Cronică la cartea de poezii " Inchinare " de Ion Drăghci
Volumul de versuri, sugestiv intitulat Închinare, al poetului Ion Drăghici, apărut în primăvara acestui an la Editura Singur din Târgoviste, se dedică, după mărturisirea de suflet a autorului, „Neamului meu de cuminti truditori si tăcuti”, tărani trăitori de secole în Câmpia Boianului din sudul tării.
Reunind aproape o sută de poeme, întâia carte a lui Ion Drăghici arată măsura personalitătii unui poet de rafinament ale cărui produse literare de început se găsesc răspândite în ziarele si revistele teleormănene si nu numai, din deceniile opt si nouă ale veacului trecut, multe dintre ele premiate la diferite concursuri literare. Debutul editorial s-a lăsat asteptat, dar se pare că a meritat.
Tipărit în conditii grafice excelente, cu copertă brosată, 80 de pagini, grafică interioară semnată de Radu George Târcă, volumul are elegantă si distinctie. Cuprinsul cărtii, organizat pe criteriul valoric si mai putin pe cel tematic, este armonic, poezia curge de la sine, ca o apă când linistită, când învolburată, scotând la lumină discursul liric de o sinceritate si o naturalete dezarmante. Valentele pozitive ale creatiei se nasc din capacitatea poetului Ion Drăghici de a da profunzime unor trăiri, de altfel absolut omenesti, nostalgia după anii copilăriei, după tinerete, casa părintească si locurile natale, tristete pentru orice tip de pierdere care reprezintă o scădere în ecuatia fiintei noastre.
Ion Drăghici nu face temenele modelor sau curentelor poetice. Corabia fanteziei sale navighează încet si sigur spre un liman al luciditătii, evitând extravaganta, stridenta. Fără să-si caute cuvintele, imaginile artistice se nasc spontan si rezonează cu trăirile cititorului. Stăpân pe materialul poetic, I. Drăghici se lasă furat atât de exprimarea în vers clasic cu toate elementele de prozodie aferente ( ritm, rimă, măsură), cât si de cea în vers liber, care nu mai impune nicio constrângere, permitând poetului să se exprime detasat. Titlurile poemelor sunt concise, lapidare, reprezentând: un substantiv comun nearticulat- Morală, Crez, Nedumerire, Testament, Rădăcini, Glasuri, Credintă, Dilemă... , un substantiv urmat de un determinant substantival sau adjectival -Catren de toamnă, Privire în trecut, Vers despre vară, Lebăda albă, Bilant aniversar, Destin implacabil..., un substantiv în nominativ urmat de unul în genitiv- Ruga păcătosilor, Poarta bunicului, Culorile toamnei, Miezul zilei, Curtea casei...
În opinia mea, scriitorii sunt acei oameni talentati care scriu, dar care citesc cu mult mai mult decât scriu. Fără să vrea, le rămân în minte, după lectură, imagini poetice care le-au plăcut, fraze care i-au încântat, metafore în care s-au regăsit. Cu timpul, ele vor iesi la iveală sub o formă originală, procesată în functie de personalitate, de trăirile pe care le au, de experienta creatoare. Întâlnim, în creatia lui I. Drăghici, influente din lecturile făcute de-a lungul timpului, dar care nu afectează originalitatea poeziei, vocea personală, ba, dimpotrivă o potentează: O. Goga (în Testament), G. Bacovia (în Peisaj în alb, 30 noiembrie, Stante), N. Labis (în Privire în trecut), Adrian Păunescu (în Crez, Avertisment), G. Vieru, căruia îi dedică poezia Reînviere (p.67), semn că acesta este un poet de suflet al lui I.Drăghici, si, nu în ultimul rând, S. Esenin (în Bilant, Îngenunchere, Cursa).
Poetul Ion Drăghici abordează o gamă variată de teme si motive poetice, semnificativă rămânând conditia creatorului. Creatorul poate fi identificat într-un sculptor: În umbra lui si marmura vorbeste,/ Privirea lui se scurge în bazalt,/ Dă viată formei si dumnezeieste/ Îsi făureste zborul spre înalt.// ( Portret de sculptor, p.50), în Prometeu ( Despre Prometeu, p.34), într-un olar care modelează lutul, poetul modelând materialul limbii (Olarul, p. 41).
Natura este întâlnită frecvent, uneori sub forma unui peisaj pustiit de o toamnă bacoviană, doar pe alocuri zărindu-se încă semnele verii: Doar câte-un petec verde de uitare/ Mai tine vremii chipul încă viu // ( A avea-avere, p. 8), alteori aceeasi natură, toamna, îsi arată belsugul, bogătia ei materializându-se în ulciorul plin de „rubiniul viei”, „ primit si închinat” cu evlavie de oameni, si apoi degustat ca o sfântă împărtăsanie. Vântul, ploaia, răcoarea, căderea frunzelor si tot cortegiul care însoteste acest anotimp, le întâlnim si în poemele: Catren de toamnă, Seară de toamnă, Privire de toamnă, (toamna fiind unul dintre anotimpurile predilecte ale poetului), dar nu sunt ignorate nici celelalte anotimpuri, în curgerea lor neîntreruptă. Alte elemente din natură precum lumina zilei, întunericul noptii, răsăritul, apusul, soarele, luna, stelele invită pe poet la contemplare, dar si la călătorii imaginare în spatii intergalactice, de unde observă că pe Pământ lucrurile nu sunt tocmai normale.
Sentimentul căutării identitătii îl stăpâneste pe autorul Închinării, făcându-l să se întrebe, poate si în numele altora, cine suntem, ce vrem, dacă ne-am născut în locul si timpul istoric potrivite cu sufletul nostru de visători iremediabili. Motivul călătoriei, conditia creatorului si nelinistile sale metafizice sunt câteva punti solide de deschidere spre nivelul tematic al volumului în discutie: Cine-i la capătul noptii acesteia,/ Ce cu lacrimi de miere ne cântă?/ Orbi plutim în poala cometei,/ Diamantul din stea ne-nspăimântă.// ( Cometa, p. 15).
O altă temă de rezistentă în creatia poetică a lui Ion Drăghici este iubirea. Sentimentul iubirii este asociat în unele poeme cu anotimpul primăvara: Da, era primăvara devreme.../Ea era pentru mine îngerul alb.../Cât ar fi vrut iarna să fie de aspră,/ Tot primăvară era în sufletul meu...// (Lebăda albă, p.17), iar în altele, cu toamna: Iubirea noastră a-nflorit în toamnă/ Si va intra cu noi în vesnicie,/ Tu i-ai cântat cu glas de primadonă,/ Eu i-am sădit lăstar de poezie //... E toamnă iar si înfloresc iubiri/ Ca floarea albă de cirese-amare,/ Hoteste vremea fură amintiri/ Si le trimite simplu în uitare.// ( Bilant aniversar, p.19). Iubirea, în aproape toate poemele cu această temă, este văzută în faza de înflorire, mai rar sau deloc în faza de descompunere: Glasuri, Declaratie de dragoste, Cliseu, Inexplicatie. Pretuirea sinceră, aprecierea recunoscătoare fată de diferite persoane care i-au marcat unele momente din viată se văd în poemele Dar, Revenire, în care se aduc elogii dascălilor săi din ciclul primar. Versuri de o frumusete tulburătoare dedică poetul unor mari personalităti din cultura română: M. Eminescu ( Seară de april), V. Alecsandri ( Apus de iarnă), C. Ivănescu ( Eu, umbra), G. Vieru(Reînviere).
Am lăsat pentru partea finală a recenziei de fată poezia cu iz patriotic si pe aceea în care poetul Ion Drăghici militează pentru pace. În poemul Avertisment (p. 11), poetul se detasează de spatiul teluric si, privind parcă de undeva din cosmos, constată că nimic nu prea e în ordine pe Terra, unde curge „ploaie de cenusă”, „este frig”, iar planeta însăsi „s-a retras pe tusă”. Grija pentru cei dragi si pentru tot ce înseamnă viată, în fata pericolului nuclear, îl face pe autor să spere că nimic nu e încă pierdut. Omenirea are responsabilitatea de a mentine pacea, „ omenirea” fiind de fapt „capetele încoronate” ale planetei, în mâinile cărora stă puterea de decizie asupra a ceea ce este mai bine pentru pământeni.
Auzim astăzi, destul de des, că patriotismul nu mai este la modă, că este un sentiment desuet. El a dispărut din mintile multora, odată cu globalizarea. „Ubi bene, Ubi Patria!” ar spune, fără nicio strângere de inimă, cei care au avut posibilitatea să plece din tară si să se stabilească undeva, aiurea, unde se simt bine. În zile acestea, când strigoii se trezesc din somnul pe care îl credeam de veci si încep să agite istoria contemporană, mi-e teamă că avem nevoie de patriotism ca de aer. Versurile lui I. Drăghici, pe această temă, mobilizează, însufletesc, amintind de îndemnurile memorabile ale altor poeti români, de a ne apăra tara la nevoie, fără a emite pretentii revansarde: Hotarele le-am apărat cu sânge,/ Chiar dacă plânge câte-un colt furat; /Dunărea- Nistru- Tisa- cerc ce strânge /Acelasi dor si cântec ne-ntinat... // ( Crez, p.7). Avertismentul este clar; el este de fapt un blestem, si nu o rugă: Să nu primiti satanica pomană/ Din mâna celui care v-a ucis !// ( Crez, p.7). Acelasi blestem de moarte planează si asupra acelora care devin trădători de tară: Cine-si vinde neam si tară/ N-ar sti ce e primăvară,/ Rătăcit de-a tatei vatră,/ Fie-i inima de piatră!// ( Cine-si vinde neam si tară..., p. 53)...
În acest volum, recuzita versului este una traditională. Factura versului clasic, profund ca bătăile unui clopot de bronz, pune în lumină un univers de o voluptate sănătoasă si un colorit strălucitor. Poemele în vers liber, putine la număr, sunt mai concentrate, exprimând o pluralitate de sensuri si întărind constanta postmodernă a liricii lui Ion Drăghici.
Nu balsamul tainic al individului, ca fiintă creatoare, se ascunde în stihurile poetului I. Drăghici, ci infinitul spatial dintotdeauna...
|
Domnita Neaga 5/17/2014 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.