Asa a fost cândva odată
În mersul lumii ne-ntrerupt, ca mâine iarna-o fi stăpână
Mai peste tot, pe deal, pe câmp, pe-nsingurata, vechea stână,
Acoperind cu nea bogată, poteci și drumuri, sate-ntregi,
Și-n marea cea de alb, curată, nici nu mai știi pe unde mergi.
În iarnă-i timpul de odihnă la truditori obosiți,
Ce-au zilnicit din primăvară, când necăjiți, când fericiți,
Acum, vor sta pe lângă casă, puteri să prindă până când,
Veni-va iarăși primăvara și-or fi pe câmpuri, zile-n rând.
Întâi, s-or bucura sărmani, de ziua sfântă de Crăciun,
S-or închina pe la icoane și-n rugi vor cere-un an mai bun,
Iar pentru ei și dobitoace le deie Domnul sănătate
Și pace fie peste lume, c-atunci avea-vor chiar de toate.
Apoi, cu alții s-or nuntiră, o zi și-o noapte-n voie bună,
Pe la feciori și mândre fete, ce-or fi de-acuma împreună,
Și-or sta mai mult ca pân-acuma, aproape de a lor nepoți,
De cei din neam, vecini, de cuscri, de câți vor fi de-un leat, de toți.
Ca mâine fi-va primăvară și iar s-or înhăma la muncă,
Pe Dâlmă-n Vale, sus pe Coastă, la vechea vie, ori prin luncă,
S-or zilnici din zori de ziuă și până fi-va la-nserat
Ca-șa-i de când se știe lumea, la omul care mi-i de sat.
Așa trecut-au peste dânșii toți anii ce i-au adunat,
Din preacurata cea pruncie și pân la ultim dumicat,
N-au fost bogați în bogăție, de multe încă n-au avut,
Dar au trăit cinstit din muncă, de când pe lume s-au știut.
*
Ați fost cândva vecia lumii, iar azi sunteți ca vai de voi,
Furați de toți, mințiți în față, sărmani în cuget triști și goi,
V-ați lepădat de ce strămoși v-au da ca sfânta lor avere,
Smerit, curat și cumpătare, ce dat-va mereu putere,
Uitat-ați datina străbună și obiceiurile sfinte,
Va-ademenit de-acum păcatul și-așa o ține tot nainte,
Acum și voi, în mare parte, sunteți o apă și-un pământ,
Cu cei n-au pe lumea asta, nimic în ei, să fie sfânt.
De-acuma satul nu mai este cel născător de veșnicie,
S-a stins sfințenia în dânsul, la-ademenit cea lăcomie,
Încet și sigur se va duce, pe neîntoarsa cea cărare
Ce-l va topi ca lumânarea, în lăcomoasa cea uitare.
Mircea Dorin Istrate
RETRĂIRI
Se cern pe-a mele gânduri amintiri
Ca neaua ce-mi albește-ntunecarea,
E-o noapte de visări și retrăiri
Ce s-au topit în vremi, ca lumânarea.
Sub plăpumi mari de ani îmi dorm în gând,
Bucăți de vremuri, bine așezate,
Le dezvelesc când vreau, tot rând la rând,
Napoi să-mi de-a trăiri adevărate.
Acolo-s toate, una nu lipsește,
Purtând cu ele dor și-nfiorare,
Tristeți și suferinți, ce omenește
Sunt ale vieții trepte fiecare.
Le iau pe rând, ușor mi le trezesc,
Lăsndu-mă de ele-ncet cuprins,
Tot ce-mi vor da, cu drag eu retrăiesc,
Să-mi îndulcesc clipita mea de vis.
Acolo fi-vor toate, ca odată,
Iubiri care m-au pus atunci pe jar,
Divinul gurii ceea sărutată,
Trădări și despărțiri, cu gust amar.
Sunt ale mele, eu mi le-am făcut,
Din vrerea mea, atuncea hotărâte,
Nu pot schimba nimic din cel trecut,
Așa le las să-mi stea, nezăvorâte.
Mircea Dorin Istrate
APROAPE DE SFÂRȘIT
Ați mai văzut în iernuri troienite
Trecând prin sate sănii rând pe rând,
Pe drumul țării lunecând grăbite
Cu doi căluți cu zurgălăi la gât?
Ați mai văzut zăpezi pân la ferestre
Ce-ntroenit-au ușa la poiată,
Și stele tremurând pe bolți celeste
În nopți cu ger ce parcă nu se gată?
Și câmpul ca o mare vălurită
Și ca năluci copacii în pădure,
Și cerul tot cu zarea priponită
Înveșmântată-n umbre grele, sure?
Ați mai văzut femei îmbrobodite
Ce fost-au la vecini în șezătoare,
Moșnegi la gura sobei pe gândite
Visându-se în vară stând la soare?
Și-ați mai văzut copii pe Dealul Crucii
Ciopor urcând cu săniile-n spate,
Și babele scuipând în sân, că pruncii
Sunt dracii goi, și-așa nu se mai poate?
Că se-mbulzesc pe drum în râs, de-avalma
Că țipă ca o gloată de turbați,
Că de nimic pe lume nu țin seama,
Și chiar de-i spurci, ei tot nu-s supărați.
***
N-ați mai văzut, că pustiit e satul
De tineri în putere și copii,
E prea bătrân de-acuma el, săracul,
Ca să-l mai țină veacul între vii.
Pădurea, Coasta, Dealul Crucii, toate
Aicea-s încă purtători de nume,
Doar satul meu de-acuma nu mai poate
Să țină-n spate colțul ăst de lume.
S-o duce-ncet spre margini de uitare,
Mi s-a goli de toate câte-au fost,
Pomelnic lung va fi o vreme-n care
Doar țintirimul mai avea-va rost.
Mircea Dorin Istrtae
DIN VREMEA DE DEMULT
Pe gârbovitul sat, se cern ninsori,
Albind curatul lumii păcătoase,
Iar marginile zării printre nori
Se văluresc în dealuri maiestoase.
*
E ziua de ajun, pe uliți strâmte
Ciopoare de copii colindători,
Înalță către ceruri cânturi sfinte
Cum au făcut în vreme moșii lor.
Acum și ei, în frigul de afară
Cu fulgi de neauă încă înstelați,
Vor colinda pân la-nceput de seară
La case de români, că-s așteptați.
Și-or spune cum ni s-a născut Măritul,
În Viflaim, sub stea ocrotitorare,
Cum s-a-nchinat la Dânsul răsăritul
Și Magii cum făcutu-i-au urare.
Cum a venit pe lume să ne-nvețe
Ca să scăpăm de multele păcate,
Și că ne-o da pân va murii povețe
Ca să gustăm din raiul cu de toate.
*
Așa ne colindam atuncea neamul,
Vecinii noștri înșirați la drum,
Primeam colaci și mere cu toptanul
Și vre-un bănuț ne da un om ceva mai bun.
Și-apoi bătrânii ne urau de bine
Spunându-ne să fim mai credincioși
Și să păstrăm așa cum se cuvine
Ce-a datină de oameni cuvioși.
Mircea Dorin Istrate
IARNĂ GREA
Prin pădurea troienită cu ninsori de iarnă lungă,
Unde vântul face legea, unde geru-i împărat,
Un ciopor de căprioare, prin nămeți îmi vor s-ajungă
Lângă stâna părăsită, loc să-și facă, de iernat.
Jur-mprejur e alb în valuri de la cer pân la pământ,
Orbitoarea nea ca marea-i înghețată în talazuri,
Pentru toți și pentru toate ea e casă și mormânt
Ce îmi ține-mbrățișate, zări întinse-n large maluri.
Brazii cei trufași ce-n vară fost-au semn de semeție
Astăzi stau în miezul iernii, lumânări de ceară scurse,
Înveliți în mantii albe, ca-ntr-un giulgi de veșnicie
Aștepând în amorțeală, alte vremi cu miere unse.
*
Cu o sarcină în spate, pe cărarea troenită,
Gârbovit sub greutate, cu pas mic și măsurat,
Un sărman bătrân ca veacul, cu pivirea rătăcită
Drum își face greu spre casă, obosit și asudat.
Anii îi lungesc cărarea spre cocioaba-i zgribulită,
Unde reci tăciuni în vatră tot așteapt-un foc de paie,
Iar opaițul știrb și negru, cu unsoarea lui sleită
Doar o boabă de lumină răspândește în odaie.
Vreascuri pune moșu-n sobă, suflă-ncet s-ațâțe focul,
Iar când limbile în tremur se stârnesc ca-ntr-o vâltoare,
O căldură-n mîngâiere mi-l cuprinde și-apoi locul
Rai de miere mi se face, adormindu-l în visare.
Înapoi în scurse vremuri el se duce-n legănat
Să mai prindă timpu-n care era robul tinereții,
Cînd nimicul era totul, de vândut și cumpărat,
Risipind din punga vremii, prețuitul dar al vieții.
*
Noaptea faldurile-și pune peste lumea adormită,
Focu-ncet mi se topește în tăciunii călduroși,
Gerul nopții totu-ngheță cu suflarea sa grăbită,
Iară moșul toarce vise, scurse-n anii lui frumoși
Iarna ține-ncătușată viața veșnic temătoare
Renviind-o-n nesfârșite sorți cu taine omenești,
În cocioaba gârbovită, vremea curge mergătoare
Însfințind cea lume-n care, ninge-n noapte, ca-n povești.
NOAPTE DE IARNĂ
În a nopții vis de-o clipă, petrecut în desfătare,
Cariul roade-n grinda vremii timpul cela nesfârșit,
Liniștea din cer coboară, toarsă parcă din fuioare
De o mână nevăzută, facă fir de nălucit.
Vântul încă mi se-nfoaie troienind zăpezi pe câmpuri,
Ascunzându-mi sub zăpadă drumuri , ulițe, cărări,
Valea-i înghețată toată într-a sale strâmte maluri,
Iară streșinile casei, parcă-s scurse lumânări.
Sus, pe bolta-ntunecată, pâlpâiesc în noapte stele
Presărând cărarea lunii cu luceferi lucitori,
Doarme-n somnul ei pădurea , ca și visurile mele
Ce-mi coboară și îmi urcă, din cea humă, pân la nori.
Numai buha, înțeleapta, priveghează sus pe șură
Somnul lumii ce se țese ca o pânză de păianjen,
Cugetând adânc și tainic, cum cea noapte ne tot fură
Jumătate din cea viață, cărărind înspre Eden.
*
Liniște-i și pace-adâncă peste lumea înoptată,
Vântul doar în neastâmpăr rătăcește pe cărare,
Din cerescuri, praf de stele miruiesc suflarea toată
Până mâine, când mai rupem, iar o filă-n călindare.
Mircea D orin Istrate
VENIT-A IARNA
De niciunde, vântu-adus-a nori albii, în vălătuci,
Ce opritu-s-au de-acuma peste dealul plin cu nuci,
Ca din ei să cearnă lumea cu zăpada-i preacurată,
Așternută-n două zile peste vii și satul roată.
Troienit e-acuma drumul și cărări pe după garduri,
Valea-i toată înghețată între-a sale strâmte maluri,
Lumea s-a oprit o clipă parcă stând în nemișcare,
Așteptând să vadă ce-o fi, de acum, cu fiecare.
Miei cei din primăvară văd minunea ceea albă
Și mirați din cale-afară stau năci și mi se-ntreabă,
Unde-i iarba ceea verde ce era pe câmp și dealuri,
Iar acuma jur-prejurul, e-nghițit în albe valuri?
Pe Grivei, trecut prin multe, iarna nici că mi-l mai mișcă,
Știe doar că vine frigul care mușcă și îmi pișcă
Și că de acum n-ainte, cel culcușul făcut în paie
Fi-va până-n primăvară, călduroasa lui odaie.
Cocoțat pe o ulucă, un cocoș cu creastă mare
Se înfoie cât îmi poate și-apoi strigă sus și tare,
Că de-acum aicea-i iarna și-ar putea ca iar să vină
Vulpea, care bine-mi știe cărăruia prin grădină.
Bucuroși mi-s doar copiii, toți cu gând la săniat,
La colindul ce-l vor face pe la neamurile-n sat,
La covrigii ce vor umple peticita lor străițuică
Și la Moșul, ce-ntr-o noapte, daruri multe-o să le-aducă.
*
A venit aseară iarna, rușinoasă, liniștită
Și-ntr-o noapte cu ninsoare lume toată a-nălbit-o,
De acum, poeții lumii, vor cânta-o-n dulce vers,
Să-i slăvească puritatea, inimi să-i deie ghes.
Mircea Dorin Istrate
|
Mircea Dorin Istrate 3/1/2023 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.