Eminescului mărire - 10 episoade-n,10 zile-n,10 poezii
Icoană-i limba noastră românească
Mă-NCHIN la tine, LIMBĂ ROMÂNEASCĂ,
Ca la ICOANA cea dumnezeiască,
La care muritorii veac de veac
Cerutu-mi-au IERTĂRI și au SPERAT
C-o să le de-a PUTERI și BIRUINȚĂ,
Ce-or izvorâ din slaba lor CREDINȚĂ.
Că-n chipul zugrăvit de-un om cu har
Cu tine-i Iertătorul nostru chiar,
Iar tu, cu boaba ta de PREASMERIT
Sub UMBRA Lui ești veșnic, OCROTIT.
*
Așa-i și limba noastră, ROMÂNEASCĂ,
Ce dată ni-i de pronia cerească.
Cu VORBA ei ne-am spus tot ce-am SIMȚI
Și câte-n astă lumea-am PĂTIMIT.
ISTORIA ce înc-am FĂURIT-o
Cu VREREA noastră ceia ce-am GÂNDIT-o.
Tot ce-am IUBIT pe lume și-am SPERAT;
Și cât CERESCUL încă ne-a mai dat;
Cum am urcat pe CRUCE RĂSTIGNIȚI;
Și cum de alții fost-am UMILIȚI.
Și tot în ea DURERILE le-am PLÂNS
Și-MBUCURAȚI așișdelea am RÂS.
Cum ARȘI PE RUG și-n ȘTREANGURI înălțați
Ne-am DESPĂRȚIT de-atâtea ori de FRAȚI,
Ce stau și-acuma-n alte HĂRȚI STRĂINE,
În locuri ce-s a noastre, da-s VECINE.
**
Ca Tine Doamne și ea, LIMBA NOASTRĂ,
E INȚELEAPTĂ, VIE și MĂIASTRĂ,
Ne STÂMPĂRĂ, nevoile avute;
Și cele GRIJI de noi numi știute.
Și-n zi de zi la Tine înălțate
Iertări noi cerem multelor PĂCATE,
Ce tot le facem, și-apoi ne căim,
Că ispitiți de gânduri, le dorim.
***
Ne IARTĂ dară Tu, cel IERTĂTOR
Că oameni suntem, clipelor datori.
Da nu ne dă iertare de UITĂM
Ca limba românească s-o PURTĂM
În CINSTE și-n ONOARE cât trăim,
Oriunde SOARTA va dori să fim.
La temelia ei îmi SAPĂ mulți din umbră,
Vrând VREMURI VECHI din urmă să ne-ajungă.
****
Voi, trăitori în limba cea română,
Aveți în minte vorba cea străbună,
Că ȚARA asta veșnic se va ține
De ne CINSTIM așa cum se cuvine,
STRĂBUNII, LIMBA, NEAMUL, SÂRGUINȚA,
DRAPELUL țării, IMNUL și CREDINȚA.
***
Rugă pentru Limba Română
Motto :
Trecător prin ceruri ninse /cu luceferii în roi,
Însfințesc cu-a mele vise, /urma carului cu boi
Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ți din poveste
Unde neamuri nesfârșite dimpreună veșnicesc,
Fă de vrei, ca toți aceștia să vorbească romănește
Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.
Are miere în cuvinte și e leac de pus la rană
Dacă ții în al tău suflet tăinuitele dureri,
Ea împacă și unește, ce dezbină și destramă
Și e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.
Și-apoi Doamne, rugi smerite ce nălțăm la ceruri sus
Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranță,
Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns
Când cerșim iertări spășite, la păcatele din viață.
Și-apoi doina cu aleanul, și-apoi dorul cu fiorul
Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul Eminesc?
Inimi toate să tresalte, însfințească-se cu dorul
Când poeții vruți de tine, românește glăsuiesc.
N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele
Care-n noapte luminează nesfârșitul Tău ceresc?
Și-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele
Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?
**
De-asta fă a noastră vorbă toți pe-acolo s-o vorbească,
Că e limbă de Cazanii însfințită de dieci,
Și e veche ca Adamii din grădina Ta lumească
Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri, până-n veci
***
A noastră limbă românească
Cum sună limba românească, urechii care o ascultă,
V-ați întrebat măcar odată, așa, din pură întâmplare?
E lină, dulce și doinită, de toți ce-o simt, ușor vorbită,
Iar pentru suflete și inimi, alintător-vindecătoare.
În ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,
Divinul ce-i într-o iubire și visul nălțător spre stele,
Iertări smerite la greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,
Și dorul pus în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.
E șoapta mută care spune mai mult de câte sunt de spus,
Cuvântul iertător greșelii și-nălțătoarea mulțumire,
Durerea ceea fără margini din bocetul la cela dus
Și în lungimea unui vers, la toate astea, lecuire.
Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce graiul românesc
Iar ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie cântul ei divin,
În limba noastră și izvorul și vânturile îmi șoptesc
Și-o strună-n cântul ei ne-adună, în jurul unei căni cu vin.
A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,
Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui cuib de lume,
Voi moștenire-n rând lăsați-o, avere pentru norocoși,
Ce-n veci de veci să mi-o păstreze, că-i veche taină și minune
***
Ce e Limba Românească?
Ce e limba românească?
FRUMUSEȚI ce stau să nască
Din CUVINTE măestre,
Ca mușcate la ferestre,
DOR nestins și alinare,
Vechi BLESTEM și îndurare,
LEAC la inima răpusă,
Cea SPERANȚĂ-n Maica pusă,
PILDĂ și PROVERB ce spune
Nesfârșita-NȚELEPCIUNE,
CHIUITUL de la nuntă,
TAINĂ veche, neștiută,
DOINA plânsă în caval,
CLIPOCITUL unui val,
TOLBA plină cu povești
Și IUBIRI dumnezeiești,
DRAGOSTEA de neam și țară
LACRIMA din ochi de mamă,
Nălțătoarea cea IUBIRE,
Nostalgii din AMINTIRE,
Bucurii prinse-n VISARE,
BOCET trist de-nmormântare,
VIAȚA scursă-n veșnicie,
Tot ce-a fost și ce-o să fie,
HARUL pus în Eminesc
Din DIVINUL cel ceresc
LEAC la suflet, ALINARE,
Nesfârștă ÎNCÂNTARE.
***
De citesc a tale versuri
Lui, Eminescu, Luceafărul limbii române.
De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul
Spre Măritul, care-ncuget ți-a turnat dumnezeire
Și-n cuvânt ți-a pus simțire, iar cel suflet miruindu-l
La nălțat peste a noastre, să se facă nemurire.
Tu, în slova-ți mângâiată pus-ai jalea și cu dorul
Și iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea tinereții, mări de lacrimi și fiorul
Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.
Mai apoi, în nopți cu lună ne-ai purtat prin universuri
Să ne-arăți nemărginirea lumilor de-acol de sus,
Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri
Tăinuiesc iubiri mărețe, petrecute în ascuns.
Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire
Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,
La o tânără codană îndulcită cu iubire
I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.
Când în codrul de aramă ți-ai ascuns copilăria
În poiana înflorată sub o buză de izvor,
Ai știut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia
Și-ntr-o lacrimă usca-vei fierbințeala unui dor.
În scurtimea vieții tale moșii ți i-ai pus în ramă
Ca aminte să-ți aducă de măririle trecute,
Când pe domnul și prostimea îi dureau aceeași rană
Și-mpreună sângerat-au în onoare și virtute.
Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească
Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,
Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,
Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.
***
Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulcește cu-al tău vers,
Și atunci te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană
Ce-nsfințește a sa urmă, colindând prin univers.
***
Dascălilor noștri
Voi ce-aveți în grai dulceața rostuitelor cuvinte
Ce le puneți ca plămadă într-un suflet de copil,
Din al vostru gând, semințe azi le faceți pentru minte
Să rodească înmiite, pentru vremuri care vin.
Ca o flacără vă ardeți ca să puneți în ființă
Și-n a tainițelor inimi sfinte boabe de lumină,
Iar fântâna vieții voastre apă vie însfințită
Următorilor le deie, că sunt cruzi și fără vină.
La puțini statui va face viața asta hăituită
Ce-n nevoi și suferință vă va arde ca pe-o iască,
Voi, crescuți în demnitate într-o lume prea grăbită,
Sunteți oastea cea modestă, osândită să trăiască.
Eu v-aseamăn, de-mi dați voie, cu o candelă aprinsă
Care arde tremurată sus pe tâmple de altare,
Să-nsfințească darul vieții și-ntr-o lacrimă prelinsă
Să adune bucuria, că pe mulți făcut-ați oameni.
Când plecați din astă lume înspre cerurile nalte
Să vă faceți roi de stele, împăcați și fericiți,
Toți veți fi trecuți de-a pururi în a vieții lungă carte
Și-n a noastre inimi unde, veți rămâne veșniciți.
***
Dor și Doină
Motto:
Eu ,,DORUL l-am găsit în, ,,FOAIE VERDE
Pe unde veșnicia mi se pierde.
Cuvântul DOR și DOINĂ, doar tu îl înțelegi,
Române ce-n trăire ai ale tale legi,
De suflet și de minte, de inimă dictate,
Rotundul lor să-l simtă tot neamul ce ți-e frate.
În alte limbi, la alții, al vorbei înțeles,
În minte și în suflet nu dau nicicum un ghes,
Doar noi pe astă humă ades ne-nfiorăm
Când spunem ,,Dor și Doină și-n suflete vibrăm.
Cuvântul DOR cuprinde simțirea noastră toată,
Când încă ne-nfioară privirea cea de fată,
Când duși suntem departe de țara noastră dragă
Și gândul ni-i la dânsa, mai toată ziua-ntreagă.
Când moși bătrâni întoarcem viața noastră-n gând
Și stăm postăți de timpuri acolo, rând la rând,
Când am dori ca ceia ce-acuma-s duși în moarte
Cu noi să fie-aicea și nu în ceea parte.
*
Când DOINĂ zicem încă, în suflet fiecare
Îmi simte o durere în picurări de jale,
O ducere cu gândul la cel de-acum e dus,
Speranța ce din caier s-a tors demult pe fus.
E mai întotdeauna durere și suspin,
Nostalgică visare în chinga unui chin,
O pierdere ce încă ți-aduce întristare,
O clipă nepierită ce nu se vrea-n uitare.
**
Să știți că până încă avem în noi un DOR
Și-o DOINĂ să le ducem cu noi în viitor,
Avem în noi simțire lăuntrică, curată
Și-om fi români de-apururi, cu tot ce-am fost odată.
***
Când spui: ,,Mi-e Dor de tine și-o boabă lăcrimată
Va umezii o geană la fel ca altădată,
Cuvântul cela vine din suflet și simțire,
Din inimă și minte, te umple de iubire.
***
Țineți limba nepierită
Moșii noștri, înțelepții, pusu-ne-au în gând povață,
Să-nvățăm că doar credința și cea limbă țin în viață
Neamul nostru din-ceputuri, până-n ziua de apoi,
Ca să fim pe huma noastră și în bine și-n nevoi.
Că doar limba și credința dau speranță și putere
C-al nost neam, ce-i vechi cât lumea, niciodată nu va piere,
Iar de-om ține între graniți pe acei care vorbesc
Limba noastră strămoșească, vom ajunge în ceresc.
Numai limba românească are-n ea cuvântul DOR,
Ce doar noi îl înțelegem, îl simțim, ne poartă-n zbor,
Ne ridică în tăria cerului cel însfințit,
Ne alintă, ne mângâie în smerit și-n fericit.
Și-apoi câte mii cuvinte cu-alte mii de înțelesuri
Dau în rând din fiecare minunate alte sensuri,
Ce fac limba noastră vie, dulce ca o primăvară,
Ce de-oalinți în al tău suflet, ții în tine o comoară.
MAICĂ, DOINĂ, NEAMUL, ȚARA, HUMA, toate-s lăcrimate
Și cu viața noastră-ntr-una din vechime-s apărate,
De-asta marile cuvinte au în ele cea putere
Ce ne fac eroii zile, când ea, patria, ne-o cere.
Țineți limba nepierită, țineți datina străbună,
Țineți sfinte obiceiuri de din vremea cea bătrână,
Și păstrați dulceața limbii, ceea veche, din-ceput,
Ca să știm că suntem umbra timpului pe-aici trecut.
*
Limba noastră românească e un figure de miere,
Dați-i sfântă-nchinăciune să își ia din noi putere,
Că de-o ținem în onoare, în curat și în cinstire,
Fi-vom ici, pe huma asta, timp lungit, spre veșnicire.
***
Dovezi de viețuire
Istoria străveche, aceea adevărată,
Stă-n limba cea vorbită de bunii mei moșneni,
În semne încifrate în lut sau pe vreo piatră,
La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.
Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege
Și în puține semne puneai un legâmănt,
Vreo vrajă,imn de slavă, ori fapta unui rege,
Blesteme ce dușmanii să-i bage în mormânt.
În datini și-obiceiuri stau zile însemnate
Anume dară puse să ținem bine minte,
Ne fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,
Să știm ce-a fost în urmă și cum o fi nainte.
Așa era viața pe-atunci, în cele timpuri,
Un semn, erau cuvinte spunând ceva anume,
Porecla ta și locul erau însemn de neamuri,
Iar fapte mari făcute, te încinsteau c-un nume.
Ascunse în legende, în mituri, în povești,
În vechile balade se tăiniuesc adânc
Eroi din cele timpuri din spițele-omenești,
Ce în al lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.
Citește-le cu grijă, că ele îți vor spune
Cum fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,
Eroii și-a lor fapte din vremile bătrâne
Ce-n fila de poveste, e adevăr ascuns.
Învață și păstreaz[ în țandără de minte
Minunile acestea, istorii curgătore,
Ele-s dovadă vie, de ce a fost nainte,
De cum prin astă lume, trecut-am în urcare.
***
Vorba veche, bătrânescă
Mi-e dor de-o vorbă veche, bătrânească
Ce are-n ea atâtea înțelesuri,
Rămasă din cea limba strămoșească
Cu tâlcul ei vrăjit, plin de eresuri.
În ceea vorbă-i multă-nțelepciune
Ce-au adunat-o-n veacuri de gândire
Strămoșii făcători de fapte bune
Ce au acum în ceruri izbăvire.
Nici nu gândim ce-avere ne lăsară
Și ce comoară-n grai e tăinuită,
Că vorba cea bătrână-i floare rară,
Ea înstelând cea limbă ce-i vorbită.
Prin ea legăm trecutul de departe
Cu mersul zilei cele-i de acum,
De-o mai vorbim nimic nu ne desparte
De-al nostru început, pe-acesta drum.
Bătrâna limbă fie-ne ca moaște-n
Biserica vorbirii românești,
Prin ea oricine-n lume recunoaște
C-aici am fost din timpuri strămoșești.
Că VATRA-i vatra noastră din-ceputuri,
Că MOȘUL CEL BĂTRÂN e Dumnezeu,
Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi,
Că STRUNGA și RĂBOJUL am doar eu.
Că aceia TROACĂ, fosta-mi scăldătoarea
Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,
Că MUMA e atoateștiutoarea
Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.
Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie
Când mi-o GRĂIȚI, că bine îmi alegeți,
Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,
Cu ăi bătrâni puteți să vă-nțelegeți.
***
|
Mircea Dorin Istrate 6/6/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.