Domnita Neaga si Muntele din vis
De curând, am intrat în posesia volumului de versuri Muntele din vis al poetei Domnita Neaga. Cartea a apărut la sfârsitul lui decembrie, 2013, la Editura Singur din Târgoviste, si cuprinde cea mai mare parte a poeziilor publicate între 2009 si 2013 în Revista Observatorul din Toronto, Canada, cu mici modificări de titlu si de continut.
Pentru mine, care de zece ani sunt plecată în Spania, lectura versurilor Domnitei Neaga a fost o adevărată revelatie. Cartea mi se pare una de exceptie, din două motive: primul, pentru că nu am mai citit de treizeci de ani (pentru că nu am mai întâlnit în presa de specialitate) poezie de dragoste pură si nici nu stiam că se mai poate scrie asa ceva în secolul nostru, al doilea motiv este acela că de câte ori aveam sufletul plin si nu aveam cui mă dărui citeam pe Magda Isanos si mi se părea că este singura poetă din literatura română care a atins perfectiunea în poemele dedicate iubirii.
Am citit cartea Domnitei Neaga dintr-o respiratie si la cumpăna noptii, când dorm si apele, am recitit-o si mi-am adus aminte de cuvintele poetului A. Gâdea referitoare la volumul de debut al poetei, Noaptea ploilor acide, 2000: „Prima impresie, după lectura volumului,..., este că ne aflăm în fata unui talent incontestabil.”
Iubirea mea, hai să urcăm un munte...! spune la începutul cărtii Domnita Neaga, această poetă a iubirii, la început de secol XXI, când se pare că lumea asta mare a uitat de iubire, desi majoritatea oamenilor folosesc acest cuvânt, dar îi dau cu totul alte sensuri, pe care, sinceră să fiu, nu le înteleg. Domnita vine cu o măiestrie desăvârsită si redă cuvântului iubire sensul său aprioric, sensul pe care l-am descifrat fiecare dintre noi la vremea începutului. Cartea cuprinde trei părti distincte, subintitulate sugestiv, probabil în functie de tematica poemelor. Fiecare dintre ele corespunde parcă vârstelor femeii: la început este fata-fecioară, cea pe care iubirea nu a atins-o, nu a rănit-o, nu a murdărit-o, pierzându-si astfel încrederea, este vorba de Imperiul iubirii- un domeniu intermediar al poeziei; a doua, vârsta cea mai periculoasă, când femeia se deschide spre iubire, spre lume si este una cu universul, cu oceanul primordial, în partea secundă, Orice clipă de căutare este una de regăsire, care se încheie cu poeziile: O floare de măr si Ca o povară; a treia vârstă, aceea a femeii mature, de cele mai multe ori deceptionate si singure, încercând să-si găsească propriul ego, vârstă surprinsă în ultima parte a cărtii, Lumea si sinele, în poemele: Înfrângeri, Dileme noi, Numai credinta, Înstrăinare, Drumuri, încheindu-se profetic cu poeziile: Scrisoare uitată si La cumpănă de veacuri.
Cert este că putem identifica în creatia poetei Domnita Neaga câteva teme si motive literare fundamentale: trecerea timpului, iubirea în faza de descompunere, natura ca prilej de contemplare mitică, sentimentul mortii, indiferenta semenilor, drama dezrădăcinării, motivul călătoriei, însingurarea, drama creatiei...Poate că ar trebui să vorbesc despre aceste aspecte în amănunt, dar, cum nu sunt un critic literar de formatie, nu voi trece la o analiză detaliată a poemelor, pe teme sau motive, pe probleme de prozodie..., ci voi cita doar acele versuri de o mistuitoare elegantă feminină care mi s-au părut semnificative, versuri frumoase, împlinite, si care laolaltă formează, în opinia mea, poezia poeziei: Precum un roi de fluturi, indecis,/ Îmi vine-n minte alba dimineată,/ Când usa sufletului s-a deschis/ Si mi-ai intrat întrebător în viată/ (Prima iubire); În lucruri pulsa nemurirea, / Suav obiect de vestmânt, / Desertul plecase aiurea / Cu pulberi de aur în vânt/ (Povară); Era o toamnă de-nceput de veac, / Ploua din cer cu salbe aurite/ (Hanul); Am încropit poeme din firele de iarbă/ Crescute lângă templul cu scris cuneiform/ (Imperiul pierdut); Bat oarbe vânturile amintirii/ Prin casa subrezită de pustiu,/ Din vreme-n vreme se aud condorii / Ducând pe aripi cântul meu târziu / (Focul); Ne vom asterne, pete de lumină, / Pe tina neîncrederii din noi,/ Vom sta la masă singuri amândoi,/ Căni de pământ cu flacără divină/ (Căni de lut); Nu stiu de e târziu sau e devreme, / Ceasornicul din turn s-a prăbusit, / Secundele s-au spart în cioburi fine/ Si îmi rănesc picioarele cumplit/ (Comoara); Ploua cu îngeri împrejur/ În aerul de-un clar-obscur, / Călătoream pe Luna plină / Purtând povara mea de tină/ (Altarul); Usile s-au închis, / Treptele au căzut în abis, / Iar melodia, / Melodia care ne aduna / S-a prăbusit în tărâna / Din inima mea/ Si s-a spart cu zgomot stelar / În mii de lacrimi sonore, / Într-o zi anonimă/ Din calendar.../(Prietenilor); Frigul mă face să visez / La un tinut îndepărtat / În care doar sufletele curate sălăsluiesc/ Alături de Ursul Alb.../(Ursul alb); Să spui că am visat? Nu insista! / Eu stiu prea bine cât am pătimit.../ Căsuta cu povesti e doar a mea,/ Ea e iubire, început sfârsit./ (Lumea dinăuntru); De vraja ta e plină floarea verii, / În ierburi e un iz necontenit, / Un neastâmpăr semănând cu cerbii / Când vin să soarbă soarele-n zenit./ (Scrisoare uitată). Volumul de versuri se încheie profetic: Vraja s-a rupt, dar firul povestii a rămas / Real si încă tare ca stânca de bazalt, / Mai joc la roata lumii, norocul să-l întorc/ În cuibul dintre stele pustiu si-atât de-nalt.// Ruleta se învârte cu patimă, cumplit, / Pe somnul meu de gheată, ca discul scrijelat... / Dar florile si vara s-au dus spre asfintit / Arzându-mă cu doruri de tărmul celălalt //. Păcat că azi poteca se face noduri mii, / La cumpănă de veacuri mereu ne-om revedea / Ca păsări, ca miresme sau blânde păpădii, / Că ne e dat prin lege a ne reîntrupa...//(La cumpănă de veacuri).
Demult, cândva, Camil Petrescu îi mărturisea Cellei Serghi: „Nu există în lungul lumii un drum mai plin de emotii si de zig-zag-uri mai năzdrăvane decât sufletul femeii”... Poeziile Domnitei Neaga sunt poate cea mai pragmatică replică pe care i-a dat-o cineva lui Andre Maurois care afirma în Memoriile sale: „ Sigur este o mare nebunie si aproape totdeauna pedepsită, să te întorci si să vrei să retrăiesti la patruzeci de ani tot ce ai iubit sau de care te-ai bucurat la douăzeci”. Lev Tolstoi spunea: „ Existenta mortii ne obligă să dăm vietii noastre un sens pe care moartea să nu ni-l poată răpi”. Domnita Neaga a împlinit prin existenta ei îndemnul marelui sciitor rus. A fost un dascăl de exceptie (acum fiind pensionară), a predat limba si literatura română pentru zeci de generatii de copii din Rosiorii de Vede; toti elevii care au avut-o ca profesoară au considerat că s-au născut sub o stea norocoasă pentru că au avut la catedra de limba română un dascăl dăruit de Dumnezeu cu atâta talent si pasiune.
Activitatea literară a Domnitei Neaga începe să se contureze mai pregnant în anii studentiei. Debutează publicistic în Revista literară Arges, iar debutul editorial s-a produs cu volumul de versuri Noaptea ploilor acide, urmat de o altă carte de poezie, Călător spre Crucea Sudului si de o carte de specialitate, Mic ghid ortografic (coautor). Este prezentă cu versuri în antologiile: Zodia harfei, Melancolii la ore princiare, Paisprezece poeti din Sud, Nepotii lui Moromete, Dor de dor, Sciitori rosioreni, Rodul câmpiei, Lira lui Orfeu...A publicat versuri în reviste literare si ziare: Arges, România literară, Luceafărul, Tomis, Fereastra, Dor de Dor, Meandre,Teleormanul, Tribuna Teleormanului, Caligraf, Placebo, Sud, Drum, si nu în ultimul rând în Observatorul din Toronto, Canada, unde, de altfel, au fost publicate toate poeziile din acest volum, Muntele din vis. Este detinătoarea unui bogat palmares de premii la diferite festivaluri si concursuri literare.
Cândva, în alt veac, când iubirea nu îsi pierduse clasele de valori, Camus afirma: „Creatia artistică, departe de a ne îndepărta de drama epocii noastre, este unul din mijloacele ce ni s-au dat pentru a ne apropia de ea”. Asta a realizat prin acest volum de versuri, pe care îl recomand tuturor cititorilor de carte bună, poeta Domnita Neaga; iubirea este în noi, dar nu toti am fost dăruiti să o si exprimăm cu talentul de care dispune Domnita. Într-o zi, Cella Serghi îi spunea lui Camil Petrescu: „ Am să dansez descultă pe treptele Acropolei, dar nu cred că am să-l întâlnesc pe Esenin”... Din păcate, eu nici măcar nu îndrăznesc să visez la asa ceva, dar această carte, Muntele din vis, îsi va astepta cititorii în biblioteci, alături de cele ale lui Esenin si ale altor mari sciitori din alte vremuri, pentru că asa cum spunea în Sonetul 65 Shakespeare: „ Când doar minunea asta s-ar putea?/ Ca în cerneală neagră iubirea mea /Să strălucească totdeauna...”/.
Madrid, febr. 2014
|
Eugenia Dumitriu 2/27/2014 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.