, teorie venită pe fondul interpretărilor comparatist-mito¬lo¬gice si al tezei nespecificităţii naţionale a Mioriţei. Însă, după „momentul 1964” (A. Fochi), importanţa acestui studiu pare să pălească în ochii cercetătorilor: „Nu lipsit de interes ne apare si imensul moloz folcloric, adunat cu grijă de folcloristi. Înregistrat cu deosebire de Ion Diaconu în volumul Ţinutul Vrancei, folcloristul ne dă si unele date privind pe informatori, mediul social si artistic, ceva din rostul baladei si viaţa de cioban” (Gh. Vrabie, 1966).
Pe măsură ce s-au înteţit culegerile valoroase de folclor dedicate Mioriţei si a¬bor¬dările vizau aspecte cu mult mai profunde, replica lui I. Diaconu nu a mai convins pe ni¬meni: „Imensul «moloz folcloric» cuprinde în mod exclusiv exemplarele baladei com¬plet degradate si reduse subcantitativ la 4-6 versuri, ajungând chiar până la 2 versuri. A¬ceasta este dezagregarea totală a motivului” . Lucrarea lui I. Diaconu rămâne valoroasă din punct de vedere dialectal, dar si etnografic, lexical, folcloric. Din păcate, teoriile fol¬clo¬ristului sunt partinice si usor pătimase.
Un an mai târziu, în 1931, H. Sanielevici (1875-1951) lansează o nouă teorie potrivit căreia „eroul Mioriţei era un Zamolxis” .

4. MOMENTUL 1936 / Lucian Blaga

În anul în care Lucian Blaga (1895-1961) devine membru al Academiei Ro¬m⬬ne (1936) , acesta publică, la Bucuresti, un amplu si controversat studiu numit Spaţiul mioritic, inclus mai târziu în Trilogia culturii (1944). Desi abordarea sa este pur teo¬re¬tică, istoria Mioriţei intră astfel definitiv pe un alt făgas, într-o matcă adânc săpată în con¬stiinţa românilor. L. Blaga este, fără îndoială, promotorul specifici¬tă¬ţii baladei Mioriţa în raport cu spiritualitatea românească. Un fel de „marcă înregis¬trată”! Dar această etichetă nu a fost întotdeauna agreată, iar contraargumentele nu au fost lipsite de temei.
O apreciere importantă asupra lucrării blagiene aparţine lui George Călinescu (1941): „Studiul ar cere mai multă aplicare sociologică si documentară, decât doctrinară. Din păcate, materialul examinat e foarte redus si impresia este că autorul cunoaste superficial istoria patriei si literatura ei (…). Discuţia rămâne dar în generalitatea eseistică si pe un picior prea speculativ (…) Ca spaţiu aprioric românesc, Lucian Blaga socoteste «plaiul, sfântul plai», ceea ce este interesant si valabil în parte, cu nici un fel de confirmat în toată cultura română” .
În termeni la fel de duri s-a exprimat si etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, într-un studiu de referinţă („La Mioritza”) din 1946: „… un gânditor de seamă nu se teme să creeze, cu ajutorul unui sufix comun, cea mai ciudată dintre vocabule si să imagineze «spaţiul mioritic» care ar fi un fel de loc de elecţiune al sufletului rasei” .
Mircea Eliade (1969) utilizează un ton mai temperat, rezumându-se la reluarea definiţiei blagiene - «spaţiul ondulat», constituit din văi si coline care se succed „este spaţiul «mioritic» care „reprezintă orizontul specific în care s-a format si trăieste încă poporul român” . Abia pe final, M. Eliade acuză, cu multă subtilitate, faptul că acest spaţiu „generează si limitează totodată creaţiile specifice ale geniului românesc” .
Poate că în acelasi context ar trebui poziţionată si controversata opinie a lui Constantin Noica (1976), exprimată în articolul Pentru o bună desprindere de spiri¬tul Mioriţei, unde filosoful susţine că Mioriţa nu poate fi „măsura unică pentru sensibilitatea filosofică a unui suflet” .
Politica radicală si oarecum extremă a discursului blagian, prin consacrarea di¬rec¬ţiei de interpretare filosofică, a generat nu numai polemici, ci si orientări opuse ce pro¬pu¬neau o sondare obiectivă a realităţii din satul românesc, unde valorile materiale si spiri¬tu¬ale nu pot fi identificate drept un efect al unul presupus „dor metafizic”. Un exponent al acestei direcţii este sociologul H.H. Stahl (1937) .
 1941. George Călinescu / Mit
„Făcând bine socoteala, credem că România întregită s-a bucurat numai de 20 de ani de libertate. Si, totusi, cât de mult s-a creat în acest răstimp!” avea să afirme cu nos¬talgie Mircea Eliade în 1953. Cele două decenii benefice si productive aveau să se transforme în apogeul culturii românesti din secolul al XX-lea. În acest context, în 1941 apare o lu¬rare critică monumentală, Istoria literaturii române de la origini si până în prezent, unde George Călinescu (1899-1965) clasifică, analizează si cerne valorile li¬te¬rare. Desi nu urmăreste fenomenul folcloristic decât în maniera în care acesta a constituit o sursă de inspiraţie pentru scriitori si poeţi, G. Călinescu găseste pentru Mio¬riţa un discurs lapidar dar genial, inserând-o în ciclul celor patru mituri ale literaturii române: „Al doilea mit, cu ecoul cel mai larg, e Mioriţa, cu punctul de plecare în cân¬tecul bătrânesc publicat de Vasile Alecsandri. Proporţiile mitului au crescut în vremea din urmă până într-atât, încât s-au făcut comparări cu Divina Comedia si mulţi îl socotesc ca moment iniţial al oricărei cul¬turi autohtone. Aici e simbolizată existenţa pastorală a po¬porului român si chiar unitatea lui în mijlocul real al ţării reprezentat de lanţul carpatic” .
Cu siguranţă că George Călinescu a luat în considerare întreaga istorie a exe¬ge¬zelor, numărul mare al variantelor din culegerile de folclor (de la Alecsandri si până la O. Densusianu si I. Diaconu), dar si aspectul ce viza Mioriţa „ca motiv de inspiraţie si de prelucrare în literatura cultă”. Iar de aici încolo, această încadrare si definiţie călinesciană nu va lipsi din nici o abordare pretenţioasă a Mioriţei.
Cu toate acestea, paradoxul mioritic va isca în continuare aprecieri controversate, făcând abstracţie de seria cronicilor laudative. La un an după apariţia Istoriei… lui G. Călinescu, dramaturgul Victor Eftimiu (1889-1972) contestă valoarea Mioriţei si pro¬pune să fie scoasă „din toate cărţile de cetire” . Asa cum s-a întâmplat cu toate apre¬cierile contraproductive, articolul lui V. Eftimiu a fost ignorat în mod unanim.
 1946. Constantin Brăiloiu / La Mioritza
În primii ani după război, mai precis în 1946, etnomuzicologul Constantin Brăi¬loiu publică, la Geneva, exegeza Sur une ballade roumaine: La Mioritza, pe care o redactează pornind de la mai multe coordonate: anchetele de teren, studiul lui I. Muslea (1925) si interpretarea metafizică, datorată îndeosebi lui L. Blaga (1936). Mircea Eliade – dar si A. Fochi (1964) – îi va dedica lui C. Brăiloiu un capitol aparte, socotind că această lucrare marchează o dată importantă în istoria interpretărilor mioritice, impunând o ori¬entare antimetafizică si antimistică „si mai constituie, pe deasupra, un document preţios pentru istoria ideilor în România modernă” . „În mai puţin de 3.000 de cuvinte, emi¬nentul etnomuzicolog si folclorist a concentrat toate argumentele care se pot invoca împotriva exaltării nemăsurate a Mioriţei” .
În realitate, C. Brăiloiu realizează un studiu de caz, pornind de la credinţele si ritu¬a¬¬lu¬rile funerare românesti, respectiv nunţile postume ale tinerilor morţi celibatari, lă¬mu¬rind astfel definitiv (după I. Muslea) misterioasa alegorie nuntă-moarte, episod prezent exclu¬siv în versiunea baladă a Mioriţei. Privind chiar si numai din această perspectivă meritul lui C. Brăiloiu trebuie remarcat.

C. Monografii si interpretări globale / 1950-2000 / Fochi. Eliade. „Ardelenii”

A treia decadă a acestei istorii tumultuoase vine, în mod firesc, pe fondul unor acumulări succesive a unor decriptări parţiale, cazuistice, a decantării valorilor si a sedimentării informaţiilor. Folcloristul Adrian Fochi va fi cel care îsi va asuma sarcina întocmirii primului studiu monografic, a primei istorii exegetice si a primei antologii naţionale a Mioriţei. Demersul va fi secondat cu si mai mare succes de Mircea Eliade, dar acesta din urmă de pe poziţii strict interpretativ-globale. Ultimele trei decenii ale acestei epoci vor fi „monopolizate” de „ardeleni”, graţie unor opinii tot mai îndrăzneţe si inedite venite pe filiera analizei versiunii-colind.
După al doilea Război Mondial, interesul pentru cercetarea temelor mioritice intră aparent într-un con de umbră. Peste România se abătuse ceea ce M. Eliade numea „te¬oarea istoriei”. Regimul comunist, dictat sau agreat de marile puteri străine, a declansat autoexilarea, convertirea sau suprimarea unor reprezentanţi ai elitei intelectualilor români, peste care s-a suprapus, mai târziu, „revoluţia culturală” .
În acei ani, doar Ion Diaconu îsi continua, pe tăcute si nestiut de nimeni, incursi¬u¬nile în satele si cătunele vrâncene, iar Nicolae Labis scria, în 1958, poemul Mioriţa. Tot în acei ani, A. Fochi si colaboratorii săi „ară” toate regiunile ţării pentru a colecta variante noi ale Mioriţei, pentru a le procesa în cel mai important proiect al întregii istorii exegetice.

5. MOMENTUL 1964 / Adrian Fochi

Se împlinise deja mai bine de-un secol de când varianta lui Alecsandri îsi făcuse debutul în marea familie a culturii românesti, surâzând misterioasă si risipind energiile unui mare număr de exegeţi. În toate colţurile ţării apăreau zeci si sute de variante în diverse culegeri si periodice, fără ca una din ele să fie de folos în descifrarea rebusului mioritic. O sistematizare, un bilanţ al celor stiute (si nestiute) despre Mioriţa se impunea de la sine.
Monografia Mioriţa – tipologie, circulaţie, geneză, texte (Adrian Fochi), pu¬bli¬cată sub auspiciile Editurii Academiei Române (1964), a socat opinia publică, dar mai ales noua generaţie de specialisti în cultura populară. A. Fochi (1920-1985) realizează o sinteză a tuturor ipotezelor, teoriilor, tezelor si ideilor legate de Mioriţa, corespunzător perioadei 1850-1950, propune o tipologie exhaustivă si trece în revistă câteva repere ale fenomenului cultural generat de baladă. În final inserează prima antologie naţională a variantelor din ambele versiuni (baladă si colind), o parte deja publicate, altele inedite, în total 930 de documente (702 variante complete, 123 de fragmente si 105 „informaţii de circulaţie”) – „lucru care este fără precedent, atât în folclorul românesc, cât si în cel mondial”, avea să afirme A. Fochi 16 ani mai târziu, când numărul variantelor trecuse de pragul de o mie .
Aprecierile nu au contenit mulţi ani de la acest eveniment. Emblematică e opinia lui Al. Amzulescu: „Sinteza lui Adrian Fochi e, pentru vremea sa, cu totul ireprosabilă, păstrându-si neistovită valoarea ei în întocmirea corpului sistematic exhaustiv si în formularea celor mai judicioase observaţii de detaliu, ca si a celor mai limpezi si depline însemnări critice originale în ce priveste morfologia, «viaţa actuală», în oralitatea si problema atât de dificilă a genezei si treptele evoluţiei cântecului Mioriţei în timp si spaţiu” .
Asa cum avea să anticipeze Al. Amzulescu, Mioriţa lui A. Fochi a devenit sine qua non o veritabilă rampă de lansare „pentru încercările de scrutare a Mioriţei, câte vor urma în viitor” . În fruntea listei celor care au utilizat documentarea fochiană se află chiar M. Eliade. Ion Diaconu nu va pregeta să acuze, uneori îndreptăţit, „tonul polemic extre¬mist practicat, în 1964, de A. Fochi” si să deplângă faptul că acest exeget „a fost utilizat si crezut de Mircea Eliade ca perfect obiectiv în documentare” . Iar în alt loc, I. Diaconu e si mai virulent: „Lucrarea ar fi preţioasă – dacă ar fi retipărită – prin con¬so¬li¬da¬rea mate¬rialului teoretic si revizuirea transcrierii diacritice a textelor culese pe teren de autor…” .
Motivele „supărării” lui I. Diaconu nu se datorează exclusiv modului neglijent în care s-a făcut transcrierea textelor (oricum, A. Fochi nu-si propusese să utilizeze metoda diacritică, pentru a nu îngreuna lectura), ci mai degrabă interesului vădit a lui A. Fochi pentru versiunea colind a Mioriţei, acreditând chiar ideea că spaţiul de obârsie ar fi un¬de¬va în Transilvania, iar argumentele utilizate par destul de pertinente. Această pers¬pectivă inedită a cercetării va gira o nouă direcţie, care se va manifesta pe parcursul ultimelor de¬cenii ale secolului.
În 1980, A. Fochi revine cu un compendium – Mioriţa, texte poetice alese - unde schiţează un bilanţ a ceea ce stim despre Mioriţa „la modul absolut sigur”, dar si a ceea ce „nu vom sti niciodată”. Reia principalele concluzii din ediţia 1964 si alcătuieste o antologie de 92 de texte provenind din Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat si Transilvania, fără a se raporta la un etalon tipologic. În această formulă, lucrarea a devenit accesibilă unui segment larg de cititori, impunându-se ca una de referinţă.
Cinci ani mai târziu, în 1985, Fochi îsi încheie cariera prodigioasă pe tărâmul cercetării folclorului cu o amplă sinteză (Cântecul epic tradiţional al românilor ), pe parcursul căreia abordează Mioriţa din două perspective interesante. Capitolul „În cău¬tarea epocii de comunitate culturală străromână” vizează geneza si circulaţia textelor mio¬ritice (prin raportare la variantele aromâne), iar capitolul „Câteva capodopere în lumina eterni¬tăţii” debutează cu unele aprecieri despre Mioriţa – un rezumat tematic, reluarea tezei „morţii tânărului nelumit” ca germene al textului, respectiv o teorie privind datarea.

6. MOMENTUL 1970 / Mircea Eliade

După apariţia monografiei fochiene, se părea că nu mai e nimic de spus. Numai că nu toate teoriile si ideile expuse în 1964 au fost apreciate unitar (precum materialul do¬cu¬mentar).
O replică fulminantă avea să vină din partea lui Mircea Eliade (1907-1986) care, în 1970, publică, la Paris, prima ediţie a volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han – Studii comparative despre religiile si folclorul Daciei si Europei Occidentale , în cu¬prinsul căreia dedică un capitol distinct baladei Mioriţa – Mioara năzdrăvană. Apre¬cierile si notele autorului dovedesc faptul că principala sursă de documentare în acest subiect este monografia lui A. Fochi. M. Eliade nu se lasă însă influenţat de concluziile fo¬chi¬ene, pe care le amendează parţial într-un mod subtil si elaborează o construcţie inter¬pre¬ta¬tivă originală din prisma preocupărilor sale în descifrarea germenilor spiritualităţii ome¬nirii: „Inutil să precizăm că demersul nostru este acela al unui istoric al reli¬gii¬lor…” .
Este, dacă vreţi, o dovadă în plus a faptului că Mioriţa nu poate fi abordată uni¬la¬teral, ci solicită din plin o analiză interdisciplinară, prin însumarea studiilor specializate.
M. Eliade nu si-a propus să reconstituie istoria si geneza baladei si nici s-o ana¬li¬zeze în contextul culturii populare românesti. Meritul său constă în inaugurarea unei di¬rec¬ţii de cercetare, respectiv exegeza „adeziunii totale si spontane a poporului român la fru¬museţile poetice si la simbolisme, cu implicaţiile lor rituale sau speculative, ale baladei” . El a considerat că „adevărata problemă” începe cu această cercetare. Cu alte cuvinte, a configurat dimensiunile „fenomenului mioritic”, privindu-l global, în totalitatea sa, fără a da atenţie detaliilor care nasc polemici.
Era pentru prima dată când o abordare asupra temei mioritice întrunea largi su¬fragii în rândul oamenilor de cultură din România. Astfel, Ion Talos (1981) consideră: „Cea mai frumoasă si cea mai interesantă lucrare care s-a scris despre această baladă până acum este cea a lui Mircea Eliade” . Iar N. Steinhardt, citind versiunea în limba fran¬ceză, avea să noteze în Jurnalul fericirii: „Interpretarea eliadiană are într-însa ceva din absolutul discuţiilor după a căror formulare orice discuţie devine inutilă” .
Însă „momentul 1970” este legat si de lucrarea lui Romulus Vulcănescu – Etno¬lo¬gia juridică . Prin ipotezele lansate de autor („un simulacru de judecată” pastorală), se inaugurează totodată si o nouă direcţie de cercetare (a etnologiei juridice), expunerea mer¬gând până la reconstituirea „procesului” si a cauzelor care l-au generat. Vulcănescu îi va cădea victimă „efectului Eliade” 17 ani mai târziu, în volumul Mitologia română (1987) .
O nesperată revigorare a direcţiei comparatist-mitologice se produce în 1979, graţie studiului lui Octavian Buhociu (1919-1978) – Folclorul de iarnă, ziorile si po¬e¬zia păstorească , realizându-se paralele cu miturile sciţilor si ale iranienilor. Cu acest prilej Buhociu comprimă, în câteva pasaje, principalele direcţii de cercetare de până atunci.
 Redescoperirea versiunii colind / Ardelenii
Din fericire pentru poemul mioritic, ale cărui valenţe si măsti arhetipale erau de¬parte de a fi epuizate, monografia lui A. Fochi si comentariul lui M. Eliade nu au ză¬dăr¬nicit căutările si cercetările. Socotită mai bine de-un secol drept „cenusăreasa” baladei, ver¬siunea-colind iese, încet-încet, din anonimat, contribuind în mod neasteptat la de¬criptarea (parţială) a paradoxului bine cunoscut.
Încurajaţi de teoria pro-transilvăneană a lui A. Fochi (1964) – dar nefructificată într-o manieră sistematică – o serie de analisti vor aprofunda subtilităţile versiunii-colind. Mai întâi Dumitru Pop, în 1965, prin studiul Pe marginea Mioriţei (însoţit de 32 de texte), apoi Ovidiu Bîrlea, în 1969 – Colindatul în Transilvania . Sub aceleasi aus¬picii favorabile versiunii-colind, Al. Amzulescu publică, peste zece ani, articolul Noi ob¬ser¬vaţii despre Mioriţa colind (1979), valorificând unele idei eliadiene despre sce¬nariul unui ritual de iniţiere, specific pastoral.
În deceniul nouă se impun studiile lui Ion Talos – Mioriţa în Transilvania (1981) dar, mai ales, Mioriţa si vechile rituri funerare la români (1983) . Premisele cercetării lui I. Talos vizează caracterul arhaic al variantelor mioritice din Transilvania, prin prisma cărora analizează aspectele unei „curioase înmormântări ciobănesti” redeschi¬zând, cu acest prilej, capitolul privind datarea Mioriţei din perspectivele „credinţelor magico-religioase” (direcţie punctată decisiv de M. Eliade în1970).
Răsplata acestor preocupări avea să vină în anul 1991, când revista Manu¬¬scrip¬tum publică, în premieră, cea mai veche variantă a Mioriţei, care se dovedeste a fi o colindă din nord-estul Transilvaniei.
Pe acelasi traiect comun se înscriu cercetările si concluziile lui Vasile Latis – Păs¬toritul în Munţii Maramuresului (1993) si ale folcloristului Pamfil Bilţiu – Co¬linde din Maramures (1996) .
*
Asa cum s-au petrecut lucrurile si după al doilea Război Mondial, după căderea regimului comunist (în 1989) a urmat o prelungită tranziţie social-politică si economică, influenţând astfel în mod direct activitatea culturală din România, care se părea că nu-si mai găseste cadenţa necesară si nici repere solide. Interesele s-au canalizat în scurt timp spre zone pragmatice, situaţie în care literatura si cultura în general s-au racordat la legile economiei de piaţă. Discuţiile pe tema „mioriticului” au migrat spre dezbateri polemice cu iz politic, în talk-show-uri de televiziune etc.
Pe acest fond este de remarcat strădania unui cerc de folcloristi din Câmpu¬lung Moldovenesc, care, în martie 1991, editează Mioriţa – revistă de cultură folclo¬rică. În anul următor, sub aceeasi egidă, se organizează, tot aici, un amplu simpozion dedicat Mioriţei. În februarie 1993 se constituie Fundaţia cultural-stiinţifică Bi¬¬blioteca Mioriţa, în scopul întemeierii unui centru documentar pentru a tezauriza „tot ce s-a spus si scris” de-a lungul timpului, referitor la acest poem. Până la materializarea acestui ambiţios proiect, rămân articolele si studiile publicate pe parcursul deceniului al IX-lea, revista reusind să grupeze opinii extrem de incitante si unele analize de substanţă, marcate însă, în mare parte, de o evidentă tentă comparatist-mitologică, reînnodând o direcţie lansată în urmă cu 130 de ani.

III. Secolul XX / Globalizarea culturii

Am putea spune că istoria exegetică de până acum a Mioriţei a debutat si s-a sfâr¬sit sub auspiciile antichităţii, ale clasicismului promovat de Alexandru Odobescu – ex ministru ad-interim la Ministerul de Externe. Prefigurarea viitorului se anunţă nu ca un rod al unei „politici interne”, de autohtonism autoimpus, ci din tendinţele unei „politici externe” exprimate în conceptul de mondializare.
Deci, studiile ce vor urma despre Mioriţa se vor înscrie în mod necesar pe linia contribuţiilor predecesorilor nostri, dar vor lua cu certitudine în considerare si noul reper: abordarea spiritualităţii si culturii românesti în contextul globalizării. Cultura, fireste, va prelua această tendinţă. Iar registrul inter¬pre¬tărilor si analizelor mioritice nu va face excepţie. Se va impune tot mai stringent asezarea acestei capodopere literare într-un sis¬tem extins al valorilor europene, în primul rând.
Pornind de la „specificul naţional” al Mioriţei – teorie formulată în prima ju¬mă¬tate a secolului al XX-lea într-un context istoric prielnic afirmării valorilor etnice - , son¬dând cotloanele trecutului îndepărtat, studiile ce vor urma ar trebui să ajute Mioriţa să străbată lumea. Decisiv este si modul în care se va face: piesă dintr-o expo¬ziţie itine¬rantă sau participant activ la summit-urile culturii mondiale.
Despre această tendinţă culturală s-a exprimat, extrem de concis, Mihai Dăncus (2002), directorul Muzeului Satului din Sighetu Marmaţiei (Maramures): „Suntem con¬vinsi că mileniul în care am intrat, zguduit de fenomenul globalizării, care cu pasi repezi impune alte valori, va găsi lumea capabilă să-si reconsidere atitudinea faţă de contribuţiile culturale ale fiecărui neam, iar etnografia va fi asezată la locul cuvenit, asa cum muzeele etnografice vor deveni, cu siguranţă «academii» de studiere a «identităţii culturale a neamurilor», popoarelor” .
O lucrare valoroasă prin corpusul de texte (123 de traduceri ale Mioriţei în peste 20 de limbi) este si volumul Mioriţa străbate lumea (2001) . Un demers menit să con¬tribuie la accesul direct spre cunoasterea textului mioritic (preponderent var. Alecsandri) de către reprezentanţii altor culturi si civilizaţii – nu doar europene, ci de pe întreg mapamond.

Din această perspectivă (atractivă), una din problemele care se cer a fi soluţionate în cercetarea si interpretarea Mioriţei este atitudinea paradoxală a ciobanului aflat în faţa unei iminente „dezagregări fizice”. Iar pentru a evita trasee si soluţii „aberante”, va trebui să pornim „de la surse”. Cu alte cuvinte, să găsim într-o bună zi răspunsuri valide la în¬trebările fundamentale ale genezei Mioriţei, despre care A. Fochi (1980) afirmă, după trei decenii de investigaţii, că nu le vom găsi niciodată: „Nu vom sti niciodată pe acel om genial care, utilizând toate resursele stilului său tradiţional si încordându-si toate puterile spirituale, a reusit o creaţie atât de înaltă si de nobilă. (…) Nu vom sti niciodată unde a avut loc actul de geneză a subiectului, arhaismul versiunii transilvane ne face să credem că Mioriţa s-a născut, într-o formă embrionară, în Transilvania (…). Nu vom sti niciodată când s-a născut Mioriţa, deoarece nimic din cuprinsul său nu ne trimite cu certitudine la o perioadă istorică anume. (…) Nu vom sti niciodată cum s-a născut Mioriţa.”
Până când dovezile indubitabile vor fi validate de specialisti, vom proceda la o fugară trecere în revistă a teoriilor exprimate în ultimul secol si jumătate.

Va urma :
IPOTEZE, TEORII, INTERPRETĂRI





Dorin Stef    11/16/2008


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian