Florica Batu-Ichim ( 13 aprilie 1945 Bucuresti - 15 octombrie 1996 Kitchener ON ) poetă. scriitoare. jurnalistă
“Mâine plecăm, lumea o să se aseze între noi, cuvintele lor,
privirile lor, gesturile lor,/ ce înteleg ei din Marea Iubire?/ Taci,
Puiul mamii./ Noi avem Taina noastră…” (din ciclul Petala in-
nitului). Poeta Florica Batu a plecat dincolo de orizontul vietii
pământesti la 4 septembrie 2010, după o luptă de 23 ani cu o
nemiloasă boală: leucemia. Suferinta ei s-a sfârsit pe patul de
spital din orasul canadian Kitchener, oras în care a trăit cu familiasa timp de 36 ani.
Florica Batu-Ichim s-a născut la 13 aprilie 1945 în Bucuresti,
al saptelea copil al unei familii de aromâni. A terminat liceul la
Gheorghe Sincai din Bucuresti si a absolvit Academia de Stiinte
Economice, sectia Finante si Credite, în 1968. S-a căsătorit în
anul 1974 cu preotul si poetul Dumitru Ichim si, împreună, s-au
stabilit în Canada.
A debutat pe tărâmul literar cu placheta de poezii Mesagerul alb (1970), ca urmare
a câstigării concursuluide poezie Prima verba (1969). A continuat cu volumele de poezii Oglinzi (1975),
Seara lumească (1978), Poezii pentru copii (1979), Valea noptii în culegerea de versuri Agape (1982),
Poeziipentru copii (1983) si Petala infinitului alb (2001).
A scris un
volum de poeme în proză (Vinerea mare, 1975) si două volume
de proză confesivă (Bolnav de cancer în Medjugore, 1989 si La
portile disperării, începutul sperantei, 1994). A fost codirector
al emisiunii bilunare de informatii si cultură românească “Roma-
nian Kaleidoscope”, la televiziunea locală din Kitchener, Ontario(1975-1985).
Poeta Florica Batu a rămas un consecvent slujitor al lirei de
la debutul său literar, când impetuozitatea si sinceritatea vârstei
foarte tinere aveau darul de a înaripa versul într-un mod unic
(“Poate că numai la o anumită vârstă frăgezimea impulsurilor
e asa de vibrant autentică, dragostea colportatoare de un lirism
atât de concentrat, cochetăria cu desăvârsire neincomodă si
portiunile de volitionism într-un contrast aproape clasic atât cu
viteza deprimărilor, cât si cu discretia.
Mai târziu apar simularea, mistificatia, logoreea, oxidările si naratiunea” - Ion Caraion,
Prefată la Mesagerul alb, Bucuresti, 1970), si până la sfârsitul
vietii sale când, cu simt sigur si adâncă întelepciune, conducea
Cenaclul literar “Muntele Măslinilor” din Kitchener, înfintat
împreună cu poetul si sotul ei, Dumitru Ichim (“un loc nu nu-
mai spatial si temporal dar si spiritual”, cum se exprima Lidia
Stăniloae vorbind despre cenaclu).
Poeta Florica Batu a fost în primul rând sotie si dragostea de
începuturi, pornită parcă sub aura unui destin perfect ca lirism,
pentru că alesul inimii era un poet - Dumitru Ichim, pe care l-a
cunoscut la o manifestare literară, a binecuvântat cu bogătia ei
întreaga existentă a intei sale exemplare. În versurile primului
său volum, scris la 25 ani, transpar deopotrivă exuberanta iubirii
(“Nu stiu când,/ dar odată,/ am să-mi desfac pletele negre/ si am
să dansez printre ele,/ cu ele,/ până când văzduhul/ va plin/
de pletele mele negre,/ până când universul/ va negru/ negru
intens,/ ca intensitatea primei iubiri” - Dans) si dorul propriu
acesteia (“Dacă ai fi lângă mine/ lumină târzie –/ poate-am găsi
al doilea cuvânt/ la singura mea poezie” - Dacă).
Dar, din 1975, când a devenit mamă ca o celestă vocatie,
aspiratiile existentiale ale Floricăi Batu si procesul său individual de cunoastere a lumii
materiale si universului spiritual, capătăamprenta emotională a legăturii organice
dintre mamăs i prunc – olegătură, atât de indisolubilă si, în acelasi timp, de inefabilă,
careprin forta ei poate transforma timpul în eternitate:
“Scăderea/ euneori un adio/ omega mamei/ minus/ alfa pruncului.//
Despriderea = perpetuarea în timp/ omega minus alfa/ se trece/ în/ omega plus alfa/ timpul mamei/
trăieste mereu/ alfa plus alfa plus alfa/trecându-se-n copii, / în urmasi.//
Poate de aceea/ întinzând mâna/
în Sus// omul/ egal infinit, / infinit,/ infinit.” (Michelangelo).
După cum se vede, chiar si inovatiile sale poetice, poartă cu ele semnul distinctiv al maternitătii.
Micropoemele, care condensează mesajul în 1-3 versuri si par să constituie părtile componente
ale unui singur poem de mai mari proportii, îmbină edificator aceste două elemente.
Astfel poemul Gnosă (“0 + 0 + 0 = 0”) alternează cu cel întitulat Prohod
(“Lumina/ plânsese/ pe bratele mamei”), cu Destin (“Stele - cifre -/ câini ai pământului,/ tipă la noi”)
si cu Timpul (Timpul/ adormise/ în bratele Mamei”).
Fiorul transcendental al mesajului ei liric sună grav, ca un ecou al luptei zilnice cu amenintarea
mortii, în poemul Portile infinitului alb: “Portile innitului încep cu o scară/ Portile in-innitului sfârsesc
printr-o scară./ Între ele/ sunt vămile,/ multele,/
nestiutele vămi.// Nu stiu/ când am bătut/ la portile innitului/(voisem să intru?/ doream doar să ies?)/
Treceam/ dintr-o parte
în alta -/ asemeni/ unei nasteri/ asemeni/ unei morti“. Dar elpoate lua un ton jucăus, oarecum arghezian,
când gândurile si grijile proprii universului sufetesc sunt întrerupte de chemarea copilului la
care răspunde prompt instinctul de mamă:
“Prin zori, prin asfintit,/ mă jucam în infnit.// Îmi râdea un bob de soare:/ -Ăsta-i infnitul mare!/
Gângurea un măr peltic:/ - Uite, infinitul mic!/ Sughita un pui de soartă:/ - Infinitul e la poartă!//
Cad ne-dumeriri în gând:/ - Până unde?/ - Până când?// Să mă culc – să văd, să stiu…/ Este vremea.
E târziu…” (Joc pentru oameni)
Nu este usor să ai sase copii si să-i cresti într-un modest
apartament de bloc. Cristina, fata cea mare, povestea: “Era
mare dezordine si gălăgie în casa noastră”. Iar Matei, băiatul cel
mai mic, adăuga: “Am fost săraci dar aceasta nu ne-a oprit de
la a merge la facultate. Ea [mama] niciodată nu si-a cumpărat
haine, nu aveam mobilă”. Un poem mărturiseste aceasta, cu o
tristete si o obidă care ascunde totusi o nespusă duiosie si o
profundă dragoste si întelegere a sensurilor eterne ale lumii:
“C-un prunc la tâtă/ si câtiva de poale,/ amar vomând, gravidă,
uneori/ mă trec/ prin lumea asta, trecătoale/ născând cu stele/ si
prânzind cu sori./ Mă râd/ femeile cu soldu-n modă/ si-n glezna
lor/ cu zâmbet nebunesc;/ eu port/ tot rochia mea/ decolorată/
am cearcăne la ochi/ si-mbătrânesc.// Dar peste vremi,/ când
toate-om sub luturi/ si teii/ vor călca pe noi, desculti/ poate un
prunc/ va gânguri-ntr-o seară/ un vers/ de “Proasta aia cu plozi
multi”! (Rămânere). A se observa ortograerea intentionată a
cuvântului “trecătoare”.
Dar peste pacea dinamică si luminoasă a familiei, în stare să
biruie, prin unire, orice dicultate, avea să se abată o teribilă
amenintare. “Moartea venea ca o Lebădă Neagră, / noaptea plu-
tea ca o Lebădă Neagră,/ aripile-i/ negări paralele/ fosnind pe a
/ lovind pe a .//…// E clipa/ când nimeni nu stie/ si-i frig/ si e
spaimă.// Moartea curgea ca o Lebădă Neagră (din ciclul Umbra
lebedei lunecă prin cântecul lunii).
În 1986 se înscrie la cursurile postuniversitare în specialitatea
sa economică dar trebuie să abandoneze studiile în anul următor, în ajunul Crăciunului,
căci este diagnosticată cu cancer. Cel mai mare copil, Toma, avea 11 ani iar cel mai mic,
al saselea,
Matei, avea 10 luni.Florica Batu-Ichim relatează lucrurile în cutremurătoarea ei carte confesivă,
La portile disperării, începutul sperantei (Ed. Arhidiecezan Cluj, 1996).
Când s-a întors acasă sotul a întrebat-o de ce a întârziat.
“Doctorul a spus că am leucemie.” “Si ce-I cu asta?”, a întrebat el.
Au căutat în Enciclopedia medicală, au aflat si s-au îngrozit. Au plâns toată noaptea.
“Măcar dacă am sti ce formă, ce formă e…”, a zis el. “Să-l întrebăm pe doctor”
Doctorul le-a spus că media de viată a celor bolnavi de leucemie
este de patru ani dar mai mult de jumătate din pacienti trec peste
media aceasta. Copilul cel mai mare, Tom, a visat în noaptea
următoare că mama lui murise. Ulterior, “primul care s-a dus să-
si dea sângele, hotărât să dea si măduva, a fost” Tom. Bolnava,
mamă a sase copii, s-a simtit usurată când a văzut că nimeni din
familie nu era compatibil. A mers apoi la locul de pelerinaj de
la Medjugordje din Hertegovina să se roage la Maica Domnului
si această experientă a “scăpat-o de frică”.
Pe patul de spital în timpul transfuziei Florica Ichim citea o
carte, recomandată între doctori si pacientii de cancer, despre
moarte si despre cei de pe pragul mortii. În carte se spunea că
“personalul medical trebuie să-i încurajeze pe muribunzi să-si
exprime furia fată de Dumnezeu.
Adică cum: nu ajunge că pe
lumea asta nu mai avem nici o sperantă, vor să ne fure si nădejdea în lumea de apoi?”
La sfatul unui pediatru ca să pregătească pe cei mici în cazul inevitabilului, mama si copiii ei
au înscenat acasă înmormântări.
Întâi au înmormântat un fluture, cu discursuri si un mars funebru, dar au fost probleme la pomană,
cu împărtirea visinelor; oricum s-a terminat cu o bătaie cu sâmburi si copiii,bucurosi foarte,
au declarat într-un glas că a fost “foarte frumos”.
Au continuat cu înmormântarea unui bondar, apoi a unei păsări.
Când, la sfârsitul înmormântării, mama a încheiat discursul cu
cuvintele “si nu te vom uita niciodată!”, Gloria, fata cea mică,
a strigat supărată: ”Mincinosilor!” “De ce ne faci mincinosi?”
“Asa i-ati spus si bondarului si uite ce-ati făcut!” “Ce am făcut?”
“Ati semănat cartofi!”
În fata blocului oamenii s-au pornit să taie un artar bătrân
care avea o rană pe trunchi si putea să cadă la vânturile puternice
canadiene. “Să-l taie, că are cancer!”, a zis careva. Oamenii l-au
ciuntit întâi de ramuri. Mama nu mai poate suporta: “Lăsati-l să
moară frumos!”, adică să-l taie direct de jos si nu să-l mutileze
rând pe rând. “Pomul nu poate fugi”, nu se poate apăra de venirea mortii.
Mama notează: ”Statisticile scriu: unul din trei canadieni o să aibă o formă de cancer în timpul vietii.”…
A venit primăvara.
“Din ciotul copacului au tâsnit mlădite noi.”… “’Băiatul tău’,
a zis odată psiholoaga scolii, ‘mi-a mărturisit că-i vine să râdă
când vorbeste de cancer’. Si-a asezat mai bine ochelarii pe nas,
s-a încruntat si, cu o voce de om care încearcă să explice unui
profan ceva deosebit de dificil pentru mintea lui, a continuat:
‘Asta e pentru că centrul nervos al plânsului e foarte apropiat de
centrul nervos al râsului’”.
Florica Batu a fost o duioasă mamă si ingenuitatea copiilor
ei i-a dat continuu tărie sufletească. “Mă sfătuiesc cu Matei [în
privinta unei activităti din rutina zilei]: ‘Dacă ne ajută Dumne-
zeu, mâine…’ [încep a-i spune eu]. ‘O să ne ajute Dumnezeu,’
mă întrerupe copilul convins. ‘De unde stii?’ îl întreb. ‘Pentru
că Dumnezeu este bun’. M-a uimit întelepciunea copilului - eu
uitasem de mult cât de bun este Dumnezeu – si i-am scris cumna
tei mele din Moldova toată întâmplarea. Tinca i-a citit scrisoarea
soacrei mele, pe patul de moarte, când o frică inexplicabilă
începuse să o chinuie. ‘Tinca’, a zis ea, ‘dacă si copilul ăla mic
zice că Dumnezeu e bun, apoi, maică, o bun si s-o îndura si de
păcatele mele…’ Frica a început s-o lase si a murit linistită, că
era femeie bună, săraca.”
Florica Batu nota cândva în memoriile sale: “Cancerul este o
experientă de viată. Da, este nebinevenit dar este ceva din care
poti să înveti: atât de multe întrebări si răspunsuri si câteodată
lucruri necunoscute. Uneori este fericire, altădată durere, une-
ori este nădejde si, de cele mai multe ori, frică. Nu stiu exact
ce este si ce nu este, dar un lucru rămâne sigur: nu e niciodată
plictisitor.” (tradus din textul în engleză, Valerie Hill, Ichim
family matriarch dies, TheRecord.com. Sept.8, 2010). Acest
continuu balans între sperantă si teamă a devenit un drum de
cunoastere existentială. “Aflu că doctorul a gresit când mi-a
spus că nu mai e nici o scăpare. Se pare că, prin tratamentul
experimental pe care-l fac, sunt 10% sanse…. E foarte impor-
tant să stiu că există o sansă”, scria Florica Batu-Ichim
(în La portile disperării, începutul sperantei).
“Cancerul poate fi un drum spre Dumnezeu.
E greu să faci afirmatia asta si mult mai
greu s-o întelegi… O să vină o zi când voi fi atât de bolnavă,
încât n-o să mai pot nici măcar să mă rog. De aceasta mă tem
cel mai mult.”
Umbra permanentă a mortii spânzurând deasupra sa a fost zilnic
biruită de lumina dragostei de mamă, de familie, care are forta de a alunga inevitabilele,
grelele momente de angoasă si teroare, cu fiorul rece al însingurării în boală si suferintă.
Volumul de poezie Petala innitului alb (Albatros, 2001) este dedicat
“Părintilor mei Temistocle si Victoria Batu, Sotului meu, Dumitru, Copiilor mei Toma, Cristina,
Julian, Gloria,Cristofor, Matei, Si fratilor mei pe care i-am cunoscut si pe care nu –
Mihai, Toma, Elisabeta, Marica, Paraschiva, Petre… Atâtia de multi au fost lângă mine…
Atunci cum pot să mă plâng de singurătate?”
În plină naratiune a dramei bolii, care produce atâta tulburare
si durere, Florica Batu-Ichim consemnează totusi în emotionanta
sa carte a Portilor disperării: “Cel mai frumos compliment pe
care l-am primit în viata mea a fost acum vreo zece ani de la
Tom: ‘O mamă, ce frumoasă esti: parcă ai o macara!’ La vârsta lui colosul ăla era simbolul
frumusetii pământene.” Plină de responsabilitate si devotament matern, pentru a reusi să sustină
copiii să crească, să învete la scoală, să-si facă un rost (Cristina povesteste cât de atent se ocupa
mama de educatia copiilor săi în micutul lor apartament plin de cărti),
Florica Batu-Ichim luptă cu dârzenie cu boala, supunându-se cu curaj la tot felul de
tratamente experimentale.
“Am plâns amândoi [noi părintii].
Am plâns pentru că nu era nimic altceva de făcut. Eram mamă si nu puteam să-mi permit să mor încă”.
Copiii mai mari, Christine si Thomas, decid să-si ajute mama.
Împreună cu doi prieteni, Zack Morrison and Orest Szczurko,
formează o echipă care va traversa Canada de la un ocean la
altul. La 3 mai 1996 ei pleacă din Victoria (British Columbia)
– Cristina pe patine cu rotile, ceilalti trei într-un microbus
în urma ei. Cristina a parcurs cei 8000 km până la St.John’s
în Newfoundland, patinând 100-150 km pe zi (10-12 ore) si
atingând punctul terminus al călătoriei la 15 octombrie 1996
Un moment emotionant a fost trecerea celor patru tineri pe la
Monumentul lui Terry Fox din Thunder Bay. Terry Fox a fost
un tânăr canadian, al cărui picior a fost amputat pentru a opri
răspândirea cancerului în restul corpului. Cu o proteză pentru
întregul picior el a încercat să alerge ceea ce a numit “Mara-
tonul Sperantei”, străbătând Canada pentru a strânge fonduri
pentru cercetări oncologice. Nu a reusit căci boala l-a răpus
prea devreme dar de atunci în diferite comunităti se organizează
anual o alergare numită Terry Fox Run. Echipa Ichim a reusit
însă. Traversarea Canadei s-a produs iar campania, realizată
prin strădania plină de energie a celor doi frati Ichim, cu scopul
obtinerii de fonduri pentru găsirea unui tratament curativ pentru
leucemie, a primit răspuns din partea publicului larg precum
si din partea a numeroase institutii si organizatii nationale si
internationale, inclusiv a patronajului Guvernatorului General
al Canadei.
Tot acesti doi frati mai mari, Toma si Cristina, au urmat
facultăti care să le dea sansa să cerceteze vindecarea mamei lor
de cancer. Thomas Ichim, doctor în stiinte, este astăzi cercetător
în biologia moleculară; a devenit Chief Executive Ofcer (cel
mai mare rang executiv într-o companie) la Medistem Labo-
ratories din San Diego si studiază celulele stem, ca metodă de
regenerare a tesuturilor distruse de cancer.
Lucrarea inovatoare care reuseste să creeze celule stem pentru organismul adult
din celule menstruale, lucrare la care Thomas Ichim este al doilea
autor, a fost premiată de către guvernatorul Californiei, Arnold
Schwarzenegger, drept cea mai bună publicatie stiintică a
anului 2007 (Xiaolong Meng et al, Endometrial regenerative
cells: a novel stem cell population, Journal of Translational
Medicine 2007, 5:57). Christine Ichim, doctor în stiinte, studiază
mecanismele moleculare ale leucemiei la Sunnybrook Hospital
al Universitătii din Toronto si este autoarea unei lucrări impor-
tante în acest domeniu (Christine Ichim, Revisiting immuno-
surveillance and immunostimulation: implications for cancer
immunotherapy. Journal of Translational Medicine, 2005, Vol.
3, No. 1). Împreună au înaintat un centru medical (Batu Center
for Leukemia Research), aat azi sub conducerea lui Dr. Lisa
M.J. Smith.
Cristina spunea despre mama ei care pleda pentru forta educatiei
si iubea armonia complexă a naturii, că credea cu fermitate în
adevăr, în descoperire, în frumusetea întelegerii functionării lu-
crurilor. Florica Batu a încurajat pe copiii săi să gândească liber si le-a sădit adânc
dragostea de cunoastere.
A fost singura mostenire pe care le-a putut-o lăsa, căci conditiile materiale erau modeste.
Si i-a ajutat pe fiecare să-si clădească caractere frumoase.
Un mesaj anonim al unei mame circula deunăzi pe internet:
“Cineva a zis că durează s ase săptămâni ca să revii la normal după ce ai născut un prunc;
acel cineva nu stie că odată ce ai devenit mamă, cuvântul “normal” a iesit din uz.
Cineva a zis că nu poti să-l iubesti pe cel de-al cincilea copil cum l-ai iubit pe primul;
acel cineva nu a avut cinci copii”.
Florica Batu a avut sase si a luptat zi de zi ca să amâne plecarea ei din lume ca să-i crească si
să-i facă oameni.
De-acum îi lasă în grija unei alte mame, asa cum si-o dorea de mult si cum a glăsuit în poemul Rugă:
“Lacrimă a mării,/ mângâierea zării,/ Maică, ocroteste,/ lumea o păzeste./ Dă-ne pacea somnului/
Sfântă Maica Domnului!”.
Pentru noi ceilalti, dacă toate celelalte nouă cărti pe care le-a publicat se
vor pierde, va rămâne a zecea, La portile disperării, începutul
sperantei, un document de o mare valoare umană, pe măsura
negrăitei frumuseti a sufletului ei de mamă, al puterii dragostei
si vietii, al nobletei spiritului omenesc.
“Călători suntem noi înaintea Ta si pribegi, ca toti părintii nostri;
ca umbra sunt zilele noastre pe pământ si nimic nu este statornic” sună un verset biblic
(1 Paralipomena – Cronici, 29:15).
“Mâine plecăm, lumea o să se aseze între noi, cuvintele lor, privirile lor,gesturile lor,
ce înteleg ei din Marea Iubire?
Taci, Puiul mamii./ Noi avem Taina noastră…”
sună cuvintele poetei Florica Batu.
Să punem o floare pe al ei mormânt.
Horia Ion Groza
|
Horia Ion Groza 4/11/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.