Principesa Ileana a României, adorată și respectată pe două continente
Principesa Ileana (Maica Alexandra) a fost fiica Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria și verișoară a Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Era cel de-al cincilea copil al cuplului regal și cea mai mică dintre fete, născută în 5 ianuarie 1909. Cu inima strrănssă Regina Maria avea ssă aprecieze în amintirile sale că Ileana este singura dintre copiii ei care merita cu adevărat să poarte coroana. Frumoasă, inteligentă și legată profund de țară, Ileana a fost mai mult decât o prințesă, a fost o slujitoare a neamului său.
Frumusețea fizică era dublată de frumusețea caracterului. I-a semănat în multe privințe mamei sale și poate de aceea a fost cel mai aproape de inima Reginei Maria, legătura dintre ele fiind una foarte puternică. De altfel, Ileana s-a înțeles cel mai bine cu toți frații ei. Dar și cu regele Ferdinand, deși acesta era la curent cu bârfele cum că mezina nu ar fi fiica sa biologică. Legătura dintre Ferdinand și Ileana a fost puternică, sinceră, de nezdruncinat până la sfârșitul vieții.
Principesa a avut o copilărie frumoasă, lipsită de griji, conforme cu statutul ei de prințesă. Până la vârsta de 7 ani s-a bucurat de toate privilegiile unei vieți la palat. Dar în 1916 România a intrat în primul război mondial și în scurtă vreme familia regală, împreună cu guvernul și sute de mii de români au fost obligați să se refugieze la Iași și să suporte vitregiile vieții din exil. Nu s-a plâns, nu a protestat, dimpotrivă. Cu mintea ei de copil a înțeles care-i sunt îndatoririle și s-a conformat cu supra măsură.
Educația a primit-o cu precădere în familie, de la pregătitori, de la părinti și de la personalul curții. De la mama sa a învățat limbile engleza și franceza, iar de la tată germana.
De foarte mică frumoasa prințesă era foarte credincioasă. Când ajunsese adolescentă i-a mărturisit mamei sale o întâmplare de când era copil, că vorbea cu îngerii: Într-o zi, dis-de-dimineață, când aveam 7 ani, am văzut îngeri. Sunt tot atât de sigură azi cum am fost și atunci. Nu am visat, nici n-am avut vedenii. Știu precis că ei erau acolo, cu mare claritate. N-am fost nici mirată, nici înspăimântată. N-am fost nici măcar înfiorată, ci teribil de bucuroasă. Am vrut să le vorbesc și să-i ating. Camera noastră, a copiilor, era luminată de zorii zilei și am văzut un grup de îngeri stând în jurul patului fratelui meu mai mic, Mircea. Eram atentă, altfel n-aș fi putut auzi vocile lor. Purtau veșminte lungi, vaporoase, de diverse culori pale. Părul le ajungea până la umeri și era diferit colorat, blond, roșcat și brun închis. Nu aveau aripi. La picioarele patului fratelui meu, Mircea, puțin mai la o parte, stătea o ființă cerească. Era mai înalt și nemaipomenit de frumos, cu aripi mari, albe. în mâna dreaptă purta o lumânare aprinsă. Nu părea să aparțină grupului de îngeri strânși în jurul patului. El stătea deoparte și aștepta. L-am recunoscut a fi îngerul păzitor. Am observat apoi că la picioarele patului meu stătea o făptură cerească asemănătoare. Era înalt, veșmântul lui era albastru, cu mâneci largi. Avea părul castaniu și fața ovală; frumusețea sa n-o pot descrie, pentru că nu poate fi comparată cu nimic omenesc. În spatele lui, aripile i se înălțau lateral și în sus. O mână îi era ridicată la piept, iar în cealaltă purta o lumânare aprinsă. Zâmbetul lui era cu totul îngeresc: dragoste, bunătate, înțelegere și siguranță izvorau din el. Încântată, am trecut peste cuvertură și, îngenunchind la capul patului, am întins mâna, cu dorința arzătoare de a-1 atinge pe surâzătorul meu păzitor, dar el a făcut un pas înapoi, a întins mâna prevenitor și a dat ușor din cap. Eram atât de aproape de el, încât l-aș fi putut atinge cu ușurință. Oh, te rog, nu pleca!, i-am spus, cuvinte la care toți ceilalți îngeri au privit spre mine și mi s-a părut c-am auzit un râs cristalin, dar de acest sunet nu sunt sigură, deși știu că râdeau. Apoi au dispărut.
La o vârstă destul de mică principesa a suferit două traume teribile: prima a fost moartea fratelui ei mai mic, de care era nedespărțită și despre care spunea că a fost marea dragoste a inimii mele. A doua traumă a fost războiul, ale cărui efecte fetița le-a simțit în toată duritatea lor. În timpul Primului Război Mondial, în timpul refugiului de la Iași, Principesa Ileana și-a însoțit mama în vizitele sale prin spitale, alături de celelalte principese, Mignon și Elisabeta, chiar dacă nu avea nici zece ani împliniți. Ileana dorea să-i ajute și să-i aline pe răniți, nesfiindu-se deloc de scenele din spitale, deși erau dureroase pentru ochii unui copil. Perioada refugiului de la Iași a fost foarte grea pentru Familia Regală, care a simțit direct toate lipsurile și greutățile cu care se confrunta populația. Astfel, Ileana avea să își amintească, ani mai târziu, că pe atunci îi era tot timpul foame, dar că nici nu dorea să mănânce din cauză că mâncarea la care aveau acces nu era variată, ba chiar uneori era aproape necomestibilă .
Comportamentul prințesei Ileana, afecțiunea ei pentru românii din orice categorie socială nu a trecut neobservat. Bunătatea și dedicarea ei în a acorda ajutor cu toată priceperea și dragostea, dorința ei de păstrare și ducere mai departe a tradițiilor românești au câștigat inimile românilor. Castelul Bran, care i-a fost lăsat moștenire prin testament de mama ei, Regina Maria, a fost locul unde ea a trăit , în refugiu, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial alături de soțul și copiii ei. Carol al II-lea abdicase și părăsise țara, așa că ea a preferat să locuiască împreună cu familia în România, țara de care a rămas atașată pe veci.
Ileana a fost prințesa pe care brașovenii și brănenii au iubit-o cel mai mult pentru că a locuit acolo cu familia ei. Acolo au mers copiii ei la școală și , tot la Bran , ea a înființat un spital de campanie, unde i-a îngrijit pe soldații răniți, dar și pe localnici.
Pentru principesa Ileana a fost aranjat în 1931, când fratele ei mai mare, Carol, fusese înscăunat rege, un mariaj cu arhiducele Anton de Austria . Ileana simțise că fratele ei Carol se teme de ea, deși prințesa nu avea deloc gânduri rele despre fratele ei, căruia îi și scrie o scrisoare în acest sens. Se afla la acel moment în Egipt, într-o misiune umanitară, în care s-a implicat cu plăcere, dar simțea că fratele vrea s-o țină cât mai mult departe de România. La sfârșitul anului 1930, Ileana îi scria Regelui Carol al II-lea: Te rog să înlături neîncrederea ce o ai în mine căci știi cât de mult țin la tine și cum mă doare să te văd supărat. Fii îngăduitor, vreau să fac bine, vreau să te mulțumesc, dar sunt tânără și greșesc fără să vreau. În orice clipă sunt gata să te servesc fiindcă îmi ești Rege și apoi ești fratele meu pe care îl iubesc atât de mult.
Prin căsătorie Principesa își mulțumea fratele hotărât să nu împartă cu nici un alt membru al familiei regale puterea politică și popularitatea de care se bucura familia regală, dar a fost și pe gustul ei, ea primind titlurile de arhiducesă a Austriei și principesă de Habsburg-Toscana, Ileana de Austria, Prințesă a Ungariei, Croației și Boemiei prin căsătorie. Soluția simplă de a scăpa de sora sa prin căsătoria cu un prinț străin și să plece din țară, s-a potrivit cu sentimentele pe care Ileana le avea deja față de arhiduce. În vara anului 1930, însoțind-o pe Regină într-o vizită în Spania, Principesa îl întâlnește la Barcelona pe Arhiducele Anton de Habsburg, un băiat foarte frumos, înalt, blond, sportiv, distins care a fost dragoste la prima vedere pentru Ileana.
În martie 1931, Ileana și Regina Maria, întorcându-se dintr-o vizită la Paris, răspund unei invitații primite din Umkirch, de la reședința verilor Hohenzollern. Aici, Ileana îl reîntâlnește pe Arhiducele Anton. Se pare că reîntâlnirea nu era întâmplătoare, Arhiducele fiind chemat la dorința expresă a Regelui Carol al II-lea. Inițiativa s-a dovedit inspirată. Pe 20 aprilie 1931, Ileana îi cere fratelui său binecuvântarea și consimțământul ca șef a. La întoarcerea în țară, Ileana a anunțat oficial că intenționează să se căsătorească cu arhiducele austriac. Șeful Casei Regale Române, Regele Carol al II-lea, își dă acordul cu mare bucurie .
Căsătoria Ilenei a fost rodul unei iubiri împărtășite de ambii soți și o decizie acceptată fără rezerve de Casa Regală Română, fiind pentru prima oară când un membru al familiei regale române s-a căsătorit fără a încheia o căsătorie morganatică sau fără a trebui să respecte o alianță matrimonială. A fost ultima căsătorie oficială încheiată în țară pentru un membru al Familiei Regale române. Ceremonia căsătoriei are loc la Castelul Pelișor, pe data de 26-27 iulie, la vârsta Ilenei de 22 de ani. Pentru că tatăl ei murise în 1927, a fost condusă la altar de fratele ei mai mare, regele Carol al II-lea. Nunta a fost un prilej de sărbătoare pentru țară; au sosit invitați din familiile regale europene, reprezentanți ai altor state și numeroși ziariști trimiși chiar și de peste ocean. Mirii au plecat în luna de miere chiar în aceeași zi: au petrecut o săptămână la Bran, apoi au pornit într-un voiaj prin Europa.
În anii următori Ileana a locuit împreună cu soțul lângă Viena la castelul soțului și i-au fost permise doar scurte vizite în România, regele interzicându-i să dea naștere copiilor săi în România.. Au trăit mult timp, conform dorinței regelui Carol al II-lea (care era deranjat de popularitatea surorii sale printre români), în afara României, mai ales în Austria, la castelul Sonnborg. Au avut șase copii, trei fete și trei băieți (Ștefan, Maria-Ileana, Alexandru, Dominic, Maria Magdalena, Elisabeta) născuți între 1932-1942. In 1942 se întoarce în Romania aflată în război. Aici activează pentru Crucea Roșie. După abdicarea regelui Mihai la 3o decembrie 1947 a plecat în exil. Întâi în Elvetia, apoi în SUA. A divorțat in 1954 de Anton de Habsburg. S-a recăsătorit cu un medic român, Stefan Isărescu de care a divorțat în 1961, an în care a hotărât să se călugărească. Era un vis al ei mai vechi, dar moaartea uneia din fiicele sale i-au grăbit decizia. A devenit Maica Alexandra, fondatoare și apoi stareță a mănăstirii ortodoxe-române din Elywood City, în Pensylvannia.
În viața de călugăriță Maica Alexandra a fost implicată în mii de activități caritabile care au făcut-o cunoscută pe două continente. În exil, a scris o carte tulburătoare: Trăiesc din nou, o mărturisire sinceră despre exil, credință, durere, România și regăsire. Cartea a devenit una dintre cele mai emoționante confesiuni din diaspora regală.
În 1990, după aproape 50 de ani de exil, deși avea sănătatea zdruncinată, a revenit pentru scurt timp în țară, fiind primită cu lacrimi și emoție de românii care o iubeau. Dar nu și de autoritățile postdecembriste. Cu sensibilitatea ei înnăscută a sesizat că pentru Ion Iliescu este indezirabilă și a făcut cale întoarsă în străinătate. Așa se explică de ce viața ei s-a încheiat departe de casă, în pe pământ american, unde a fost și înmormântată.
Ileana a fost o prințesă care nu a uitat niciodată România și care a trăit mereu cu sufletul acasă. În septembrie 1990, la vârsta de 81 de ani, când Maica Alexandra a revenit în România de care-i fusese extrem de dor, a fost împăcată că și-a îndeplinit visul de a revedea meleagurile natale și bucuroasă de primirea ce i s-a făcut, fiind întâmpinată de sute de oameni care o aclamau și strigau Trăiască Regele Mihai. Atunci, în scurta ședere pe pământ românesc, a vizitat câteva mănăstiri de maici, mormintele familiei regale de la Curtea de Argeș și Branul ce-i fusese atât de drag unde a descoperit că localnicii încă își mai aduceau aminte de domnița lor.
Moare în 21 ianuarie 1991 la mai puțin de un an după ce vizitase România postrevoluționară, în special Branul atât de drag ei, fiind conștientă că a fost singurul din cei șase copii ai familiei regale care și-a revăzut țara natală. După ce a fost exilată de autoritățile comuniste în 1948 și s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, a avut o viață foarte activă: și-a crescut cei șase copii, a scris mai multe cărți, a ținut conferințe în diferite zone ale țării, și-a împlinit visul de a deveni monahie.
În 1961, a intrat ca novice într-o mănăstire de maici din Franța, iar după tunderea în monahism a înființat prima mănăstire ortodoxă de maici din Statele Unite ale Americii în care s-a vorbit în limba engleză.
A trecut la Domnul la vârsta de 82 de ani, și este îngropată la mănăstirea pe care a ctitorit-o în Ellwood City, Pennsylvania. A murit la spitalul din Youngstown, Ohio, în Statele Unite ale Americii, în urma unor complicații apărute după o fractură de șold , dar și două atacuri de cord.
A fost singura dintre fiicele regilor României Mari care a putut vedea cu ochii ei căderea comunismului și România eliberată. Maica Alexandra a reușit să se întoarcă și să-și viziteze țara de care i-a fost atât de mult dor, în septembrie 1990. Împreună cu fiicele Regelui Mihai, pe atunci Principesele Margareta și Sofia, Maica Alexandra a fost și la Bran. A murit împăcată, fiind regretată de toți cei care o cunoșteau.
|
de Ileana și Marcel Mateescu 1/27/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.