Admirații - Punctul zero
Dacă „cel mai grav lucru care i se poate întâmpla unui om tânăr este să-i lipsească capacitatea de a admira (...),” cum nota Andrei Pleșu în Jurnalul de la Tescani, putem oare rămâne tineri atâta vreme cât suntem în stare să admirăm?
O soluție de ”tinerețe fără…” Cu totul pe gustul meu, îndrăznesc să spun. Și presupune doar o îmbrățișare între valorile din afară și cele dinăuntru, o armonizare între model și aspirație, o continuă căutare de sine prin alții, o dorință sinceră de îmbunătățire.
Mă gândesc nostalgic la o asemenea ieșire pentru cazul în care vârsta văzută și cea nevăzută s-ar distanța tot mai mult. În care lumea interioară cu energiile încă vibrânde s-ar găsi în dezacord cu îmbătrânirea trupului, dar copleșită de oboseala fizică și-ar simți amenințate vigoarea, interesul, entuziasmul pentru noutate, frumusețe, pentru profunzime și excelență, ori ar neglija nimicurile încântătoare care te fac să vrei să mai trăiești din plin indiferent de vârstă (și doar mai sunt atâtea de experimentat, de înțeles, de iubit). Pentru cazul în care riști să ajungi asemenea vechilor marinari morocănoși rătăciți pe oceane, să nu te mai surprindă nici furtunile, dar nici splendorile tropicale.
A admira - un cuvânt melodios, poetic asemeni sensului pe care îl poartă. Împrumutat târziu, pe cale cultă din fr. admirer, poartă în el conotația pozitivă din toate limbile romanice moderne (ammirare în italiană, admirar în spaniolă, portugheză, catalană, occitană, retoromană) ce nu era implicită în latinescul admīrārī (format din prefixul ad- = „spre”, „către” și verbul mīrārī = „a se mira”, „a privi cu uimire”) din care provine. Se însoțește cu aprecierea, cu încântarea, cu bucuria, cu respectul, cu fascinația, cu exemplaritatea.
Primul pas este însă cel originar, al uimirii, al (ne)obișnuitului care îți atrage atenția. Dar pentru a deveni admirabil el trebuie să ducă cu necesitate în sus. Trebuie să înalțe, să educe. Urmându-l pe Andrei Pleșu, admirația este o virtute intelectuală și morală, o alegere lucidă, intenționată, o formă de smerenie, de contemplație, un profund act formativ și cultural care trece testul timpului și al vremurilor. Ultimul pas dinainte de venerare absolută, de pierdere a simțului critic, de adulare oarbă, de zeificare, de exaltare. Admirația nu are nimic gălăgios, absolutist, radical, inflamator, nu se poate autoproclama și nu are ce căuta în incitarea la ură, la violență, la dezumanizare, sub orice mască eroică ar fi acestea prezentate.
Admirația e, după cum spunea Alexandru Paleologu, o formă de aristocrație a sufletului, a gustului cultivat, a discernământului valoric. E, precum o vedea Mihai Șora, atenție etică față de celălalt și față de limbaj, e răbdare, înțelegere, cunoaștere. Și nu în ultimul rând e mirare metafizică în fața misterului, respect pentru ce depășește rațiunea ca la Lucian Blaga și poarta spre bucuria descoperirii binelui, curajului, generozității, libertății interioare chiar în condiții limită ca la Nicolae Steinhardt. Se opune visceral invidiei, batjocurei, autosuficienței, vulgarității, cinismului, atacurilor reflexe, minciunii, idolatriei, conformismului, micimii umane.
Delimitarea cât mai clară a termenului devine tot mai necesară în sfera spațiului public contemporan dominat de rețelele sociale. Ele nasc spontan, dar nu de puține ori controlat, ”realități” paralele și ne regăsim în enclave incompatibile deseori tocmai din cauza ”admirațiilor” personale sau de grup. Și din păcate asistăm zilnic la manifestări uimitoare, nu și admirabile. Pericolul cel mai mare pentru admirație (decentă, echilibrată, onestă, cu substanță) este relativizarea reperelor până la a spune că tot ce strălucește e aur, tot ce se urlă cu convingere e adevăr sau oricine se ridică deasupra altora e valoros. După o vreme ajungem să nu mai știm ce e aurul, adevărul, sau chiar încotro e în sus sau înainte.
Aparțin celor (mulți, sper) pentru care admirația e asumarea unui mod de viață. De la cea măruntă, cotidiană, în care observi cu recunoștință și te minunezi de ceea ce dă valoare fiecărei clipe a vieții, la cea de anvergură care îți fundamentează și îți îmbogățește cunoașterea, principiile morale, gândirea, viziunea și înțelegerea de sine, a celorlalți, a lumii. E cheia înțelepciunii, a culturii, a iubirii în sensul cel mai larg. E o incursiune în sine, în timp ce călătorești printre și împreună cu ceilalți.
Aleg să împărtășesc (anul acesta) câteva din descoperirile mele întru admirație, cu riscurile de rigoare ale subiectivității, dar mai ales cu speranța că ele vor inspira căutări similare ce ne vor păstra fiecăruia tinerețea.
Lăcrămioara Varga Oprea
|
Lăcrămioara Varga Oprea 1/22/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.