Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Ionut Caragea : Despărtirea de poezie, despărtirea de tinerete...

Volumul intitulat Suflet zilier semnat de Ionut Caragea reconfirmă modernitatea unui scriitor ferit de tentatiile experimentului, dar atras de asumarea realului, a introspectiei si a psihanalizei culturale ce coboară, împreună, prin fericită osmoză, într-o poezie a existentei, implicată în devenirea autorului mai mult decît în delectarea auditoriului ce este luat drept martor la catastrofe si accidente, miracole si magii personale. Ionut Caragea se zideste, astfel, în materia dintotdeauna a poetilor adevărati: deghizarea viului în imaginar histrionic. Niciodată un poet nu trăieste mai deplin această stare de degustare a propriilor ipostaze, în toiul unor regizări si încarnări resimtite psihic ca adevărate primeniri, însotite de deconstruiri si contemplări. Ceea ce finalmente poetul reuseste să fixeze în operele lui este tocmai gustul demascării, parfumul final ce însoteste actul de demachiere a eroului principal în procesiunea ce se desăvîrseste în culise, după ce piesa s-a terminat, după ce aplauzele au încetat si cînd tăcerea îl învăluie pe actor cu tentacule de caracatită. Magia ia sfîrsit, aura de mister se risipeste, iar scena succesului se îndepărtează de poet precum un covor fermecat care porneste în zbor către alte orizonturi. Omul rămîne tintuit pe malul ce separă realitatea de fictiune, siguranta de îndoială, atras fiind si de una si de cealaltă în acelasi timp, obligat de aceea să se scindeze între două iubiri imposibil de împlinit, fiecare luată în parte ori luate împreună. Într-o astfel de stare, a doua problemă căreia nu i se poate sustrage este ispita unei morti premature, fie a poetului, fie a omului, drept remediu pentru tensiunea schizoidă ce tractează fiinta auctorială spre tărîmuri psihice insondabile.
Tonul, din nou elegiac, ce botează si această nouă carte a lui Ionut Caragea, reafirmă obsesia poetului pentru tema mortii, pentru developarea multiplelor instantanee ale sfîrsitului omului, al civilizatiei, al lumii, al universului, al armoniei si al ordinii… De unde si grija (o îngrijorare diluată, ferită de patimă, lipsită de imperativul moralistului), ca la Montaigne, pentru viata care, dacă nu poate fi trăită oricît, nu merită trăită oricum… Din loc în loc, poetul alege procedura unui exercitiu de exorcizare, îsi este de aceea propriul critic, devenind propria constiintă care se autodevorează, iar acest exercitiu de confruntare cu sine si de confirmare a sinelui, fie si în eroarea umană, îl transformă într-un posedat incorigibil al stării de tristete. Din acest joc, inteligenta autorului alege un echilibru fin între transa literară si sinceritatea existentială, făcînd apel, cu măsură – si cu o intuitie de bun augur –, la constiinta implicită ce rezultă în urma dialogului dintre constiinta sa literară si constiinta critică (un tandem ce defineste, de altfel, personalitatea artistică a lui Ionut Caragea, personalitate ce este fidelă unui program estetic si etic, fiind dominată de o ruminatie obsesiv-compulsivă si afiliată maniacal nevoii de a denunta lipsa de sens si lipsa de miez a clipei ce desparte viul de ne-viu, esenta umană de starea de fiintă aleatoare).
Dincolo de lectura propriu-zisă a textelor lui Ionut Caragea, interesantă este si lectura de fundal, a caligrafiei stării de exil cu care si acest scriitor, cum si altii din diaspora românească actuală, îsi tensionează si magnetizează actul literar. Textele suportă, astfel, o transfigurare din specia iluziei si a mirajului întîlnite de cei rătăciti în desert (si oare cum să nu-si fi pus amprenta asupra autorilor români din exil si pe textele lor conditia de îndepărtare de vatra natală, starea de pendulare între două limbi si două culturi?). Plecarea din România si din limba română este o traumă imensă pentru orice autor. Urmată de distorsiuni majore. După emigrare, cel exilat frecventează limba română doar ca pe o stare de comunicare alternativă în tara de emigratie aleasă, iar toate acestea implică o modificare a psihicului originar – cel construit initial numai din cărămizile expresivitătii limbii române – , si o complicare progresivă si conflictogenă a acestui suflet rebotezat în cel putin încă o limbă nouă, dacă nu în mai multe; finalmente are loc conversia către o esentă psihică multiculturală mozaicată, de cetătean al lumii, imposibil de evitat. Ceea ce apare ca fiind, pentru un exilat, durerea despărtirii de cultura natală din punct de vedere moral si somato-psihic, devine la acelasi, acum în ipostaza de autor, obsesia pentru exprimarea vidului, dar si pentru exprimarea transei schizoidiei (a fi între două lumi ce se concură, a fi între două culturi adesea incompatibile, a fi linia care separă si care nu uneste) sau pentru exprimarea angoasei în fata unei existente mult prea complexe în clivaje pentru o gestionare fericită. Critica românească actuală nu este încă suficient de receptivă la aceste subtile mutatii ce au loc în literatura română, în natura sa si în utilizarea limbii române, datorită scriitorilor români actuali din exil si datorită conditiei lor speciale. În această epocă dominată de schimbări profunde si alterări de esente, cînd toată cultura română se modifică prin fenomenele accelerate si cantitativ importante pe care le reprezintă exilul si tehnologiile comunicationale, critica literară functionează ca un instrument vetust, anchilozat, discriminatoriu, care operează fie cu sabloane autentic (si bizar) xenofobe (frica, de altădată, de străini, a cumulat în ultima vreme si frica de scriitorii români din diaspora), fie cu respingeri si plasări ale exilului românesc la periferia culturii noastre, definită în mod neadecvat, si astăzi, numai prin elementele ei geografice statale, deci tributare primatului autohtonist. Această critică se dovedeste încă incapabilă să aloce locul cuvenit scriitorului român din exil, cel care scrie, adică, în limba română cu o încărcătură si cu exigente psihice (de comunicare si de expresie artistică) diferite de cele ale trăitorului cotidian în limba română, care a rămas la vatră. Criticii obtuzi mai degrabă îi delegitimează de la statutul de scriitori români pe scriitorii români din exil, refuzînd meditatia serioasă asupra acestui capitol al literaturii noastre. Frica de revizuire a ierarhiilor deja stabilite de ceausism si perpetuate de neocomunismul românesc postdecembrist a rămas la fel de importantă ca acum douăzeci de ani si la fel de nocivă precum o descriseseră Monica Lovinescu, Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Eugen Negrici, Mircea Martin, eu însămi, în nenumărate interventii de-a lungul timpului. Urmînd acest integrism, unor scriitori contemporani marcanti din exilul politic românesc si care scriu numai în româneste, precum Norman Manea, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau Paul Goma, nu li s-a alocat pînă la ora actuală – nici de către statul român, nici de către critica oficială actuală – statutul si locul meritat în Panteonul literelor românesti sau recunoasterea publică meritată si cuvenită. Ba, dimpotrivă, liderii de opinie ai acestei critici oficiale actuale continuă să intoxice opinia publică românească din plin cu afirmatii precum aceea că scriitorii români din exil sînt acolo, în timp ce ei, scriitorii români rămasi la vatră sînt aici, creînd între acolo si aici elementele definitorii ale unor granite imposibil de trecut, desi ariile definite apartin în egală măsură limbii române si culturii române. Această logică reprezintă astăzi echivalentul rejectiei neocomuniste postdecembriste a diasporei române continută în binomul: cei ce au mîncat salam cu soia versus exilul românesc care nu a mîncat salam cu soia, deci care nu are, chipurile, aceleasi drepturi cu trăitorii din interiorul României. Aceste primejdioase logici care însotesc critica oficială neagă dreptul scriitorilor din exil de a scrie si de a fi validati ca scriitori de limba română si de a se prevala de tratamente onorabile, inclusiv de logica elementară a scrisului, continută în principiul lui Eugen Lovinescu, mărturisit încă de la începuturile sale: „ne ignorăm forta interioară; cu ajutorul unei foi de hîrtie putem cuceri tot universul“.
Nici Ionut Caragea, nici alti poeti plasati în exilul românesc contemporan (desi nu au fost si dizidenti politici), nu sînt scutiti de tratamente lipsite de adecvare din partea unei părti a criticii oficiale din tară, la care resentimentul si integrismul xenofob si exilofob functionează în dauna constiintei sănătoase a actului hermeneutic. Autorul continuă, însă, să-si utilizeze forta morală pentru a hrăni prin cărtile sale credinta în literatura română, în etosul si eposul ei, oriunde în lume se va fi vorbit româneste. Autorul îsi asumă cărtile cu forta interioară a exilatului care resimte si respiră o poezie de limbă română ce functionează astăzi ca un semnal de alarmă împotriva dovezilor de disolutie a civilizatiei românesti.
Poezia lui Ionut Caragea suferă si în acest volum de acea melancolie est-europeană ce devine deja drog, la a nouăsprezecea sa carte. Iar intoxicarea, în egală măsură salvare, continuă să aibă loc cu euforie si mister, prin metamorfoza scriiturii în act de supravietuire, cînd autorul stie că totul e distrugere: într-o zi voiam să plec definitiv/ dar îmi era frică de anumite lucruri/ nu voiam ca ceilalti să fie tristi din cauza mea („Trebuia să trec si prin asta“, p. 18):

într-o zi s-a întîmplat ceva numit revelatie
mi-am privit sufletul si un gînd fabulos
a deschis poarta unei lumi nevăzută de nimeni
atunci am început să scriu
să dau formă acestei miraculoase salvări
mi-am acceptat orice experientă
a trupului a durerii ca pe o secundă în plus
în care puteam să-mi desăvîrsesc creatia
si mai mult de atît să le dau si celorlalti
un motiv să existe

Acest fragment contine mărturisirea, făcută cu acribie de spovedanie, a mecanismului creatiei, care este unul vecin cu starea nevrotică: sublimarea tensiunii afective si morale, care este una dureroasă, se face prin miracolul scrisului si al împărtăsirii în fata unei instante publice si cu speranta supravietuirii propriei capcane. Pe firul subtire tesut de cuvinte, poetul păseste singur, ca un acrobat neverosimil, peste hăul existentei de nesuportat, învingînd teama de a face această călătorie riscantă, cu miză capitală, fără nici o plasă de salvare, asumîndu-si orice final. De aici lumea suspendată, de feerie sumbră si cîteodată prea pătimasă:

miroase a ars nervii cedează
ca niste sigurante electrice
mă privesc în oglindă
ochii două găuri negre
prin care nimicul absoarbe iluzia
oasele aliniate într-un instrument muzical
în care suflă doar moartea („Florile sîngelui“, p. 22).

Sentimentul de închidere si de autism, de izolare si de recluziune domină tonalitatea versurilor din acest volum: sînt omul cu mîinile în cătuse lovind peretii inimii/ nimeni nu mai aude nimic (p. 23); nu stim că linia infinitului/ începe cu linia palmelor noastre (p. 29); inimi folosite/ pe post de cartele/ credit consumat la fiecare impuls/ ne dezbrăcăm cuvintele/ haine cochete (p. 37); doar zborul cu ochii închisi/ pe aerul aripii lipsă/ cînd aerul e sufletul tău călătorind/ între lumile cuvîntului (p. 41); deodată devin sclavul unei lumi/ în care mîntuitorul a murit pe crucea/ unui păianjen ce-si tese pînza/ între zbor si lăcomia pămîntului (p. 57).

Precum acele flori de lemn japoneze ce se desfac în apă, obsesiile lui Ionut Caragea legate de moarte sînt inventive, devenind ele însele o trăire anticipativă a finalului: că nimic nu contează că pulberea pămîntului/ în care se odihnesc oasele/ va fi absorbită de gurile negre si flămînde/ ale universului (p. 18); ou clocit/ de pasărea oarbă/ a mortii (p. 20); oasele aliniate într-un instrument muzical/ în care suflă doar moartea (p. 22); stratul gros de cenusă ocupă forma predestinată/ adevărului ultim (p. 23); moartea filmează cu camera ascunsă (p. 29); Doamne, sufletul meu îsi schimbă cămasa/ de la o moarte la alta scheletul rămîne/ acelasi vestigiu al unei vieti mult prea scurte (p. 31); să vină cineva să îmblînzească moartea/ animal si pasăre de pradă (p. 50); dar moartea îsi săpase cu mult timp înainte/ o groapă si se ascunsese/ asteptînd încoltirea (p. 51).

Metabolismul volumului este sustinut de introspectii si filozofeme privind geneza cuvintelor si a poeziei, iar autorul înjghebează stoic, cu un oarecare sentiment de epuizare, cîteva definitii demne de retinut: dacă nu ar exista poezia/ cuvintele ar fi îngropate adînc în umbrarele constiintei/ ca niste prunci/ ucisi de Irod (p. 46); îmi tin poemul în mine la fel cum îmi tin respiratia/ îl simt zbătîndu-se/ lovindu-se de toti peretii/ căutînd o rană prin care să iasă/ să devoreze linistea si albul (p. 44); atunci eu poetul fosila civilizatiei/ voi scrie si-i voi aduce aproape/ pe cei care-mi lipsesc atît de mult/ familia mea prietenii mei cei mai buni/ îngerul meu cu forme de femeie (p. 47); fată în fată poetul si cuvîntul/ cine va ridica primul mîna/ cine va rămîne în giulgiul/ paginii albe?(p. 49).

Desi diferită de toate textele din volum (majoritatea fiind vizitate si animate de un spirit sorescian), poezia finală, Testament, încheie lectura cu o reverentă neasteptată, tudoriană, ce revarsă o prospetime arhaică, în dulcele stil clasic, asezată pe sinceritate si pe premisa bunei credinte cu care autorul, desi vulnerabil, se lasă explorat:

Testament

acesta e poetul ce-si duce singur dorul
pe drumul fără-ntoarceri – destin alambicat,
ce-n fata neputintei si-a dat tăcut onorul,
cu rîsul si cu plînsul pe veci stigmatizat.

acesta e poetul ce s-a uitat pe sine
în inimile lumii, în versul sincopat,
ce si-a urmat himera în gînduri orfeline,
în tainică unire cu-aceea ce-a trădat.

acesta e poetul aflat în agonie,
cu mîinile rigide, de zei exonerat,
ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie:
atît a fost să fie, atîta v-a lăsat (p. 71)

O iubire din trecut, fie ea Alexandra, Eva, Maria, ori Miriam, Sabia sau Ana, urcă pentru o clipă să-si viziteze muza si să o re-vrăjească. Dar timpul, inexorabil, a muscat deja din carnea poetului anii tineretii si cărtile ce l-au tinut în viată prin poezia lor. Ionut Caragea ne sugerează că va părăsi pentru o vreme aceste întîlniri apoteotice cu genul liric, pregătindu-se pentru naratiune, constructie si salahoria prozei. Însusi Testamentul ce anuntă teatral finalul spectacolului poetic declamă schimbarea de registru.
În economia carierei sale de scriitor, personalitatea creatoare a autorului se va modifica profund: avem convingerea că prozatorul care urmează să ne surprindă cu romane si nuvele va avea structura celui ce a supravietuit unei cure severe de dezintoxicare. Adesea, maturitatea creatoare deplină se cucereste numai după ce tineretea a fost resimtită, prin poezie si romantism, ca o amenintare cu moartea sau ca o moarte clinică.






Angela Furtună    5/8/2011


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian