24 Ianuarie – un moment de renaștere națională. Interviu cu academician Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române
DMC: Domnule academician Ioan Aurel Pop, eu cred că ziua de 24 Ianuarie poate fi notată ca o zi sfântă în calendarul istoric al României.
IAP: Ziua de 24 Ianuarie, de puțină vreme, a devenit chiar sărbătoare națională, ceea ce este extrem de important, pentru că acum locul ei în calendar se suprapune cu importanța ei istorică. Fiecare popor, fiecare națiune, fiecare țară are câteva date importante în calendarul istoriei, iar 24 ianuarie 1859 reprezintă pentru noi un moment de renaștere națională, după secole întregi de trai în țări distincte, în două principate autonome care au plătit tribut turcilor, mai plăteau și la 1859 formal, și într-o țară numită Transilvania, care a ajunsese de mult sub o stăpânire, sub o dominație străină. După acest trai a venit momentul reunirii. Nu l-am inventat noi românii, momentul reunirii era unul European, secolul în care s-a petrecut unirea noastră a Moldovei și Țării Românești este un secol numit „al națiunilor” sau „al naționalităților”. Exemplul acesta al reunirii ne vine din Europa și mai ales din Occidentul Europei, unde s-a înțeles că puterile, imperiile acestea pământești și-au trăit traiul și că e bine ca fiecare popor, fiecare națiune să aibă casă proprie. Exemplul a fost dat, cum vă spuneam, de Occident, noi am aplicat acest exemplu ca să putem trăi mai bine. Existau în Europa vremii câteva imperii care dominau regiunile noastre central-sud-est-europene. Despre unirea noastră mulți binevoitori sau răuvoitori au spus că s-a înfăptuit de către puterile mari ale vremii, sau de către organizații internaționale oculte, cum a fost masoneria, sau de către un mănunchi de intelectuali care știau cum merg treburile în Europa și voiau ca și România să se încadreze. Mai puțini au vorbit de voința națională și eu aș vrea să subliniez că unirea s-a făcut prin voința națiunii. Dacă Mihail Kogălnicianu care a fost un actor important, uneori chiar protagonist, a spus că unirea Națiunea a făcut-o, atunci trebuie să-l credem. Nu se putea face o unire artificială dacă poporul român n-ar fi dorit această unire și voința poporului român se vede dincolo de interesele marilor puteri.
La 5 ianuarie 1859 a fost ales, la Iași, domn Alexandru Ioan Cuza, un om nou ieșit din frământările revoluționare de la 1848 și care era potrivit pentru viitor. Același om a fost ales și la București, în 24 ianuarie, fapt pe care marile puteri nu l-au prevăzut. Marile puteri au dorit un fel de federație dintre Moldova și Țara Românească numită Principatele Unite, care să aibă doi domni, două guverne, două Parlamente, instituții separate, cu excepția a două dintre ele, care urmau să aibă sediul la Focșani. Pe când dubla alegere a declanșat unirea propriu-zisă. Cuza a obținut recunoașterea dublei sale alegeri și apoi treptat, în scurt timp, a unificat toate instituțiile statului, tot prin voința lui și a poporului român, iar în 1863-65 a făcut marile reforme progresiste, urmând programul Revoluției de la 1848. După Cuza a urmat venirea principelui Carol I, care a obținut independența proclamată în Parlamentul nostru prin voință națională. Independența a fost apărată cu arma în mână și consacrată, recunoscută apoi de marile puteri. Toate aceste gesturi înseamnă politica faptului împlinit, adică românii sigur că n-au putut să nu țină seama de conjunctura internațională, de interesele marilor puteri, au trebuit să urmărească să n-aibă mulți dușmani în același timp, dar, dincolo de toate acestea, au prevalat voința și interesul națiunii române. Toate acestea trebuie să stea în fața ochilor noștri ca o icoană din care să vedem cât echilibru a fost atunci, cum s-a putut înțelege o elită politică diferită totuși. Elita de viță veche moldovenească de la Iași avea și ea dorințele ei de a păstra cumva întâietatea Moldovei în noul stat. Elita de la București, Muntenia, Oltenia purtau numelele oficial de Țara Românească. Se credeau îndreptățite să aducă centrele de putere la sud de Carpați, dar, în ciuda acestor frământări, dispute, discuții care sunt normale între oameni, până la urmă s-a făurit România.
Prima universitate modernă n-a fost la București, a fost la Iași. Prima mișcare culturală de modernizare, de europenizare, Junimea, a fost tot în Moldova, la Iași. Prin urmare, s-a stabilit un echilibru, să spunem, și cu toate că Iași n-a mai fost o capitală oficială, a rămas în sufletele oamenilor drept capitală. N-a fost un conflict atunci, cum încearcă unii să evidențieze. A fost mai mult armonie națională, așa cum îndemna Vasile Alecsandri, un alt moldovean, când a scris poezia „Hora Unirii”. Prin urmare, Unirea de la 1859 este o piatră de temelie pentru unirile care au urmat în 1878 – alăturarea Dobrogei la România și, în 1918, Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului, după ce Basarabia și Bucovina dăduseră exemplul lor extraordinar. Așa s-a făcut România, în câteva decenii, pe baza unui program de țară elaborat la 1848-1849, în timpul Revoluției, a cărui primă piatră de temelie a fost momentul ianuariei 1859.
Trebuie să ne plecăm în fața acestui moment, să mulțumim Domnului că am avut oameni de stat extraordinari, cum au fost Cuza și Kogălnicianu, la momentul potrivit. Să nu uităm nici cuvintele lui Kogălnicianu – „Unirea, Națiunea a făcut-o” și nici cuvintele lui Alexandru Ioan Cuza, care, plecând din țară în februarie 1867, a spus „Să dea Domnul să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine”. Câtă generozitate în inima unui om amărât pentru că trebuia să părăsească țara. A părăsit-o, a rămas mereu un patriot, iar când a fost înmormântat, mai târziu, s-a produs o dezlănțuire de sentimente, de prețuire față de el, o adevărată sărbătoare națională. Cuza a rămas în panoplia marilor noștri eroi alături de generația care atunci, în 1859, a știut cum și ce să facă pentru că pe primul plan era interesul național.
DMC: Și iată cum această zi, memoria acestor oameni, nu ar trebui sărbătorită doar acum, doar când este 24 Ianuarie.
IAP: Așa ar trebui și din când în când este bine să răsfoim scrierile vechi, lucrările de istorie. Kogălnicianu are o operă, a fost unul dintre mari noștri istorici, a lansat reviste literare. Despre Alexandru Cuza s-a scris foarte mult. Toată generația aceea, în frunte cu Alexandri, Ion Ghica, cei care au fost diplomații Unirii și au știut cum să ducă mesajul nostru de unire în Europa. Toată generația a fost formată din intelectuali creatori de valori, legați de națiunea română.
Cu puțin timp în urmă am sărbătorit Ziua Culturii Naționale, acum sărbătorim Mica Unire, dar eu aș zice că nu ar trebui să ne oprim doar la aceste zile și să ne aducem aminte de aceste lucruri peste an, pentru că sunt și altele, mai vin și aniversările, comemorările peste noi.
DMC: Dar cum să facem, cum să ne învățăm pe noi înșine, domnule academician, să simțim și să sărbătorim aceste zile, fie că este Mărțișorul, fie că este Paștele sau e vară, toamnă…?
IAP: E tare greu, pentru că trăim niște timpuri cumva de ștergere a memoriei. Observăm în viața cotidiană că sunt încercări de a ne determina pe noi, cei care trăim astăzi, să uităm trecutul, să ne gândim cât mai mult la prezent, dacă se poate, și viitorul să-l lăsăm pe seama altora – și atunci ne rupem într-un fel. Am pronunțat cuvintele Mica Unire, dar eu zic că a fost foarte mare, nu le-aș împărți în „mari” și „mici”. 24 Ianuarie nu e o dată anume în calendar, în care s-a înfăptuit ceva absolut unic în lume și rupt de trecut și de viitor. Nu, 24 Ianuarie este într-un mare angrenaj de fapte și de date. Momentul acesta vine din trecut și însumează tot ce s-a întâmplat, să zicem, de la Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul încoace, trecând prin lupta națională din secolul XVIII, prin încercările de reînviere a Daciei, cum se spunea atunci, ideea Dacoromânismului. Și este o înfăptuire excepțională, pentru că atunci românii au aplicat politica faptului împlinit, adică au lăsat deoparte poruncile venite de la marile puteri, care voiau doi domnitori, două guverne, două capitale, două Parlamente, cum am mai spus, adică un fel de unire șchioapă sau neunire, și și-au pus în practică binele lor, ceea ce credeau ei că va fi binele lor, și-au încălcat prevederile Convenției de la Paris, cu mult curaj, și l-au ales pe Alexandru Cuza domn și la Iași, și la București. Asta se numește politica faptului împlinit. Marile puteri, chiar cele care s-au opus, în primul rând Turcia, pe urmă Austria, Imperiu Habsburgic și nici Anglia n-au fost foarte fericite, Rusia trebuia să îndeplinească cumva poruncile care veneau din Franța, că era o putere învinsă, și atunci țările acestea mari care dădeau tonul în Europa, multe dintre ele s-au opus. Și totuși Unirea s-a făcut, iar actul de la 24 Ianuarie este foarte mare, pentru că generația de la 1848, care a înfăptuit Unirea, Cuza fiind un participant la 1848, duce mai departe aceste lucruri. Multă lume spune că programul Revoluției de la 1848 a fost idealist și n-a putut fi pus în practică atunci, ceea ce este adevărat, că Revoluția a fost foarte scurtă. Nu? În Țara Românească s-au aflat la putere două luni revoluționarii, cu greu, cu întreruperi; în Moldova n-au fost deloc la putere, iar în Transilvania știm că au fost încurcăturile cu Revoluția maghiară, cu revoluțiile din imperiu, cu Avram Iancu dezamăgit de promisiunile unui hoț de împărat de la Viena, și toate acestea rămân în mintea oamenilor ca idealuri nerealizate. Fals. După 1848, pas cu pas, ele s-au realizat, mai exact, după 24 Ianuarie. Cuza fiind un conducător de la 1848, sau mă rog, îmbibat cu ideologia de la 1848, că n-a fost chiar în prima linie atunci, dar a fost generația de la 1848, Cuza a pus în practică, în cei șapte ani de domnie, cea mai mare parte a programului Revoluției de la 1848. Și de acolo, Carol I, ca principe și apoi ca rege, și până la 1918, toate prevederile programului de la 1848 s-au pus în practică. Deci eu văd ziua de 24 Ianuarie într-un mare angrenaj istoric, pentru că istoria nu-i frântă, nu este ruptă în bucăți. Ea merge într-o continuitate. Și momentul pe care îl numim al Marii Uniri de la 1918 începe cu Marea Unire de la 24 Ianuarie. Toate sunt mari, depinde din ce unghi le privești. Însă ideologia națională are nevoie de asemenea adjective. Și atunci, fiindcă momentul 1918 e un final, ca o Încoronare, parcă vezi România încununată de glorie. Așa văd eu harta României mari, ca un fel de cunună de lauri. Ori cununa aceasta de lauri, dacă ești atent, o vezi și la 24 Ianuarie, când românii și-au luat soarta în propriile mâini.
DMC: De ce nu predau așa cei care acum sunt la grădiniță, la școală, la liceu? Nu mai vorbim de facultate. De ce nu învață pedagogii să le vorbească astfel tinerilor? De ce nu iau exemplul dumneavoastră, al Academiei și să spună lucrurilor pe nume? Pentru că este păcat ca doar pe 24 Ianuarie să cântăm, să colorăm, să vorbim frumos, să punem un tricolor poate în piept și… atât.
IAP: La școală, după părerea mea, învățătorii și profesorii trebuie să vorbească nu neapărat din suflet, ci cu suflet. Și foarte mulți se duc, intră în meseria asta de educator pentru că n-au altă soluție. Nu din vocație. Școala presupune o mare dăruire. Dăruirea se simte din voce, din privire. De ce nu agreezi școala online? Dacă n-ai ce face, o faci online și este modernă, frumoasă, poți să proiectezi ce vrei și așa mai departe. Dar școala online te rupe de suflet. Eu mă uit în ochii studenților mei și mă uitam în ochii elevilor. Eu am fost și profesor de liceu la începutul carierei și dacă simțeam că ceva nu este în regulă, reluam cu alte cuvinte.
Nu numai istoria, dar și limba română se predă cu suflet, și matematica se predă cu suflet, și fizica, și chimia, și geografia. Un profesor are o misiune, nu o meserie. Aproape cum are preotul, cum are medicul. După părerea mea, și medicul are o misiune. Când te joci cu, între ghilimele, cu corpul omenesc, fără să ții seamă de suflet, nu realizezi nimic. Deci astăzi s-a îndepărtat, după părerea mea, s-a îndepărtat ideea de predare și de educație, s-a îndepărtat de sufletul tinerilor. Și cei care fac educație, nu toți, firește, nu mai simt neapărat ceea ce fac. Și atunci, sigur, eu aș vrea să se inventeze un aparat care să măsoare pasiunea și dăruirea și să intre în școală, ca educatori, doar aceia care sunt dăruiți și care n-au alte pretenții. Eu recunosc că trebuie să trăim, că suntem oameni și fiecare dintre noi trebuie să ne hrănim, dar învățătorii care se chemau mai demult „apostolii satelor” se chemau așa dintr-un motiv foarte serios și frumos: pentru că lăsau totul deoparte în ceea ce îi privea pe ei și puneau totul pentru educație, își puneau sufletul pe tavă, cum se spune, și asta, repet, elevii și studenții simt. Și atunci, degeaba mă duc eu și predau, vreau să predau ceva frumos despre trecut, dacă eu nu simt acest lucru. Ei simt că eu nu simt, plus că astăzi s-au schimbat programele de învățământ și există mulți factori de decizie care își închipuie că istoria, chestiile astea sunt depășite și că trebuie să facem alte tipuri de educație, care altădată erau îndemânări de viață, care veneau de la sine cumva, din familie, de la dirigenție și în loc să mai facem disciplinele astea care ne luminează fundamentale, noi ne îndepărtăm de ele.
de Mădălina Corina Diaconu
UJPR
|
de Mădălina Corina Diaconu 1/23/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.