Gânduri mărturisite - Luceafărul sufletului românesc
Despre Mihai Eminescu s-au scris și se vor mai scrie tomuri întregi de analize literare, științifice și filosofice, pentru că geniul eminescian a fost și va rămâne steaua călăuzitoare a sufletul românesc, așa cum concluzionam în alte gânduri mărturisite, intitulate „Mihai Eminescu, un geniu vizionar”, în ianuarie 2020.
În cele ce urmează voi încerca să continui această idee explorând legătura indisolubilă între percepția eminesciană a trăirilor umane și acea amestecătură de iubire, dor și doină, de fatalitate și resemnare, de credință, tradiție și patriotism, numită „suflet românesc”.
Aproape nu există trăire în viața unui român, care să nu-și găsească rezonanță în scrierile eminesciene. De la „Făt frumos din tei” întruchipând prima iubire, prima atingere a inimii feciorelnice de săgeata „Pajului Cupidon”, trecând „Pe lângă plopii fără soț”, închinată iubirii mărturisite, până la iubirea fără margini a „Luceafărului” pentru Cătălina, și la iubirea pământului strămoșesc din „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, observăm cum sentimentul înălțător al iubirii este trăit, pe multiple planuri, cu o intensitate înfricoșătoare.
Capacitatea lui Mihai Eminescu de a reda în cuvinte (versuri) trăirile sufletești este neegalată în literatura română. Eu unul mă înclin în fața verticalității morale și spirituale a omului care a avut tăria de a-și așterne sufletul pe hârtie, botezând acest popor în numele iubirii de frumos și adevăr, militând pentru unitatea și integritatea națională, pentru care s-ar părea că a plătit cu viața.
Putem vorbi de o dimensiune patriotică a operei eminesciene înglobând viziunea istorică și spiritul critic, întruchipată monumental în „Scrisoarea a III-a”. Prima parte a acestui poem a fost studiată în școală, chiar pe timpul comunismului, arătând dimensiunea glorioasă a înaintașilor. „Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă/ Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă/ Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,/ Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pământ.”
„Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară.”, mărturisea Mihai Eminescu. Doar că în comparație cu trecutul glorios, prezentul era dezamăgitor. „De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii...”. Aproape la fel era și pe vremea comunismului, motiv pentru care partea a doua a Scrisorii a III-a nu se studia în școală.
Dar pentru a înțelege rădăcina iubirii de neam a poetului ar trebui să ne întoarcem în timp la moartea lui Aron Pumnul, profesorul de literatură a lui Mihai Eminescu la Colegiul din Cernăuți, în ianuarie 1866, când acesta a scris poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, prefigurând un adevăr istoric incontestabil, și anume unitatea poporului român „de la Nistru pân la Tisa”, cum mărturisea autorul în poemul „Doina”, publicat în 1883 în „Convorbiri literare”.
Cele mai frumoase versuri scrise vreodată în limba română, din iubire de țară, rămân cele din poemul „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, cea mai cunoscută poezie din tinerețea autorului, publicată în revista Familia din 2 aprilie 1867. Câtă cultura, simț istoric și sensibilitate într-un tânăr de doar 17 ani, educat în nordul Bucovinei, despre care astăzi nu-i „politic corect” a spune că-i pământ românesc. Unde sunt „Țara mea de glorii, țara mea de dor,/ Brațele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor!”?
Mihai Eminescu a rezonat cu fibra spirituală a poporului român, prefigurând Marea Unire a Românilor de la 1918, cu aproape jumătate de secol mai înainte. „Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună ce-i poporul mare, românesc,/ Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,/ Dulce Românie, asta ți-o doresc”.
Tricolorul era văzut ca un simbol al unității naționale, asta pentru cei care nu știți ce se întâmplă astăzi cu cei care arborează tricolorul fără permisiune. Cât despre poporul mare românesc, să nu mai pomenim, căci s-a împrăștiat în cele patru zări. Aprinderea „sacră” a „vâltorii”, caracteriza acea tresărire a neamului românesc, care poate preface orice adversar în cenușa în câteva ore, cum s-a întâmplat la ultima revoluție.
Unde este astăzi „Îngerul iubirii, îngerul de pace, / Pe altarul Vestei tainic surâzând,/ Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face”, când ne pregătim pentru război cheltuind miliarde pentru înarmare?
Profunzimea acestor versuri arată nu doar patriotismul înflăcărat a lui Mihai Eminescu, dar și adânca lui înțelegere a destinului acestui neam, purtător de pace, de iubire și compasiune, acestui neam care-și va găsi locul în lume atunci când va promova aceste virtuți, („Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare”), acea dorință de pace strigată sus și tare, care să-l oprească și să-l întoarcă din drum până și pe Marte, zeul războiului.
„Fiii tăi trăiască numai în frăție/ Ca a nopții stele, ca a zilei zori,/ Viața în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc, / Vis de vitejie, fală și mândrie, / Dulce Românie, asta ți-o doresc!”.
De unde atâta fală și mândrie când nimic nu mai este românesc, când țara este divizată, cu milioane de români pribegi, și cu alte milioane secătuiți de dări și biruri?. Am avea nevoie de un plan de țară, de o strategie pe termen îndelungat, la care să tragem cu toții, și nu de dezbinarea planificată, care se potrivește mai degrabă cu latinescul „divide et impera”, decât cu marea integrare europeană.
Ioan Cojocariu
Ianuarie 2026, Toronto, Ontario, Canada
|
Ioan Cojocariu 1/22/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.