Piesa de teatru " Vis venețian " un spectacol românesc la Toronto - interviu cu realizatorii si actorii
Alma Creations - Vis venețian
Cred că e un prilej de încântare ori de câte ori aflăm despre un eveniment interesant și inedit în comunitatea românească. Iată că, pe 26 aprilie 2026, la 18:30, la Palmerston Library Theatre, Alma Creations prezintă piesa de teatru Vis venețian, cu scenariul și în regia Luisei Apostol. Am avut privilegiul de a-i intervieva pe actorii și realizatorii spectacolului și am acum bucuria de a vi-i aduce aproape cu speranța că îi veți admira și pe scenă. (L.O.V.)
Luisa Apostol - Scenaristă, Regizoare, Co-producătoare
Adică visătoarea care ne uimește cu imaginația, cu energia ei creativă, cu entuziasmul ei, punându-ne acum pe scenă nici mai mult nici mai puțin decât un vis venețian, shakespearean și atât românesc. Putem spune cu ușurință că e sufletul unui act cultural îndrăzneț ce adună în el un grup de actori talentați și inimoși oferindu-ne un eveniment de neuitat.
L.O.V.: Se vorbește deseori despre universalitatea și perenitatea pieselor lui Shakespeare, despre cum rămân o continuă sursă de inspirație și textele dvs. confirmă acest lucru. Ce credeți că le face astfel?
L.A.: Tematica universală, încărcătura dramatică a versului, plus însemnata contribuție la îmbogățirea vocabularului englez și a expresiei artistice asigură textului shakespearian o trăinicie îndelungată. Ben Jonson, dramaturg și poet contemporan cu Shakespeare, îl numește pe acesta ”soul of the age”, remarcând ca opera lui ”is not for an age, but for all time”. Pentru Virginia Woolf, Shakespeare era suflet-pereche, geniul a cărei prezență imaginară anima flacăra intelectuală a celor din Bloomsbury Group. Posteritatea i-a făcut Bardului dreptate. E foarte viu și azi.
L.O.V.: Dovadă că l-ați predat mulți ani tinerilor, bănuiesc că fără să vă fi săturat. Ați încercat de pe atunci să aduceți în actualitate piesele studiate?
L.A.: Teatrul lui Shakespeare a inspirat zeci de reprezentări teatrale, filme, opere, balet, picturi, sculpturi, de mai bine de patru secole. Nu văd cum ne-am putea sătura de el. Mă bucur că se studiază intens în școală. Eu aș spune că am avut mereu succes la elevii mei cu piesele lui. Acum câțiva ani, mă aflam în foaierul teatrului The Globe, când am dat cu ochii de trei eleve londoneze, care stăteau de vorbă. M-am apropiat ușor de ele, șoptind ”Bubble, bubble, toil and trouble; Fire burn and caldron bubble.” S-au amuzat grozav. Ca profesoară, jucam - alături de elevii mei - când pe Hecate, stăpâna vrăjitoarelor din Macbeth, când rolul doicii din Romeo și Julieta. Cucurigam ca să sperii stafia regelui Hamlet, scheunam ca talpa iadului, scoteam sunete de săbii, de explozii de pucioasă. I was truly shameless!
L.O.V.: Deci vi s-ar potrivi termenul teoreticianului olandez Johan Huizinga homo ludens.
L.A.: Poate, dar abordarea tragediei Othello nu a fost jucăușă. Dimpotrivă. Am vrut să pricep personajele cu adevărat, într-un fel numai al meu. Aspectul ludic al spectacolului are de-a face doar cu intenția de alternare a versurilor cu imagini, muzică și dans.
L.O.V.: Cum s-a născut acest spectacol?
L.A.: Ideea spectacolului Vis venețian, s-a întrupat din cele patru poeme apocrife compuse în 2025. Peste ele s-au așezat impresiile unei călătorii la Veneția, în toamna aceluiași an, și întâlnirea cu versiunea engleză a volumului Sette giorni a Venezia, a lui Gianmaria Dona Dalle Rose. Punerea lui în scenă e un dar făcut publicului, la 410 ani de la intrarea Bardului în nemurire.
L.O.V.: Îmi spuneați la un moment dat că separarea dintre autor și regizor e binevenită și totuși sunteți din nou în dublă ipostază. Și îmi permit să spun, după ce am văzut și spectacolul după Meandre, că ambele roluri vă vin de minune, ba chiar că aveți un talent regizoral cu totul deosebit. De unde vine această abilitate? De unde pasiunea pentru teatru și procesul creator teatral? Ajutați-ne puțin să înțelegem ce înseamnă munca cu textul și apoi cu actorii?
L.A.: Pasiunea pentru teatru o am dintotdeauna. Face parte din felul meu de a mă uita la oameni, la lucruri, la întâmplări, la împrejurări. În copilărie, organizam jocuri pentru copiii din vecini. La școală, unde am predat literatura engleză, lecturile elevilor erau mereu completate cu redarea dramatică a scenelor interesante, cu recrearea atmosferei, cu rescrierea anumitor pasaje. Acum, scriu și regizez piese pentru cei care, atunci când se prind în joc, îmi devin prieteni. Nu e mare diferență. Condiția de scriitor și regizor al propriilor piese îmi pare ideală, pentru că îți îngăduie o uriașă flexibilitate, posibilitatea de re-creare a unor scene în funcție de abilitățile și interesul actorilor. În Meandre am combinat și extins câteva secvențe pentru actorii al cărui talent avea mai mult de dat. Piesa a beneficiat foarte mult de părțile narative și vocale suplimentare. În cazul de față, transpunerea a patru poeme dramatice - circa 15 minute de lectură - într-un întreg spectacol teatral a fost, cu adevărat, rodul unui vis continuu, a unei permanente căutări și descoperiri de resurse, referințe, interpreți. Vizualizam conexiuni în care încorporam tot ce-mi cădea în poală, fără să știu ce soartă de izbândă ar putea avea utilizarea lor: imagini venețiene, tabloul Moartea lui Othello, cărți, poeme, fragmente din operele lui Verdi și Rossini. Mai mult de atât, cred că am avut șansă după șansă, cea mai însemnată fiind aceea că nici nu mi-a trecut prin cap să abandonez proiectul, chiar și atunci când părea că nu duce nicăieri. Un alt noroc a fost că echipa mea - numeric firavă - a acceptat să înceapă recitările, repetițiile, fără să știe ce urma să se întâmple pe scenă, atunci când spectacolul se afla numai și numai în mintea mea. Cred că textul poemelor a fost esențial în hotărârea actorilor de a accepta să le dea viață. Spectacolul a crescut din talentul, răbdarea și loialitatea lor, din dorința comună de a-i oferi lui Shakespeare, de ziua lui, un dar de care să se bucure.
L.O.V.: Într-adevăr, textele sunt de o frumusețe și o complexitate lexicală și sintactică deosebită, cu iz arhaic cum se cuvine, cât de dificilă a fost crearea lor?
L.A.: Nu pot spune cât de greu a fost, fiindcă lucrul la apocrife mă scotea cu totul din timp. Ori de câte ori îmi iese vreo combinație, trăiesc o stare de grație greu de explicat sau de replicat. Ca atunci când am scris versurile ”Tainica rânduială a dunelor încinse/ Dar și nechibzuința furtunii de nisip” care m-au umplut de fericire.
L.O.V.: Vis venețian m-a dus instinctiv cu gândul la Act venețian al lui Camil Petrescu. Între Othello și Pietro Gralla, unde s-ar plasa Othello apocrif, cum îl numiți?
L.A.: Consider ca Othello e cel mai tandru, cel mai deplin îndrăgostit din întreaga galerie de personaje shakespeariene, singurul care se hotărăște ”to die upon a kiss”. În varianta prezentată de mine, tragedia se dezlănțuie atunci când Othello se vede pe sine limpede, cu claritate, despodobit de toate artificiile conferite de succesul lui militar, de solida poziție socială. Căderea lui în abis vine ca o aprigă osândă, dar tot ea îi facilitează recuperarea. Cu ajutorul ei, protagonistul reia controlul lucidității care-i fusese strivită de trufie.
L.O.V.: Aveții vreo ”slăbiciune”, vreo afinitate particulară pentru vreunul din personajele pe care le-ați reînsuflețit?
L.A.: Unul dintre actorii trupei a constatat ca pe Desdemona am scris-o foarte frumos: năvalnică, curajoasă, capabilă să își privească soarta drept în ochi, irezistibilă. Adevărat. Ea a fost prima care mi-a cerut să o rescriu. Într-o primă formă, ea povestea cum se îndrăgostise de vocea cu care Othello își spunea poveștile de luptă, mult înainte de a-l fi văzut.
L.O.V.: Mă frământă contestația lui Iago, disculparea lui, poate tocmai pentru că există o portiță de scăpare încifrată în fond chiar în caracterul personajului creat de Shakespeare. Iago apocrif îmi pare la fel de puternic ca cel original și rămâne pentru mine personajul principal. Cum îl priviți? În ultimă instanță, nu îl absolviți de crimă… Cum și de ce l-ați recreat astfel?
L.A.: Într-o primă versiune a piesei, Iago - maestrul păpușar - chiar a contat drept eroul principal al piesei. Vina lui, pe care el o contestă cu tipic aplomb, este totodată și apărarea propusă: aceea de a înmănunchea toate cusururile defectele omenești, de a fi oglinda incoerenței, a amoralității proprii umanității în totalitate.
L.O.V.: Aveții un grup de oameni talentați și dăruiți în jur, actorii care știu că vă sunt în primul rând prieteni, soțul care acoperă aspectele tehnice și de producție. Ați menționat deja norocul de a-i avea, ce înseamnă această echipă?
L.A.: Ceea ce facem împreună pentru acest spectacol e uriaș. Suntem amatori cu varii înclinații, talente, temperamente, biografii. Încercăm să ne completăm, să ne armonizăm, să realizăm acest spectacol laolaltă. Eu scriu și regizez; ei știu să recite, să cânte, să danseze, să acopere necesitățile tehnice. Distanțele și capriciile iernii ne fac condițiile de lucru destul de dificile: cinci dintre participanți sunt din Toronto, trei din Kitchener. Mizăm pe dragostea de teatru a fiecăruia dintre noi, pe inspirație, pe muncă, pe noroc.
L.O.V.: Vis venețian, e un eveniment unic, cu totul deosebit pentru comunitatea românească pe care și eu îl aștept cu nerăbdare și pentru care meritați cu toții toate mulțumirile și felicitările noastre. Ce vă doriți să fie această seară?
L.A.: Tot ce-mi doresc este să pot găsi cuvintele cu care să exprim admirația și recunoștința pe care le port tuturor celor care se încumetă să transforme acest vis în realitate.
................................
Gelu Apostol - Producător, regizor tehnic
Adică cel care încearcă ”să împace fanteziile artistice ale autorului și ale regizorului astfel încât profitul spectacolului să fie maxim”. În cazul de față, vorbim despre fanteziile creatoare ale celei cu care la puține zile după spectacol va sărbători 45 de ani de căsnicie. Dacă nici aceasta nu e o dovadă de iubire, nu știm ce altceva ar putea fi? Cât despre profit? După cum ne-a mărturisit, finanțarea aparține familiei, astfel grija principală e ”autosupravegherea bugetului și a cheltuielilor”. ”Profitul”, dacă îl putem numi astfel, vor fi aplauzele spectatorilor.
L.O.V.: Înțelegem că îndatoririle producătorului în general sunt nenumărate, ce anume a căzut pe umerii dumneavoastră în cazul concret al acestui spectacol?
G.A.: Gestionarea bugetului, contractul pentru sala de spectacol, organizarea și coordonarea funcțiilor tehnice, de management de scenă și de atelier, inclusiv acționarea și punerea în funcțiune a elementelor mobile: ecran, microfoane fără fir, sonorizare. Port, în principal, pălăriile de producător și regizor tehnic și creator al componentelor grafice, video, audio și de marketing.
L.O.V.: Care este lucrul cel mai plăcut creativ pe care l-ați făcut pentru acest spectacol?
G.A.: Crearea desfășurătorului spectacolului detaliind fiecare scenă, intrări, ieșiri, fundal video și audio.
L.O.V.: Dacă nu suntem foarte indiscreți, cum este această colaborare cu Doamna? Ce înseamnă un asemenea proiect de familie?
G.A.: Colaborarea este foarte intensă, a început când am realizat că rezistența este futilă, îmi place când cădem de acord că idea mea e cea bună, mă frustrează când nu e așa. La noi asemenea proiecte ne pun la încercare răbdarea și, uneori, nervii. Totul se (cam) vindecă când, după căderea cortinei, rămânem cu impresia că echipa - actorii și colaboratorii - sunt cel puțin mulțumiți.
L.O.V.: Împărtășiți pasiunea pentru teatru a Luisei, e ceva ce v-a apropiat de la bun început?
G.A.: Cu timpul interesul meu pentru teatru ca mesager de idei și sentimente s-a diminuat în favoarea filmelor. În schimb interesul pentru aspectele de regie tehnică a crescut. Deh, pofta vine mâncând. În concluzie, nu am o pasiune pentru teatru. Luisa, care nu face decât cea ce o pasionează, m-a capturat în vârtejul ei.
L.O.V.: Ce sperați sau așteptați de la acest spectacol?
G.A.: Cum ziceam mai înainte, sper ca echipa să fie mulțumită la sfârșitul spectacolului. Dacă membrii echipei sunt mulțumiți cu ce a ieșit, e suficient, că atunci suntem siguri că spectatorii s-au bucurat.
L.O.V.: Vis venețian e un titlu plin de romantism, ascunde însă o poveste tragică. Ați contribuit ca producător la alegerea lui?
G.A.: Romantismul este teritoriul Luisei. Eu am răspuns la idea acestui titlu că s-ar potrivi mai bine Coșmar venețian. Ciudat, nu am avut succes.
L.O.V.: Independent de piesă, aveți un ”vis venețian”?
G.A.: Visul meu venețian este să pot face mai des ceva-uri care ar produce plăcere celor la care țin și de care nu mi-ar fi rușine mai târziu.
.................................
Adrian Balan - Lodovico
Adică tânărul care se vede prins în mijlocul unei drame devastatoare, martorul și judecătorul unei realități pe care nu a creat-o, dar căreia trebuie să îi facă față. Așa ca oricând, în orice lume, de altfel. Dar care ar vrea: ”ca publicul să știe că munca mea este condusă de o dorință puternică de a înțelege cu adevărat personajul pe care îl joc. Chiar dacă dispar în rol, acest efort de a înțelege este mereu în centrul interpretării mele.”
L.O.V.: Vă amintiți care a fost prima reacție când ați aflat de proiectul Vis(ului) venețian? Cum priviți șansa unei re-interpretări ca cea a Luisei Apostol? Cum se memorează și se interiorizează un asemenea text?
A.B.: Am fost foarte curios. Sincer, nu știam la ce să mă aștept pentru că nu am citit lucrarea originală a lui William Shakespeare. Reinterpretările scot cu adevărat în evidență capacitățile creative ale creatorului și sunt entuziasmat să iau parte la lumea Luisei Apostol. Poți memora și interioriza un astfel de text prin imersie în proces. Citind și replicile celorlalți, înțelegi mai bine locul și personalitatea personajului tău, ceea ce face procesul mult mai plăcut!
L.O.V.: Ce înseamnă participarea într-un asemenea proiect pentru un tânăr actor, mai ales că trebuie să îi dea replica nici mai mult nici mai puțin decât lui Othello?
A.B.: Este o mare experiență de învățare. Să joci lângă un personaj ca Othello îl împinge pe un actor tânăr să crească în încredere și emoție.
L.O.V.: Lodovico nu are un rol mare, dar are importanța lui morală și emoțională. Care ar fi o prestanță potrivită care să sugereze acest lucru?
A.B.: Provocarea este să suni atât puternic, cât și empatic. Lodovico ar trebui să pară calm și clar, aproape ca o voce a rațiunii în haos.
L.O.V.: Care credeți că e impactul unei asemenea tragedii asupra unui tânăr din Veneția renascentistă? Dar asupra unui tânăr de acum?
A.B.: Pentru un tânăr din Renaștere, ar fi vorba despre onoare și reguli sociale. Pentru un tânăr de azi, arată pericolele geloziei și manipulării emoționale.
L.O.V.: Dacă ar fi să faceți un exercițiu de improvizație, cum ar arăta personajul dumneavoastră în plină contemporaneitate? Unde ar fi noua Veneție? Ce impact ar avea astăzi o asemenea poveste?
A.B.: Astăzi, personajul ar părea mai modern și mai conștient. Noua Veneție ar putea fi orice oraș mare, iar povestea ar arăta în continuare gelozia și manipularea în relații.
L.O.V.: Cine din cei apropiați care va fi în sală va fi susținătorul cel mai mare al dvs.?
A.B.: Cu siguranță mama mea care a fost implicată în parcursul meu actoricesc încă de când am început.
L.O.V.: Spectacolul acesta e unul neobișnuit și pentru simplul fapt că e o singură reprezentație, un fel de totul într-o singură încercare. Ce vă așteptați și ce vă doriți să fie această seară?
A.B.: Mă aștept să fie memorabil tocmai din acest motiv. Faptul că avem o singură șansă mă va împinge să dau tot ce am, iar seara va fi una în care talentul românesc va fi apreciat și celebrat de toți cei prezenți.
................................................
Angela Stoița - Desdemona
Adică cea care ne pune în față inocența și absolutul iubirii, un personaj tragic și romantic, un ideal al frumuseții interioare. Actriță și personaj își îmbrățișează vulnerabilitățile și pășesc dincolo de ele pline de curaj. În cazul Angelei Stoița, e curajul de a ieși din zona de confort a cântăreței și de a-și scoate la iveală sensibilitatea actoricească, de a-și explora rolul în cele mai neașteptate nuanțe.
L.O.V.: E adevărat că orice actor își dorește să joace într-o piesă de Shakespeare?
A.S.: Eu n-am visat niciodată să joc Shakespeare, nefiind un actor profesionist, dar mă consider acum foarte norocoasă de această șansă. În România am interpretat muzică ușoară profesional și am fost soprană în corul Operei din Timișoara. Mă văd mai mult ca o cântăreață decât ca o actriță, dar îmi pun toată bucuria de a cânta și în cea de a juca.
L.O.V.: Desdemona Visului venețian este cântec și poezie și asta pare să vi se potrivească foarte bine. Cum se memorează un asemenea text? Cum se interiorizează un rol ca acesta?
A.S.: Faptul că poezia s-a îmbinat cu muzica cred că mi-a relevat mai mult personalitatea și nu am simțit că mă pierd în spatele rolului, că mă copleșește. În plus am o foarte bună memorie afectivă care mă ajută nu numai să rețin cu ușurință versurile, dar să le și simt. Apoi e exercițiul obișnuit al artistului de șlefuire. În cazul meu e vocea muzicii care conduce. Dar și implicarea în alegerea costumelor, a machiajului, a accesoriilor. Nu în ultimul rând, faptul că împart scena cu Emilia e de mare ajutor. E foarte talentată, ambițioasă și cu o voce frumoasă. Personalitățile noastre contrastează un pic, ca al personajelor, aș spune, dar prezența ei de spirit și disciplina ei m-a ajutat să învăț mai repede conținutul piesei și să nu mă risipesc în vise.
L.O.V.: Risipirea în visare nu ar fi de neînțeles cu un personaj ca Desdemona, o făptură de vis, ruptă parcă din poveste, Frumoasa și bestia, poate. Ce o face astfel?
A.S.: Iubirea, fără îndoială. Este o persoană care a iubit cu un suflet pur, sigură de dragostea ei și nu i-a fost frică să o declare nici măcar în fața morții. Își presimte moartea, dar știe că îi va dăinui, de aici rugăciunea ei împletită cu declarația de dragoste. Știe în acel moment că sacrificiul ei pentru Otello (”să lase-n urmă totul”) nu e în zadar și iubirea lor va rămâne ca un mic colț de stea în eternitate.
L.O.V.: Poveștile și în mare măsură și piesele lui Shakespeare au o morală, se vor și o lecție. Care ar fi morala poveștii Desdemonei?
A.S.: Morala poveștii, a destinului ei este cred că nu contează diferențele între două persoane atâta timp cât sufletele lor se recunosc în dragoste. Să nu dai loc răului să se infiltreze în inimă. Să crezi în iubirea pură.
L.O.V.: Spectacolul acesta e unul neobișnuit și pentru simplul fapt că e o singură reprezentație, un fel de totul într-o singură încercare. Ce vă așteptați și ce vă doriți să fie această seară?
A.S.: Cred că îmi place acest totul acum, se potrivește firii mele entuziaste și în aceeași măsură cred că se subînțelege că e rezultatul unei pregătiri temeinice și al unei concentrări deosebite. Sper să pot să transmit publicului în primul rând emoția din spatele unui asemenea personaj și în aceeași măsură să fac din el ceea ce această versiune și-ar dori - o femeie lucidă, modernă, asumată.
.....................................
Anca Toma-Scarr - Emilia
Adică întruchiparea curajului pur, femeia aparent invizibilă, supusă tuturor, care își găsește în cele din urmă vocea și o folosește chiar cu prețul vieții. Un personaj complex și admirabil, sigurul neros de patimi, de complicații intrigante sau neliniști, neidealist sau neidealizat în aceeași măsură, îmbrățișat cu sensibilitate și empatie de cineva care caută să își înțeleagă propria viață prin talentul ei muzical și artistic.
L.O.V.: Ce înseamnă participarea dvs. la un asemenea proiect?
A.TS.: Aș începe prin a spune că mă simt onorată să iau parte la acest proiect interesant și totodată ambițios al Luisei, care reușește să îmbine atât de frumos și creativ mai multe forme de artă: poezia, arta dramatică, muzica, arta cântului, dansul, artele vizuale, într-un format unic de spectacol modern pe o temă clasică shakespeariană. De asemenea, este o experiență deosebită pentru mine să fac parte din acest grup de oameni pasionați, care fiecare, prin efortul, prin abilitățile, talentul și capacitățile lor creative, au făcut posibilă materializarea acestui vis venețian.
L.O.V.: Vă amintiți care a fost prima reacție când ați aflat de proiectul Vis(ului) Venețian? Cum priviți șansa unei re-interpretări ca aceasta?
A.TS.: Inițial, angajamentul meu de participare la această piesă a constat în interpretarea Ariei salciei din opera Othello de Verdi, o mare provocare și onoare pentru mine, deoarece este prima dată când mi s-a oferit șansa să abordez această dificilă și frumoasă arie. Ulterior, această idee s-a transformat în viziunea Luisei în adaptarea acestei arii la personajul Emilia, ea fiind inițial, în versiunea originală, interpretată de Desdemona. Odată cu această ingenioasă idee, am ajuns să îmbrățișez întregul rol al Emiliei.
L.O.V.: Care ar fi atracția și dificultatea unui asemenea personaj? Cum se intră într-un rol ca acesta?
A.TS.: Am constatat că m-am adaptat cu ușurință acestui rol și faptul că am fost întrebată despre el m-a determinat să analizez motivul. Aș spune că viața uneori ne aruncă în situații similare ca acea a Emiliei, de a pierde pe cineva drag datorită unor circumstanțe create de altcineva din jurul nostru. Dacă mă gândesc bine, cred că acesta este motivul pentru care am reușit să intru cu ușurință în acest rol, anume o experiență recentă de viață care mi-a generat trăiri și sentimente similare cu cele ale Emiliei.
L.O.V.: E tulburător ce spuneți, cu atât mai mult cu cât surpriza extraordinară a textului autoarei este că Emilia se simte întâi de toate vinovată față de propriul suflet. Ce impact are această perspectivă asupra dumneavoastră și a modului în care priviți personajul?
A.TS.: Pentru mine, în acest moment dificil al vieții, personajul Emilia este o modalitate de exprimare personală. Mai ales că implică pasiunea mea de a cânta. Atunci când cânt e greu de spus unde se sfârșesc propria mea personalitate și viață și unde încep cele ale personajului.
L.O.V.: Nu am nici o îndoială că aveți curajul Emiliei de a trece peste încercările grele de acum, cu siguranță tot prin artă. Ce vă așteptați și ce vă doriți să fie această seară?
A.TS.: Arta e un leac miraculos și asta sper să se vadă pe scenă, sunt convinsă că piesa va vorbi multora. Ca un gând de final, aș vrea să captivăm publicul cu un altfel de spectacol shakespearean.
...................................................
Amber Marie Moore and Jason Schattman – Desdemona and Othello (dancers)
They are the ones who take the story beyond words and even beyond time, portraying the eternal spirits of the unhappy lovers, hopefully forever united in a dance of passion, love, beauty, and forgiveness.
L.O.V.: What does it mean to you to be part of a project like this?
A.M.M.: It's a great opportunity to work together as a team, to connect with the Romanian community, and to engage with the unique version of Othello that Luisa has created. It is a great joy for both of us, as amateur dancers, with other main jobs, to be able to step onto the stage together in a complex theatrical performance. The process of practicing weekly has also been a wonderful journey for us, and we are both very grateful.
L.O.V.: Have you previously performed in works that combine theatre and dance? In what ways does this experience differ from appearing in other dance programs?
A.M.M.: Jason regularly performs with the dance school he has been involved with in Waterloo, and he often incorporates theatrical elements even into his ballroom routines. He is very passionate about that. I myself have not had much experience combining theatre with ballroom dancing specifically, but I do teach a storytelling-based dance form at the University of Toronto—charya dance. It is a way of telling ancient Buddhist stories from Nepal through dance, and I perform it regularly. It’s not quite as openly creative; rather, it is a more choreographed form of storytelling that combines theatre and dance with very prescribed movements. So, we are familiar with this kind of work to some extent, but we find that this project offers a wonderful opportunity to bring in more expression, drama, and creative choreography through the characters we portray, especially drawing on the traditional ten ballroom dances that are our strength. We’ve taken inspiration from our different dance repertoires and past experiences, adapting them to fit this particular story.
L.O.V.: In this case, the text unfolds as a series of monologues, and Othello and Desdemona don’t share the stage except during the dance sequence. How challenging is it to tell their shared story through dance alone?
A.M.M.: I don’t feel that we are attempting to tell the full story through dance alone. Rather, we focus on the connection between the main characters, Othello and Desdemona. We offer glimpses of their emotions and relationship, giving the audience a few fleeting moments to see them together and to experience movement and ballroom dance as part of that.
It’s like a canvas where the two come together, sharing emotional interactions and elements of drama. We’re not trying to enact the full story, we rely on the actors to convey it, while we enhance the production as a whole.
L.O.V.: This performance is a singular event. When the evening is over, what do you hope will remain with you from the experience? And what do you hope the audience will carry away with them?
A.M.M.: I hope that, through reflection on our performance, we’ll retain the feeling that we shared something emotional with everyone. We want the audience to have a meaningful experience, just as this has been for us, and we are very grateful to be working with such a talented group of people. It's a real joy. So, thank you again.
.......................................
|
Lăcrămioara Oprea Varga 4/14/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.