Glasul tăcerii
Versuri (spicuiri)
Îndemn la Unire
Când Mihai intra în Alba
Consfintind prima Unire
El venea să împlinească
A românilor gândire.
Toti stiau ce-nseamnă asta
Un îndemn strigat pe fată
Pentru-o unică Natiune
Pentru limbă, pentru viată.
A fost o idee mare
Ce-a speriat pân’ hăt departe
Negăsind o altă cale
Unii s-au gândit la moarte.
Capul lui căzu când visul
Părea gata împlinit
A rămas însă îndemnul
Peste vremuri mostenit.
Două veacuri jumătate
Au trecut făr’ să aline
Dorul pentru liberate
Gândul c-o să se împline.
Când sub Cuza Voievod
S-a cântat Hora Unirii
Toti simteau că-i un îndemn
Primul pas al împlinirii.
Milcovul era secat
De doi frati, dintr-o sorbire
Gândul le era-ndreptat
Spre toti cei de o simtire.
Cei căzuti la Mărăsesti
S-au gândit la dezrobire
Pacea care a venit
A-nsemnat, de fapt, Unire!
Astăzi când al nost’ Pământ
E ciuntit prin siluire
Plini suntem de-un vechi îndemn
Pentru marea împlinire.
19 nov.’77
Maputo
Contrast de decembrie
Aici, în decembrie
Un gând de vecernie
Se-ndreaptă cu dor
Pe-un val călător
Colo, departe
Pe-a Dunării parte
Spre-orasul albit
Ismailul iubit.
Gândul se-opreste
Si-uimit si-amineste
De podul de ghiată
Ce-i stă parcă-n fată
De apa ce trece
Sub lespedea rece
C-asa-i în vecernie
Acolo-n decembrie.
Si gândul porneste
Pe ghiată, se-opreste
Ascultă cum gerul
Sub pasu-i trosneste
Se uită în zare
Si vede cum cerul
Cu albii săi nouri
Coboară-n nămeti si se odihneste.
Apoi, cu privirea-i
De gând zburător
Fixează peisajul de alb curgător
Ce-acoperă case cu uliti cu tot
Si-asa el aude un clinchet de dor
Al biciului sunet
Al troicilor cor
Ce parcă-l îndeamnă, îl cheamă de zor.
O, iarnă pufoasă
Ce mult te doresc!
O, casă din basme
Ce clar te zăresc!
Acolo lăsat-am eu sufletul meu
Acolo se-ndreaptă si gândul mereu
Si-n miez de decembrie, pe mal indian
Eu simt cum se-ncinge, un dor moldovean...
19 dec.’77
Maputo
Mihai
Te stim din cronici si portrete,
Din ce-au transmis atâtea generatii;
Te stim făuritorul unei natii,
Ce faptele încearcă să-ti repete.
Tu esti viteazul cu securea,
Călare îndemnându-si oastea;
Te stim trădat atunci când vestea
Victoriilor, depăsise zarea.
Călare, falnic, ai intrat în Alba,
Dar ochii i-ai întors spre soare:
Acolo unde el răsare,
Erau românii de pe Molda.
Si-asa sfintit-ai tronul care,
Un Decebal lăsase mostenire,
Dând pentru prima oară împlinire,
Dorintei de-a rămâne un Neam Mare.
30 aug.’81
Bucuresti
Hora unirii...
Hai, să ne unim toti glasul!
Să vibreze-ntreg pământul!
La nevoie chiar si bratul -
Să ne apărăm cuvântul!
Si s-o spunem sus si tare -
Să ne-audă astfel gândul
Ce-l nutrim cu înfocare
Ca să apărăm pământul!
Va fi hora bărbătiei -
Vom lua frânele-n mână -
Din moment ce-s paranoici,
Să-i întoarcem în tărână!
Să chemăm cu noi savantii,
Cei ce uită în nestire,
C-a lor vise minunate,
Pot sfârsi o omenire.
Si în hora asta mare -
Nu tu grai, nu tu frontiere -
Să clădim o lume-a păcii,
Fără boli, fără durere.
Hai, să ne unim cu totii!
Să vibreze-ntreg pământul!
Să-năltăm un imn al păcii,
Până nu ne-au furat gândul!...
14 0ct.’81
Bucuresti
Din jurnalul unui proscris...
Nu mă-ntrebati...
Nu mă-ntrebati de ce-am plecat!
Nu mă-ntrebati dacă mi-e dor!
N-atrag pe nimeni în păcat,
Vreau linistit să pot să mor.
Nicicând eu Neamul n-am trădat -
Nici când am stat, nici când m-am dus-
De Tara mea am fost legat,
În toate sufletul mi-am pus.
De ce-am plecat? De ce m-am dus?
Sunt treburi care-mi apartin!
Sunt liber, parcă am mai spus,
Si nimănui nu mă închin!
Bine-nteles că as fi vrut
Să pot pleca fără să fug -
Da, cât de mult mi-ar fi plăcut
Să nu cunosc ce-i aia jug!
De când românu-i obligat
Să moară doar în patul lui?!
Dacă esti om, ne-nstrăinat
Rămâi – o spun eu orisicui.
Si-atunci, de ce să fiu proscris?
Doar pentru dragostea-mi de drum?!
De ce să sufere si-n vis,
Ai mei, ce-acasă-s si acum?!
Cu ce-a gresit al meu copil.
Sau fratii mei, sau verii buni?!
Ca mâine poate-un ruso-fil,
Va fi trecut printre nebuni!
Ne tragem, doar, din neam străvechi
Ce-n lume s-a făcut iubit,
Si s-ar putea să fie vechi
Tot ce e astăzi preaslăvit.
Să nu uităm, suntem putini -
Vecinii nu ne-au prea crutat –
S-avem în lume pelerini,
Să vindem tot ce-am învătat.
În lume-s multi de pe la noi
De care-adesea nici nu stim -
Întâmplător aflăm că-s soi,
Si-abia atuncea, ne mândrim.
Enescu, Neamul n-a trădat
Murind departe de ai săi -
Brâncusi, cu-o treaptă s-a-năltat,
Luptând cu anii cei mai grei.
De ce atuncea mă-nfierati?!
De ce stigmatul pe-al meu tors?!
De ce azi nu mai suntem frati?!
De ce n-am cale de întors?!...
Toti vorbim...
Toti vorbim de Eminescu,
Ca de un trecut;
Nu-ntelegem c-acest Escu,
Nici nu s-a născut.
El există precum lumea,
Fără început;
Între El si noi, genunea -
Noi suntem din lut.
El e spirit ce-ntrupează,
Forta unui Zeu;
Cine oare mai cutează,
Să mai spună, Eu?!
El va fi întotdeauna -
Noi murim pe rând;
El, purtând mereu cununa,
Noi, cârtind în gând.
Căci, ce-i drept, n-avem curajul,
Să-l înmormântăm;
Dar al nostru-i apanajul,
Să ne-ncumetăm.
Ce-i mai trist, că ne prefacem,
Că suntem umili;
Printre versuri proaste zacem,
Vrând să fim utili!?
Epigonii lui suntem dar,
Si vom fi în veci!
Nu se poate naste-un Hrist iar -
Spiritele-s reci...
Prin ochii mei...
Prin ochii mei privesc poetii
Scrutând al mării nesfârsit;
Cu toti încearcă să dezlege
Al visului dor infinit.
De ce? Se-ntreabă ei întruna,
Dorul de ducă-i nesecat;
Când valul înspumat se stinge,
Zarea te cheamă înc-o dat’.
Si toti rotesc a lor privire
Un punct de sprijin căutând;
Spre care tări de farmec pline,
Le scapă oful alergând?
Si ochi-acestia melancolici
Rămân pe loc si nu mai pleacă
Sclipind de dorul infinit...
25 mai ’89
Bucuresti
|
Daris Basarab 1/23/2012 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.