Despre degradarea reperelor sau când decadența devine normă culturală
Una dintre cele mai persistente iluzii ale societăților aflate în faza de declin este aceea de a-și numi propria degradare „progres”. Fiecare civilizație care intră în etapa decadenței își proclamă simptomele drept virtuți, dizolvarea drept eliberare, excesul drept normalitate. „Totul este permis” nu mai apare ca avertisment, ci ca triumf. Iar în timp ce se vorbește despre toleranță, diversitate și libertate individuală, principiul real devine altul: atenție cu orice preț, șoc în loc de sens, aparență în loc de caracter.
Antichitatea a cunoscut foarte bine acest proces. În ultimele secole ale Republicii Romane și apoi în Imperiu, pierderea reperelor morale era deja diagnosticată de contemporani. Sallust afirma că bogăția a distrus moravurile, Tacitus vedea în pasiunea pentru spectacol și exces începutul degradării interioare, iar Juvenal ironiza o societate care schimbase responsabilitatea civică pe distracție. Cetățeanul devenise consumator, statul devenise scenă, etica devenise problemă privată. Nu invaziile erau principala amenințare, ci golirea din interior.
Bizanțul târziu, această civilizație extrem de rafinată, trăia din simboluri, ritualuri și ceremonii, în timp ce structura politică și socială se prăbușea lent. Forma era perfectă, conținutul tot mai gol. Decadența nu este haos, ci suprastructură fără substanță.
Evul Mediu, atât de des caricaturizat, avea cel puțin o antropologie coerentă. Omul era imperfect, dar responsabil. Exista ideea de limită, de ordine, de măsură. Renașterea aduce promisiuni de libertate, dar chiar Erasmus avertiza asupra vanității, asupra cultului aparenței și pierderii disciplinei interioare. Libertatea fără autocontrol se transformă inevitabil în autodizolvare.
Iluminismul, născut ca proiect al rațiunii, alunecă în secolul al XIX-lea spre cultul progresului nelimitat. Tot ce era vechi devine suspect, tot ce e nou devine automat valoros. Baudelaire însă vede în modernitate nu emancipare, ci oboseală nervoasă, nu înălțare, ci agitație permanentă. Orașul modern produce suprastimulare, iar omul devine dependent de senzații.
Nietzsche, departe de orice moralism convențional, observă că atunci când valorile își pierd caracterul normativ apare nu libertatea, ci relativismul, nu forța, ci dependența de stimuli. „Ultimul om” nu mai caută adevărul, ci confortul, nu sensul, ci divertismentul. Iar mai presus de toate caută vizibilitate.
Secolul XX transformă acest mecanism într-un sistem industrial. Cinematografia, publicitatea, televiziunea, apoi rețelele sociale creează o scenă permanentă. Identitatea nu mai este trăită, ci afișată. Valoarea nu mai este interioară, ci măsurabilă în vizualizări și reacții. Publicitatea contemporană nu mai vinde obiecte, ci roluri. Nu mai spune „cumpără”, ci „fii”. Nu propune produsul, ci identitatea asociată. Piața colonizează imaginea de sine. Consumul devine criteriu de apartenență. Tinerii, aflați oricum într-o perioadă de căutare, sunt transformați în țintă ideală. Nu pentru că ar fi slabi, ci pentru că sunt deschiși. În loc de orientare, li se oferă șoc. În loc de maturizare, li se oferă mască. Modelul nu mai este omul cu caracter, ci figura cu maximă vizibilitate. Se comercializează fragmentarea, nu personalitatea. Spectacolul, nu profunzimea. Provocarea, nu conținutul. Iar sub masca libertății se dezvoltă o industrie a imitației. Totul este permis, cu condiția să fie vandabil. A confunda acest proces cu diversitatea culturală este o eroare gravă. Diversitatea presupune nuanță, dialog, profunzime. Ceea ce vedem este reducere la efect. Omul devine purtător de mesaj publicitar, nu subiect autonom.
Asocierea cu produse nocive sau stimulente nu este întâmplătoare. Este parte din aceeași logică a excitației permanente. Zahăr, cofeină, identitate, vizibilitate – toate servesc reacției imediate, nu stabilității interioare. Nu formare, ci consum.
Spengler avea dreptate când spunea că civilizația este momentul în care cultura se transformă în tehnică. Când simbolurile nu mai izvorăsc din experiență interioară, ci din procese de producție. Când arta este înlocuită de marketing, iar etica de stil. Declinul nu începe cu scandalul, ci cu obișnuința cu absurdul. Când nimeni nu mai întreabă de ce este afișat un anumit model, ci doar dacă atrage atenția. Când provocarea nu mai este act critic, ci instrument de vânzare. Adevărata tragedie este că tinerii nu sunt seduși, ci utilizați. Deschiderea lor devine resursă economică. Căutarea lor de sens devine strategie de piață. Ceea ce era cândva responsabilitatea educației și culturii este preluat de marketing, fără nicio obligație morală. Cei care critică acest proces sunt etichetați drept conservatori. Dar măsura, demnitatea și orientarea nu sunt relicve, ci condiții ale sănătății sociale. O cultură care le ridiculizează își subminează propria continuitate. Toate marile civilizații au trecut prin faza autosuficienței. Prin faza în care totul părea permis. Și toate au plătit prețul nu prin catastrofe bruște, ci prin pierderea coeziunii, a sensului comun, a încrederii. Degradarea începe nu prin interdicții, ci prin indiferență față de adevăr. Nu prin represiune, ci prin înlocuirea realității cu spectacolul. Nu prin tăcere, ci prin zgomot. Când normalitatea devine ridicolă și echilibrul este ironizat, nu pentru că ar fi greșit, ci pentru că nu produce audiență, atunci nu asistăm la emancipare, ci la colonizare comercială a culturii; rămâne o societate care permite totul, dar nu mai știe nimic, care afișează totul, dar nu mai înțelege nimic, care dizolvă toate limitele, dar nu mai are direcție.
Acesta nu este progres, este figura clasică a decadenței.
Dr. Christian W. Schenk
|
Dr. Christian W. Schenk 1/27/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.