De vorba cu Veronica Balaj
Ben Todică: De mult mă gândesc s-o intervievez pe doamna Veronica Balaj, însă stiind câtă experientă are în domeniul jurnalisticii, radioului si a cuvântului scris am concluzionat că trebuie să viu cu ceva mai diferit de interviul clasic luat profesionistilor, omului academic, omului rutinat în ale lumii artelor si literaturii si de aceea am hotărât să folosesc o formulă mai excentrică, ”o călătorie”, în a construi personajul mult cunoscut si admirat al Banatului si nu numai, si atunci am intrat ”în direct”: Ascultati cu plăcere radioul?
Veronica Balaj: În ce mă priveste, poate că radioul este ceva predestinat. În copilărie, mă fascina vocea venită din cutia aceea dreptunghiulară si regret că bunicul meu matern nu a păstrat în familie un asemenea obiect. M-as bucura să fi avut cineva ideea să-l ferească de patima de a arunca vechiturile dar, tuturor ne place să reconstruim zidurile, să dăm altă imagine caselor, si mai ales, oamenilor în general le este la îndemână să arunce obiecte iesite din uz sau din modă.
Doar colectionarii le stiu valoarea si protejează chiar povestile care se aseza peste unele lucruri din această categorie. As pretui dacă astăzi as avea un radio care pe vremea aceea mi-a oferit clipe magice.
Ar fi o mărturie măcar sentimentală, în fine, fapt este că, radioul mă fascina. Fascinant este si azi când te gândesti, nefiind fizician, cum de se aude pe distante foarte mari o convorbire, o relatare a unui fapt, se aduc aproape de noi oameni necunoscuti, cu părerile lor, cu partea lor de viată, frânturi din realitate într-o derulare mereu nouă.
Nuanta vocilor, intonatiile, vibratiile vocilor pe distante mari, fără să vezi pe cel care le rosteste este chestiune de tehnică dar si de artă. E stiintă dar si mister. Si dacă mai adăugăm că orce cuvânt rostit are în el viată, viată adevărată, atunci, se întelege cum ajungem direct, fără ocolisuri, la fascinantie.
Prin radio, accesam de pe atunci, sentimentul comunicării pe un palier mental dar si sufletesc. Puteam vibra la o anume melodie transmisă , la o anume informatie care mă putea atrage, încânta, întrista, mă putea bucura, îmi dădea posibilitatea să glisez în mod misterios, de la o stare la alta, îmi dădea încredere uneori, alteori îmi deschidea posibilitatea unor conexiuni mentale ad-hoc, devenite mai târziu, cine stie ce sământă de gând.
Radioul a fost mereu ceva persuasiv.
În aceeasi perioadă îmi confectionasem din hârtie un soi de pâlnie care se voia cred eu acum, un microfon, dar atunci mă interesa doar să-mi aud vocea trimisă prin acel cornet. Si dădeam spectacole de declamatie si cânt, fără să mă aplaude sau să mă audă careva, minunată era doar starea, era spectacolul comunicării construit în mintea mea. De aceea spuneam că, poate o fi ceva predestinat.
Am fost norocoasă că am ajuns să exercit o meserie care mă încântă , nu mă oboseste.
As putea numi radioul, un aparat care înlesneste participarea la un spectacol al comunicării. Si atunci, cum să nu-l ascult?
Revenind la întrebare, îti răspund fără ocolisuri sau zăbavă: fireste, sunt însotită de radio cam oriunde. Doar face parte din viata mea. Îmi trăiesc meseria cu pasiune.
Dacă sunt în străinătate, chiar mi-am făcut un obicei din a urmări accentele vocilor, repezi, molcome, insinuante, ferme, calde, dar neaparat convingătoare. Când ascult radioul în masină de pildă, în planul doi, mental, văd parcă fazele realizării reportajului, a emisiunii în sine, intru în ritmarea si în tonurile expresive. Am parte de o comunicare suplimentară. Dincolo de întelesul exact al cuvinteor.
Radioul înseamnă pentru mine si o intercomunicare dacă extrapolăm sensurile, toti ascultătorii de la un anume moment, suntem beneficiarii aceluiasi peisaj informational, desi nu ne vedem. E un dar ce ni se face, acela de a fi oarecum împreună si totusi stăpâni pe individualitatea de moment. Si ar mai fi ceva: o fortă a verbului care poate dăinui în mintea ascultătorului. A mea. Este acrosant, interesant la maximum să fii în relationare cu persoane care ti se adresează ca unui prieten. Sau unui conviv.
B.T.: Care-i cea mai devreme memorie de după nastere?
V.B.: Întrebările acestui intreviu chiar sunt incitante. Parcă mă redescopăr. Am senzatia ca am fost filmată de cineva nevăzut si acum, sau alte ori când se întâmplă să fac un declic în memorie si dau si de aceste vechi momente. Care ne definesc întrucâtva structura de mai târziu dacă le căutăm resortul psihologic. Va să zică, să derulez înapoi sirul de secvente rămase pe cortex...
O veche, cea mai veche amintire?
E undeva, sigur este undeva, cuibărită în memorie. Iat-o: imaginea mamei bolnavă în pat iar eu, asezată în preajma sa, încercând să fac bucăti, bucătele, prin spragere un soi de scrumieră din sticlă verde care avea imprimate niste flori în structura sa. Probabil voiam să văd cum de stau acolo florile. Repetam gestul. Cineva din familie îmi atrage atentia că nu e bine ce fac, atunci, intrevine în memorie, vocea mamei care spune salvator, “las-o, e curiozitatea”. Nu mă cearta, nu îmi intrezice să distrug obiectul. Poate nu o fi cea mai îndepărtată amintire dar, pentru că se leagă iremediabil de imaginea mamei care, nu peste multă vreme calendaristică, îmi va spune din acelasi pat, o frază învelită în lacrimă, “ce va fi?... de-acum rămâi fără mama”, din acest motiv, cele doua imagini se leagă si nu le pot separa. Copiii tin minte mai mult ceea ce-i impresionează. Asa că, mai apare o secventă: jocul cu o gentută cum aveau medicii si în care îsi tineau ustensilele absolut necesare unui consult la domiciliu. Aceasta, din micul meu fragment de viată era o geantă de culoare urâtă, gri, dar nouă, nu era ponosită, si mă servea în cele ce aveam eu de întreprins, cu fantezia mea dar, intrevine iarăsi un element socant: sora mamei îmi spune că, unchiul Jorj, fratele buniclui meu dinspre mamă, deja medic, tinuse în studentie în geanta cu pricina nici mai mult nici mai putin decât, oase de om. Si, am crezut... Ce păcat! Am aruncat obiectul ba, în plus, mi s-a imprimt o retinere si, mai târziu, am ratat o posibilă profesie medicală. Când a fost să fie aleasă calea meseriei mele, am refuzat cu înfiorare să studiez medicina.
Din pricina acelei stări create, statornicite în memoria de copil.
Psihologic s-ar putea spune multe referitor la felul cum ne marchează câte ceva dar, nu e cazul acum să lungim incursiunea.
B.T.: Fraza: ”ce va fi?... de-acum rămâi fără mama”. Ce s-a întâmplat cu mama? Ati crescut fără mamă?
V.B.: O vreme am crezut că dacă ea a devenit înger, eu sunt copil de inger si, asteptam să se petreacă ceva anume si, să fiu alături de îngerul-mamă, ce rost avea să rămân aici? Apoi, cu timpul, (pentru copii trece altfel decât pentru maturi), am început să mă obisnuiesc cu faptul că trebue să fiu împreună cu bunicul, bunica si nu cu mama si mi-am inventat un alt jos decât acela de-a “îngerul în asteptare” să zic asa.
Toate aceste secvente nu le pot departaja. Se leagă în memorie cu o viteză de nestăpânit asa că, le trec în revistă pe toate.
În ordine, apare brusc, momentul jocului de-a fetita elegantă, pardesiul de culoarea visinei coapte, purtat de mama mea, încă mai era în dulap si rochia de triplu voal de aceeasi nuantă, iar eu, le priveam fără să le iau de pe umeras, doar poseta mă tenta dar nu aveam curaj, nu stiu de ce. Probabil că, moartea lasă când trece pe undeva, lasă o umbră de gheată, o simteam instinctiv... asa îmi explic acum.
B.T.: Care credeti, si cum credeti că ar trebui să fie petrecută cea mai frumoasă după amiaza de Duminică?
V.B.: O după amiază de duminică în viitor ziceti? O duminică visată, dorită? Păi, dacă suntem la capitolul visare, pot fantaza. E liber la fantezie... Nu m-am gândit dar, sigur ar putea să fie petrecută în cele mai insolite si diverse moduri o după amiază de duminică. Dacă tot este să procesez un timp viitor, îti spun ce gândesc la momentul acesta.
Uite, sincer zic, as dori să fie ziua în care se va celebra nunta unei strănepoate sau a unui strănepot al meu pe care, Doamne dă să-i am! Duminica la care m-ati îmboldit să visez, să fie o prelungire a altor după amiezi duminicale împodobite de sărbătoarea nuntii nepoatelor mele.
Mă văd petrecând plină de voiosie, îmbrăcată elegant, si mai ales, să nu le fie rusine cu mine, să nu arăt ca o fosilă adusă la expozitie.
Ar fi ceva, nu-i asa? Ziua nuntii unei strănepoate... pare prea departe... si, mai ales, să fie, în duminica visată, lume bună la suflet, frumoasă, veselă, iar eu să nu fiu jenată de bătrânetea mea, să fiu în stare să mă bucur laolalta cu ei.
Îmi aduc aminte că am participat la Paris la o nuntă care se desfăsura într-un adevărat palat, nu exagerez, dar mai mult decât opulenta si grandoarea interiorului, mi-a rămas în memorie, bunica miresei, o distinsă doamnă în vârstă care, îmbrăcată superb, privea nunta zăcând într-un pat aflat într-una din camerele cu usi înalte si larg deschise. Invitatii treceau pe rând să o salute mai ales dacă o cunosteau.
Continuau apoi petrecerea dată după oficierea la primărie a evenimentului.
Ei bine, nu as vrea să ajung asa, ca bunica respectivă ci, să fiu în duminica despre care am fantazat, un conviv fericit pe picioarele sale. O fi prea mult ce sper?
B.T.: Aveti vreo alergie? Vă place să purtati pantaloni?
V.B.: Da am o alergie constatată din păcate, medical. Se declansează la mirosurile puternice, la atingerea unor substante chimice si ca urmare mă feresc de toate acestea. La modul figurat, nemedical, as putea enumera alergia la cuvintele grosolane, la bădărănie, la prostia care se afiseaza în chip de ifose.
Nu-mi place să port pantaloni.
Accept din comoditate să-i îmbrac. Nu-mi place nici un accesoriu masculin adăugat tinutei feminine, de exemplu cravate, brătări gen cawboy, din piele late, voi fi dezaprobată dar, mărturisesc nu-mi plac nici blugii. Mai bine un pantalon elegant decât blugi.
Să fii mereu ca în uniformă... Si, scade imens farmecul tinutei feminine.
Se poate replica, bine dar arată formele, oh, formele pentru care azi nu trebuie blugi neaparat pentru a atrage atentia.
B.T.: Care e diferenta dintre RadioTimisoara si restul posturilor de radio din tară?
V.B.: Radio Timisoara? Este a doua mea casă. Fiecare studio de radio îsi are particularitatea sa asa că, si cel din Timisoara nu face exceptie.
Poate înainte de orce, trebuie mentionat faptul că de aici, se emite în sapte limbi.
Nu e putin lucru.
Poti să asculti emisiuni realizate de profesionisti, întrucât, ca parte a Radioului public, Radio România, prima conditie este profesionalismul. Se emite în limbile română, germană, maghiară, sârbă, slovacă, bulgară, si, odată pe săptămână, ora de romani, (accentul pe ultima silabă). Acestea fiind si limbile vorbite în Banat.
Un alt element specific ar fi legat de istoria orasului. Revolutia din ‘89, a determinat redeschiderea studioului pe alte coordonate. Fusese închis cu câtiva ani înainte din motive de securitate politică, si faptul că a fost primul studio teritorial liber, de la microfonul căruia se tinea legătura cu desfăsurarea evenimentelor de după 22 decembrie ’89, în orasul unde se murise chiar pe scările Catedralei Mitropolitane pentru ideea de libertate cât si pe caldarâmul de la intrarea în Operă, a făcut din această institutie un pilon referential.
Fostii jurnalisti trimisi acasă într-o zi de ianuarie, 13, ’83, fără nici o explicatie si care au revenit fie pe tancurile care acum nu mai erau periculoae, fie pe jos din Piata Operei la Radio, cu elanul zilelor acelea, cu dăruirea de totdeauna, cu arderea interioară, spune iarăsi foarte mult.
Ar mai fi de spus că suntem ascultati în câteva tări, explicabil, doar ne aflăm între granite. Suntem receptionati în Serbia, Ungaria, Slovacia, Germania. Să nu uit a mentiona si întreaga parte de vest a României.
B.T.: V-a fulgerat vreodată întreaga viată prin fata ochilor?
V.B.: Nu, nu pot spune că mi s-a derulat vreodată întreaga viată prin minte. Am auzit că asta se petrece în cazuri de cumpănă periculoasă. Oricâte am avut de petrecut sau, de ce nu, de depăsit, de învins, nu a fost cazul să sintetizez în câteva secunde întreaga mea viată. A fost nevoie să găsesc solutii imediate în unele cazuri si m-am concentrat în clipa respectivă pe acestea.
B.T.: Ati muls vreodată vreo vacă? Dar de călărit?
V.B.: O vacă? De ce să o călăresc? Poate asta fac băietii în prima lor copilărie. Nuuu, asa ceva nu.
B.T.: Mă refeream la călărit un cal. Nu m-am explicat bine.
V.B.: Calul este unul dintre animalele mele preferate. Nu am făcut echitatie, dar am admirat si am privit cu simpatie orce cal. Am văzut undeva în sudul Frantei, cum copiii orfani aveau într-un centru de plasament, o mică herghelie pentru a le da acestor nedreptătiti de soartă prilejul să se ataseze afectiv si să primească afectiune pe lângă momentele de activitate, de implicare. Caii aceia erau atât de plini de dăruire în ochi, parcă stiau că sunt utili, daa, calul este un animal spectaculos si adorabil. Personal, am o amintire atât de veche încât, am senzatia că este o poveste... si nu ceva trăit de mine în copilărie. O familie m-a luat într-o seară într-o trăsură cu un cal, să mergem unde? Nu mai stiu... Mi-a rămas în minte o lună plină, ”o atmosferă miraculoasă, drumul, trapul calului, si oamenii aceia, sot si sotie, prieteni sau cunoscuti de-ai bunicului meu, care au vrut să mă bucure oferindu-mi o plimbare. Toate au rămas ca pagina de poveste trăită parcă pe un alt tărâm cum numai copiii îsi pot imagina si cum numai ei pot simti.
B.T.: Deci nu stiti nimic despre mulsul vacilor?
V.B.: Chiar mă întreb si eu, oare am mângâiat vreodată o vacă? Nu-mi amintesc. De muls o vacă, nu am avut ocazia să exersez gestul. Nu regret însă, mai am foarte multe lucruri pe care ar trebui să le încerc.
B.T.: De ce am pus această întrebare? Pentru că în vest majoritatea nu mai stie că laptele vine de la vacă. Au rupt contactul cu realitatea, cu natura. Guvernantii vor o turmă de "oi" de muls, nu altceva, vorba lui Ilici: "noi muncim, nu gândim".
Ce face radioul si televiziunile, dacă se deosebesc vreunul de celălalt? Întrebarea e de avangardă poate, dar, dacă mai stie sau va sti un tânăr "cum se mulge o vacă"? O să zică precum prichindelul din vorba aceea: "banii vin de la cutiuta postală", asa si laptele, ”se mulge de la magazin". Nu? Dar când n-or mai fi astea, care va fi viitorul? Să mori de râs! Zău, când te gândesti bine, ai impresia că "viata a depăsit Circul".
Credeti că mai există azi avangardă?
V.B.: Doamne!... Avangarda poate fi orce idee care aduce noutate dar se încadrează si într-un program. Tentatia noului este mare, mintea umană este creativă, multe încercări au fost de-a lungul vremilor, unele cu valoarea de sământă care a încoltit si s-a dezvoltat, altele, au fost acoperite de răsunetul celor mai valoroase. Firea umană, creatoare simte nevoia să aducă ceva nou de la tehnică până la literatură, pictură, muzică.
Astăzi le spunem adesea experimente. Pentru că e nevoie de timp ca o directie artistică în special să fie validată ca avangardă, un experiment poate atrage atentia la momentul producerii sale dar, poate să nu reziste în timp. Adică să nu aducă ceva atât de novator încât, să dureze ca si curent, ca directie.
B.T.: Ati trăit vreun asemenea moment?
V.B.: O secventă de posibilă avangardă trăită de mine pe care să o aduc acum în discutie? Ar fi un spectacol de muzică modernă, compozitie instrumentală absolut altfel decât stim noi despre sonoritătile clasice. Departe de asa ceva. O compozitie îndrăzneată, pusă în scenă de un profesor de muzică de la Universitatea La Guardia, la New York.
Era sala plină, începe concertul, dar muzica era atât de disonantă dacă pot spune asa, avea o ritmare atât de stranie, încât, rând pe rând spectatorii au început să iasă din sală si să prefere o cafea luată de la automatele din hol. Singurii spectatori care rezistau (din politete si obligatie), erau reprezentantii Ambasadei noastre iar pe mine m-a făcut să zâmbesc admirativ, privindu-l pe compozitorul care se arata foarte încântat de reactia sălii. Nici vorbă să se supere că nu-i este înteleasă creatia. Dimpotrivă, credea, în stilul special american, că asta este o dovadă (si asa si era), o dovadă de noutate socantă.
Avangardismul oricând, oriunde s-a manifestat, si-a propus să socheze să atragă atentia cu putere, nu calm, nu blând, nu molcom.
Arta tinerilor este plină de încercări avangardiste. Se va cerne cu vremea ce este valoros. Limite de creatie nu sunt.
Mai ales astăzi când, prin internet poti afla orce sclipire de noutate din orce parte a lumii. Avangarda este ceva necesar evolutiei creative.
B.T.: Obisnuiti să cumpărati bilete de loterie?
V.B.: Nu m-a prins patima loteriei, luam într-o vreme câte un loz în plic, câstigam cea mai mică sumă si mă multumeam cu gândul si speranta că norocul nu mă ocoleste definitiv. De altfel, viata la noi este atât de tivită cu griji si nimicuri existentiale încât, nu as mai avea timp să calculez cât as pierde dacă as investi fără să câstig la jocul de-a norocul chior, cât as câstiga nu-mi pun problema pentru că la acest capitol, sunt campioana pierderilor. Probabil că pentru divertisment, dacă voi merge la Los Angeles, voi juca să văd cum este dar să fac o pasiune din subiectul cu pricina, nu am avut datele necesare. Patimă avem toti pentru diverse lucruri... Nu contest frumusetea senzatiei de încordare, asteptare, sperantă să câstigi, dezolarea dacă pierzi o sumă frumusică, toate îsi au farmecul lor, fac parte din accentele vietii. Rămân însă în asteptare. Nu mă implic. Nu am conditiile necesare. Doar nu le putem avea pe toate.
Mă multumesc dacă mi s-a dat câstigul unor experiente literare în lume, o carte, o poveste trăită, văzută...
B.T.: Care credeti că e cea mai mare poveste din lume si care-i ce-l mai mare personaj de carte citit?
V.B.: Dintre atâtea cărti si personaje este greu să alegi doar una si un singur protagonist. Voi pune totusi în capul preferintelor din punct de vedere al felului cum este prezentat un sentiment uman, Poemul lui Ghilgames, exceptând biblia si pe Iisus pe care nu poti decât să-l pui deasupra tuturor.
B.T.: De ce Ghilgames?
V.B.: Pentru că este cea mai veche si frumoasă poveste despre prietenie. De la el a putut să pornească orce altă scriere pe această temă.
Presupune spirit de sacrificiu, dăruire, altruism... într-atât încât, personajul vrea să lupte cu moartea numai să fie salvată prietenia. Toate aceste sentimente sunt exersate firesc, pe linia înrudirii cu cineva acolo intervenind relationări complexe, este glasul sângelui, ceva independent de noi în mare parte dar în prietenie, tu ca persoană alegi, decizi dacă si cât merită si totul are alte coordonate.
Cine are cultul prieteniei se poate numi om superior dar acest lucru e mai rar azi.
Ca personaj literar..., îl ador pe Ulysse. Homer te face să te înclini, Shakespeare la fel, dar eu îl prefer pe acest temerar plin de farmec, de inventivitate, cu forta inteligentei mereu trează. Un personaj care ne poate fi exemplu în multe privinte, mereu ai putea descoperi ceva actual în firea si gesturile sale chiar dacă au trecut mii de ani de când a fost creat.
B.T.: Vă place să dansati? Aveti vreo melodie preferată?
V.B.: Daa, îmi place mult să dansez, desi nu am mai fost de multisor pe un ring de dans. Dansul este explozie vitală, ritm de viată, de veselie, îmi place. Am o cunostintă, doctorită care a mers la un Congres în Argentina doar pentru a dansa o seară la una din sălile speciale deschise iubitorilor de tangou. Nu am fost în stare de un asemenea gest.
Păstrez însă o frumoasă amintire de la concursurile de dans unde am fost de câteva ori în juriu. Mă documentam despre stilurile de dans, apoi, trăiam bucuria spectacolului împreună cu participantii. Mai am si o frază minunata pe care o port în memorie, sotul meu, mi-a spus de la început, ”Vero, tu trebuie să mergi prin viată dansând. Grijile, o să le preiau eu”. Această promisiune absolut specială, încurajatoare, m-a călăuzit ca sens si adesea am avut sentimentul că viata e un dans plăcut. Până ce... a dispărut ritmul acela al vietii de dinaintea clipei când a trecut hoasca de moarte printre noi.
Melodii preferate? Pot fi muulte, în legătura cu etapele, cu anii nostri... Îmi place înca Joe Dassin, poate si pentru că stiu că avea un doctorat în stiintele naturii. Adică era un interpret cult. Spun chiar cu îndrăzneală un , muzicii actuale, de scenă care se asociază mai mult cu scălâmbăiala si eschibitionismul decât cu armoniile muzicale si când, pustani fără o pregătire adecvată, devin peste noapte vedete. Muzica aspiră spre perfectiune, nu e o inventie oarecare. Am în casă un pian care tace, mai mult tace, dar îmi face bine să cred că există undeva în memoria timpului nostru familial, păstrate măcar exercitiile, repetitiile pieselor cântate de fiica mea Cristina încă din clasa întâia primară...
B.T.: De ce? Ea nu le mai cântă azi?
V.B.: Acum, ea fiind plecată, nu mai cântă la pianina din camera de la Ottawa, aceste melodii care... , oricum... , nu vor suna nicăieri la fel ca atunci, si ca aici, acasă...
B.T.: De ce credeti că urzica e atât de populară în meniul bănătean? Care-i mâncarea dumneavoastră preferată?
V.B.: Oh, ce balans al subiectelor, foarte atractiv, ca într-un carusel trebuie să fiu... Păi, urzicile... sunt cum să spun ,,un subiect care nu m-a preocupat niciodată. Nu cred că am mâncat decât de vreo două ori urzici gătite ca si spanacul cred. Nu stiu exact momentul. Bănătenii dacă le preferă, atunci este clar că totul tine de o intuitie ancestrală, când, la venirea primăverii, oamenii simteau că e bine să schimbe, să împrospăteze meniul. Se stia desigur că urzicile au fier si alte săruri benefice organismului. Nu noi, modernii am inventat totul. Si îmi iau ca argument al acestei explicatii, faptul că în alte zone ale tării, este folosită stevia... spre pildă. Din aceleasi ratiuni traditionale.
Mâncarea preferată? Răspund la plural... lactate, dulciuri, fructe. Si carne.
B.T.: Care a fost experienta dumneavoastră la revolutia din 1989? Ati văzut vreun strigoi de atunci?
V.B.: Momentul revolutiei din 1989, face subiectul unei cărti, ”Jurnal de Timisoara”, pe care am scris-o după ce veneam acasă din Piata Operei în zilele acelea de singurătate a orasului în fata agresiunii si notam tot ce văzusem. M-a impresionat si expresia figurilor, glasurile, vocile umane unite sunt ceva de nedescris... temerile... La intrarea în locuinta mea, pe bulevard era amplasat un tanc. Câtă frică?...
Cel mai mult m-a impresionat însă, că pe scările Catedralei S-A MURIT. Cineva a tras gloante spre tinerii aflati acolo în dorinta de a se adăposti. Si, în aceeasi notă a emotiilor negative, de neuitat, este moartea fostului meu coleg de birou, de la Centrul de Îndrumare a Creatiei Populare, eu fiind acolo mutată după ce, Studioul de Radio a fost închis pentru a nu fi un pericol de vorbire la microfon a eventualelor nemultumiri, asta e altă poveste... Colegul meu, Ladislau Czismarik, azi, declarat erou pe bună dreptate a fost unul dintre primii împuscati în ‘89.
Era dirijor de coruri. Vineri seara, când a început totul, el a împărtit foi cu textul cântecului “Treceti batalioane române Carpatii”, a fost vizat si apoi, omorât.
Coincidenta joacă rol împrevizibil chiar si în istorie. Purta asupra sa aceste hârtii, întrucât venea de la tipografie unde urma să apară o brosură cu cântecele vechi patriotice ”asa era ordin de la partid”, la Cântarea României să fie auzite si aceste cântece. Altfel, poate nu le avea la el si... nu murea.
Ar fi multe de spus la acest capitol..., dar las cartea să fie mărturie personală. Altii au văzut din alte unghiuri, s-au implicat, eu doar am notat ce am văzut si atâta tot.
B.T.: Iubirea e un câmp cu flori sau un câmp de luptă? Ati ”împerecheat” vreodată pe careva? Dar o scrisoare de dragoste ati scris?
V.B.: Hm... iubirea?? Începe prin a fi câmp cu flori. Si apoi, constati că e de fapt un fel de luptă necesară. Fermecătoare. Sau distructivă. Luptă să nu pierzi, luptă să fii la fel ca în primele clipe... Luptă să ai suprematia, adică să fii iubit, adesea e posibil, nu să vrei să iubesti ci, mai mult să fii iubit. Depinde, sigur depinde... Suntem structurati diferit si conjuncturile vietii pot determina schimbări nebănuite. Si marele Dumnezeu, vrea iubire. Vrem si noi muritorii. Sunt atâtea feluri de iubire, câte suflete există.
Dacă am scris vreo scrisoare de dragoste? Muulte, foarte multe. Le păstrez si pe cele scrise de mine si pe cele primite de la sotul meu pe vremea când îmi făcea curte cum se spune. Azi este internetul, totul se rezolvă simplu fără asteptări... mers la postă, timbre etc... de aceea scrisorile îsi au încă farmecul lor.
“De împerecherat“ pe cineva cu altcineva , nu am avut ocazia si nici nu cred că mi-ar fi plăcut să fiu intremediar în acest gen de treburi. Subtile, de finete, dacă e să se placă unii cu altii, vine totul de la sine, nu e nevoie de intremediar. Cel putin asa cred eu. Dacă întâmplător sunt invitatii mei si se cunosc în casa mea, la acelasi eveniment, sigur că nu e nicio problemă dar nici meritul meu nu ar fi.
B.T.: Uitati si iertati? Credeti în revansă?
V.B.: Da iert, nu pentru că îmi propun, asa îmi este firea. Mai întâi sufăr cumplit pentru ceva apoi, mă vindec si trec în uitare. Cred că asa e iertarea în ce mă priveste. Uit. Nu-mi plac oamenii ranchiunosi.
Cât despre revansă... cred că există un echilibru undeva în univers. Păcat că adesea acesta se restabileste privitor la persoana noastră, după alte reguli nu când vrem noi.
Nu am avut curajul să văd cum este dacă mă răzbun.
Iarăsi ajung în acelasi punct: uitarea.
Adică pun totul într-un modul închis si... nu mai despic firul.
Cred că nu e nici adevărată iertare nici revansă, e doar ignorarea unor lucruri care mi-au pricinuit tristete să zicem...
B.T.: Dacă ar rebui să schimbati vreuna din cele zece porunci pe care ati schimba-o?
V.B.: Mama mia, să schimb eu una din cele zece porunci? Nici să le comentez nu cred că se cuvine. Sunt tabu. Ceva sfânt. Nu as schimba nimic. As adăuga dacă s-ar putea prin absurd.
Unele porunci sunt foarte restrictive iar o parte dintre oamenii moderni nici nu le cunosc dar-mi-te să le bage în seamă... Mă refer la porunca despre partenera altuia, un fel de lege a fidelitătii.
Stim cu totii că în contemporaneitate este asa un libertinaj, asa o decădere morală, atâta lipsă de respect pentru principiile morale încât, as fi ridicolă să cred că ceva se poate schimba.
Măcar de s-ar păstra cele zece porunci asa cum sunt mostenite.
Să rămână un reper moral chiar dacă nu se pot respecta întocmai pentru că, tentatiile vietii sunt mari.
Numai să nu ucizi, în rest poate se iartă dacă se întamplă să gresesti si apoi să revii la reguli, numai uciderea este distructivă.
Nu cred că este prea usor să nu faci o atingere a unei alte porunci (atingere cu vorba, cu gesturile noastre necugetate, impulsive, dispretuitoare de reguli).
Numai să nu ucizi.
B.T.: Pe cine admirati ce-l mai mult? Vă place să fiti fotografiată? Cum si unde?
V.B.: O să fii dezolat. Acum nu mai admir pe nimeni, Sunt foarte selectivă în orce sentiment... iarăsi nu e meritul sau vina mea, asa sunt construită. Am admirat totdeauna frumosul dacă e să spun la modul general. În particular, individualizând adică ,,nu mai e cazul să admir... decât vreo mare operă artistică... dar nu cred că la asta te referi.
L-am admirat si l-am iubit imens pe bunicul din partea mamei. Omul care pierduse averi, fusese nedreptătit si totusi, nu l-am auzit să se plângă vreodată... cu cât trecea vremea... mă miram si mai mult cum de nu l-am auzit plângându-se, detalii stiam de la mătusa mea nu de la el.
Atâta demnitate avea!
Acum, fie sunt egală cu cineva, fie îl pretuiesc pe acel care realizează lucruri spectaculoase dar admiratia ar însemna si să vreau cât de cât să fiu ca acel cineva. Nu se mai potriveste
La întrebarea cu fotografierea, răspunsul este afirmativ din plin.
Îmi place să mă fotografiez, care femeie nu are asemenea tentatie? Fie si măcar pentru a păstra, a imortaliza un moment drag.
În ce situatii îmi place să mă fotografiez? Când este ceva memorabil, familial sau de conjunctură, excursii, locuri noi,... Ai traversat vreodată Bosforul să zicem la vreme de seară sau, Dardanelele ? Îti garantez că nicio fotografie nu poate surprinde emotia si extazul pe care îl încerci acolo... dar te fotografiezi sau, de ce nu filmezi, tot imagine se cheamă, imagine statornicită. Iată am dat si un exemplu particular.
B.T.: Ati mers vreodată singură la restaurant? Vă aduceti aminte prima dată, si din ce motiv?
V.B.: Nu, nu am avut ocazia să intru singură într-un restaurant. Mă refer la localuri selecte nu la vreo pizzerie sau ceva de genul acesta. La New York, am fost la renumitul restaurant care se roteste si în 45 de minute vezi Manhattan-ul, ei bine, acolo am văzut femei singure venite să petreacă o seară si mi s-a părut excelent. Bravo lor! Eu nu am niciodată timp de asa ceva, trebuie să intrevină un evenimnet să fiu invitată si atunci, merg.
B.T.: Este vreo clădire în Timisoara care a dispărut si ati dori să mai existe? Dacă ar trebui să vă mutati în alt oras după care din cele de azi ati tânji?
V.B.: Întrebarea asta îmi place atât de mult de parcă eu v-am sugerat-o. Chiar acum câteva zile am trecut pe lângă fosta locatie a Cafenelei Spielhour, era locul unde în perioada interbelică se întâlneau scriitorii de vază, Virgil Birau si sculptorul Romul Ladea se zice că aveau masa lor... locul lor exact. Nu se aseza nimeni pe scaunele lor. Cât respect!
Ei bine, clădirea, cam mică si mâncată de vremi, a fost dărâmată ca multe altele care au însemnat ceva pentru istoria orasului. Eu persoanal, am citit si mi s-a povestit de către scriitorul Mircea Serbănescu, acum în vârstă de peste 90 de ani, cum era pe atunci.
Alte vremi, sigur azi nu ar mai fi fost asa de spectaculoasă această locatie, sunt unele spectaculoase, moderne, renovate, la Bastionul Cetătii, dar avea si ea farmecul ei, nu trebuia oare salvată?
Dacă ar trebui să mă mut în alt oras sau dacă măcar as vrea, unde as pleca?
La Roma. La Roma fără eziatre. Este minunată. Are o clima plăcută, limba este cantabilă, italienii sunt volubili, prietenosi, este atâta cultură, atâta istorie, ce să mai adaug?
Mai am desigur si alte motive, orce preferintă sau slăbiciune pentru ceva anume are desigur si motivatii adiacente... La mine ar fi de genul spectaculosului si de rangul neuitării... Uite, vă si spun decodificat despre ce este vorba: am luat la Roma în 2005, pentru romanul Baltazara, tradus în italiana si lansat acolo, am luat o distinctie dar mai ales, am trăit momente pe care nici nu le-am visat vreodată... De pildă, faptul că prezentarea a fost făcută de sotia Consulului Italiei la Timisoara, distinsa profesoară, Claudia Menichelli, secondată de traducătoarea Marcella Marone, fiica fostului dirijor al Filarmonicii din Roma, m-au onorat cu prezenta prim judecătorul de la Vatican, fratele traducătoarei, am dat un intreviu pentru Radio Vatican, sectia română, asta cred că m-a impresionat cel mai mult si mai mult. Tot la Roma, în 2009, si culmea în aceeasi dată, 20 iunie, diferă doar anul, am luat Premiul International de Poezie, Don Luigi di Liegro.
A fost un regal poetic la Palazzo Valentini. Cred că chiar schematic argumentând, am lăsat să se înteleagă de ce as prefera Roma. Sigur ca să merge acolo măcar de două ori pe an, dar să mă mut acolo, nu am eu norocul ăsta să mai schimb ceva atât de substantial în viata mea.
B.T.: Care e cel mai mare spectacol văzut pe viu din viata dumneavoastră?
V.B.: Dacă poate fi numit spectacol, (în termenii cei mai gravi însă), atunci, vorbesc de zilele revolutiei de la Timisoara din ‘89. O desfăsurare de stări, sentimente, sperante, răbufniri, revoltă, ură chiar, hotărâre, actiune intensă. Alt spectacol PE VIU, CUM SPUNETI DUMNEAVOASTRĂ, nu as putea aminti.
Era dramă, emotie si teamă. Auzeam că cineva cunoscut a murit, trăiam spaima, ca să vă imaginati cum trăiau timisorenii în acele momente istoria, hai să evoc doar un mic fragment de stări încercate nu doar de mine si de ai mei. Vis-a-vis de geamul sufrageriei mele era Directia de Radio, antenele institutiei erau un punct ochit, acolo se trăgea intens si de teamă, ne ascundeam în baie mai ales după ce, un tânăr angajat de la Directia respectivă, a fost împuscat în cap ziua în amiaza mare, prin fereastră. Acum acolo e un strand... nu mai sunt antene, putini mai stiu dintre cei veniti la plajă, că acolo s-a murit pentru libertate.
B.T.: Ce doriti să-si amintească lumea despre Veronica Balaj?
V.B.: Lumea... lumea... lumea uită repede, suntem usor scosi din circuit... dar hai să zicem că, îsi vor aduce aminte de comunicarea mea cu oamenii pe calea undelor, de vreo lansare de carte... de exuberanta si căldura cu care i-am întâmpinat pe oameni. Sau poate, să-si amintească de bucuria pe care am împărtit-o cu ei în anii când am conlucrat pentru emisiunile în direct care sunt un fel de spectacol rotund, emotionant, profesionist, în echipă. E foarte frumoasă meseria noastră si dacă rămân câteva fragmente din cele trăite pe direct, e bine.
Să sper că îsi va mai aduce aminte careva cum vocea mea se auzea în tot centrul orasului unde erau instalate niste megafoane, conexiuni cu radioul, desigur si pe undele medii pentru cei care ascultau atunci, în acel moment radioul, când, pe neasteptate s-a produs cutremurul din zona Patra, Jebel. Eu eram în direct, am simtit cum se clătina microfonul, si am spus, “cred că traversăm împreună un cutremur”. După care le-am transmis ascultătorilor primele informatii luate prin telefon de la Observatorul Astronomic. Este ceva de neuitat pentru mine si pentru actorul care îmi era invitat ca interlocutor.
E stranui să fii într-o cabină de emisie izolată fonic, fără ferestre si să nu poti pleca chiar dacă simti cum se clatină totul în jurul tău, poate sunt persoane care au auzit atunci cum făceam legătura cu ei, si poate unii nu au uitat... si câte altele s-ar putea să fi rămas în memoria ascultătorilor.
Să amintesc despre spectacolele transmise de la Teatrul National din Timisoara, cu invitati de marcă, actori, poeti, ultimul de acest gen l-a avut invitat pe Adrian Păunescu, eu asigurând legătura cu cabina de emisie si transmitând din sala teatrului întreg spectacolul. Era lume multă, erau iubitori de poezie, i-am făcut spectatori si chiar dacă nu erau acolo, puteau să se simtă prezenti la sala teatrului fie că erau la Jimbolia, la Deva, la Herculane, în Serbia sau în Ungaria. Totul era doar să fie pe receptie. Dintre atâtea mii de ascultători poate cineva îsi va mai aminti cândva. Mi-ar plăcea să fie asa cum m-ati provocat, acum să sper...
B.T.: Ce imagine vă vine în minte când pronuntati: ROMÂNIA?
V.B.: Când mă gândesc la România, chiar dacă locuiesc aici, nu sunt în diaspora, primul lucru care îmi vine în minte, asa cum s-a întâmplat când am citit întrebarea si am căutat răspunsul, a fost steagul tării. Tricolorul. Cred că am accesat în minte repede, simbolul. Apoi, marea. Un vârf de munte... un sunet de tulnic...
B.T.: SUPERB! Vă multumesc pentru călătoria oferită! A fost un adevărat traseu plin de statii încântătoare si promit să nu vă uit niciodată.
|
Ben Todica 5/16/2012 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.