Ziua Culturii Naționale: Eminescu pentru totdeauna
160 de ani de la debutul publicistic
Pe 12/24 ianuarie 1866, după o boală îndelungată, profesorul, gazetarul și revoluționarul ardelean Aron Pumnul (născut în 1818, într-o familie de iobagi din Ardeal, ajuns prin forțe proprii bursier al Institutului Teologic Sfânta Barbara, din Viena, fost redactor al primului ziar românesc, tipărit cu litere latine, „Învățătorul poporului”, de la Blaj, apoi exilat de autoritățile maghiare în Bucovina, și angajat, prin concurs, profesor de limba română la Gimnaziul German din Cernăuți, unde l-a avut ca elev pe Eminescu) închidea ochii pentru totdeauna. Tulburat, Eminescu a scris într-o singură zi elegia „La moartea lui Aron Pumnul” care s-a și tipărit în broșura „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști la mormântul prea iubitului lor profesor...” și care începe în stil clasic, cu o invocare „clasică”: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta...” . Era prima creație publică a viitorului poet, format la „școala” lui Pumnul, a cărui bibliotecă personală, alcătuită din Letopisețe, broșuri și calendare cu creații ale autorilor români din toate timpurile o cunoștea pe dinafară, în calitate de bibliotecar „onorific” al profesorului său. În realitate, cea mai veche poezie, consemnată în manuscrisele poetului datează din 1865, deci de la vârsta de 15 ani, respectiv poezia „Din străinătate” („Când tot se-nveselește, când toți aice cântă.../ Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă/ L-a patriei plaiuri, la câmpii râzători...”, probabil un ecou al rătăcirilor poetului în Ardeal, la Blaj și în alte locuri, parțial alături de trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, al cărei sufleur a fost o vreme. Totuși, deși se auto/prezenta drept„ poet”, Eminescu nu a îndrăznit să iasă în public cu creațiile sale juvenile, până în ianuarie 1866, când, după moartea lui Aron Pumnul, se decide să trimită revistei „Familia”, din (Buda) Pesta, poezia, în stilul lui Bolintineanu „ De-aș avea” : „De-aș avea și eu o floare/ Mândră, dulce, răpitoare/ Ca și florile de mai/ Fiice dulci a unui plai...”, fiind primit entuziast de Iosif Vulcan, care îi răsunde imediat la Poșta Redacției și îi schimbă numele din Eminovici în Mihai Eminescu. Evenimentul se produce la 25 februarie/9 martie, dată de la care putem vorbi de un nou poet, cu nume predestinat poetul însuși obișnuind să-și semneze scrisorile către Veronica Micle cu prescurtatrea „Emin”, o cochetărie, și un semn de intimitate, dar care, etimologic, ne trimite către adjectivul „eminent”/excelent, dar are și ecouri mitologice, Eminul fiind în unele culturi, în special orientale, un echivalent al Geniului. Privind din perspectivă istorică, se poate spune că rolul lui Iosif Vulcan, redactorul-șef al revistei „Familia”, care ulterior s-a mutat la Ordea, „nașul” său literar a fost, în biografia lui Eminescu, similar cu acela a lui Aron Pumnul, fiind omul care l-a anticipat pe marele poet/ geniu/Emin, Mihai Eminescu, și care i-a și oferit, în primăvara lui 1883, cu câteva luni înainte de tragica „întunecare”, din 28 iunie, primul și singurul onorariu pe care poetul și gazetarul l-a primit în viața lui, mulțumindu-i astfel pentru grupajul de poezii din „Familia”. Emoționat, Eminescu i-a scris lui Vulcan o scrisoare în care mărturisește: „A fost pentru mine o rară mângîiere de a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al României Mari, de la Oradea Mare” (așadar, cu mult înainte ca Unirea să aibă loc efectiv, statul național unitar România (Mare) luând ființă oficial la 1 Decembrie 1818 și recunoscut legal abia în iulie 1920, prin Tratatul de la Versailles) Eminescu avea conștiința existenței unei singure țări, și a unui singur neam românesc.
Ca o concluzie, între 1866 și 1883 s-a desfășurat întrega activitate de publicist a lui Mihai Eminescu (tot ce a publicat după 1884, și până în 1887, sunt doar reluări ale vechilor teme și idei, probabil fulgurații intelectuale formulate de poet în momentele de liniște și acalmie sufletească). În tot acest interval, Eminescu și-a semnat doar creația lirică (publicată preponderent în „Convorbiri Literare”) cu totul mai puțin de 70 de poezii (Volumul „Poesii”, din 1883, alcătuit de Titu Maiorescu probabil pentru a justifica, în fața poetului, care era și excesiv de orgolios și de corect, sumele mari de bani plătite de prietenii politici, în special de Societatea Junimea, cu ocazia deselor internări ale poetului și pentru călătoriile de recuperare medicală și sufletească) cuprinde, alături de poeziile publicate în „Convorbiri Literare ” și numeroase creații inedite (aproape 20), mai precis indedite, fiind probabil considerate de poet ca insuficient finisate, o „îndrăzneală” a lui Titu Maiorescu, unii ar spune chiar o greșeală, mai ales că versurile respective au fost extrase/selectate, fără îngăduința autorului, din „Caietele” poetului, ridicate de Titu Maiorescu din locuința unde Eminescu fusese găzduit de Ioan Slavici, și niciodată restituite. Deci, o dublă impietate față de hipercorectul și hiperexigentul Eminescu, ediția „Poesii” fiind și azi considerată de mulți istorici literari/eminescologi, ca neconformă cu voința auctorială a lui Mihai Eminescu. În același timp, activitatatea jurnalistică, căreia Eminescu i-a dedicat mai bine de 6 ani, un an la Iași, la „Curierul de Iași”, apoi aproape 5 ani, la București, în redacția ziarului conservator „Timpul” nu a fost niciodată semnată de poet, deci identificarea textelor și mai ales atribuirea lui Eminescu a acestor creații/texte, diferite ca și conținut și alcătuire, dar unitare în esența ideilor și în forța argumentelor, este o problema de filologie, de sociologie și de ideologie politică. Eminescu a fost un mare gazetar, poate cel mai mare gazetar român al tuturor timpurilor, dar creația lui a rămas în pagini de gazetă, și nu avem certitudinea dacă au ajuns la noi, toate textele compuse de Eminescu, sau dacă un istoric literar mai norocos nu va descoperi și va face publice creații încă inedite ale lui Eminescu, mai ales, că, în epocă, el nu a publicat numai la „Timpul” , ci a trimis corespondențe și la alte gazete din provincie, din Ardeal, și chiar din Imperiul Austro-Ungar și mai departe. Deja sunt eminescologi care contestă ediția de „Opere”, respectiv Volumul 10, care cuprinde creația jurnalistică a lui Mihai Eminescu (peste 700 de pagini, format mare) și care susțin că pot dovedi existența a unui număr semnificativ de texte încă inedite (se vorbește chiar de câteva sute), astfel că o nouă ediție a „Operelor” eminesciene se impune cu grăbire. Din păcate, atât la vremea publicării acestor texte, cât și în zilele noastre, factorul politic ar putea interveni și bloca re/publicarea unora dintre texte. Temperamental, Eminescu era un entuziast, un sufletist, un spirit aprins, „inflamat” chiar, acaparat de cauza națională, un gazetar naționalist, am spune noi azi, și de aceea incomod și greu de acceptat de o parte din public, în forma inițială. Aceasta este motivul pentru care, de-a lungul timpului, Eminescu a fost nu doar cenzurat, dar și acaparat, revendicat, de diferite forțe politice care au găsit în opera lui argumente pentru unele sau altele din ideile diverse și pătrunse de flacăra spiritului eminescian. Din acest punct de vedere, cel mai înțelept ar fi, pentru noi, să lăsăm deoparte pasiunile politice și să-l receptăm pe Eminescu în intregime, să considerăm ideile și opiniile lui niște referințe liteare, nu trimiteri sau anticipări ale prezentului. Acesta este sensul Zilei Culturii Naționale, așa cum a fost ea formulată de regretatul academician Eugen Simion, iar fiecare aniversare a lui Eminescu ar trebui să fie un prilej de unire a intelectualilor români de toate orientările, nu de dezbinare și reproșuri. Este timpul să ne mai și înțelepțim, sub mantia Eminescului, motiv pentru care o bună parte din manifestările comemorative, cu deosebire cele organizate de Uniunea Ziariștilor, au urmărit, și în acest an, cu deosebire, promovarea eminescianismului ca fenomen cultural, nu neapărat aspecte particulare ale creației sale. Eminescu este „mare” pentru a și-a depăpșit timpul și epoca, iar noi nu-l putem omagia în deplinătatea sa decât recunoscându-i universalitatea, iar nu tărându-l în capcana interpretărilor cojuncturale.
Un exemplu de astfel manifestare, la care pe primul plan s-a situat creația, de data aceasta jurnalistică, a lui Mihai Eminescu, a fost găzduită, chiar de Ziua Culturii Naționale, 15 ianuarie, de Biblioteca Județeană „Ștefan Bănulescu”, din Slobozia, jud. Ialomița, fiind prezenți jurnaliști din conducerea UZPR, Claudius Dociu, vicepreședinte, Teodora Marin, directoarea Editurii Uniunii, și șeful Filialei Presa Culturală. Cu acest prilej, a fost prezentat și un mesaj din partea Președintelui UZPR, jurnalistul Dan Constantin. Publicul local, prezent în număr mare, a admirat și două expoziții de creații plastice inspirate din viața și opera lui Eminescu, datorate, de asemenea, unor graficieni de presă, Nicolae Ioniță și Mihai Cătrună, ambii fini interpreți și ilustratori ai spiritului operei eminesciene, nu simpli ilustratori. Corul Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Gură de Aur”, din localitate, dirijat de pr. profesor Daniel Vasile, a interpretat compoziții pe versurile lui Eminescu, iar Elena Balog, directoarea Bibliotecii a prezentat activitatea instituției pe care o conduce, insistând asupra continuității tradițiilor locale.
Marian Nencescu
|
Marian Nencescu 1/22/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.