Reprezentare si artă poetică
Tertina „Desi are arcusul rupt / Alăuta cântă mereu /În inima mea…” (p. 95) din volumul de versuri „Lacrimă sub candela aprinsă”¹ al poetului Iosif Băcilă surprinde o imagine picturală (frecventă): alăuta si arcusul rupt. Imaginea senzorială, din exercitiul memoriei, trece în procesul imaginatiei, unde poezia, ca artă a cuvântului, face din reprezentare un simbol în accente ascendente, vizual si muzical, viata interioara („inima”) în actul creatiei. Cum nu exclud o fină referire livrescă, îmi amintesc de aforismul hipocratic devenit în latină „ars longa, vita brevis”. În viata fiintei umane, deci si a poetului, pot apărea împrejurări psihologice, fizice, când slăbeste puterea creatiei. Senectutea poate fi un asemenea moment. Generalizând situatia, fiecare dintre noi trăieste responsabilitatea pentru realitatea istorică. Poetul Iosif Băcilă dezvăluie un impact memorabil. Creatia poate invinge starea precară, efemeră a individului. Ruperea arcusului nu provoacă deceptie. Chiar interesant ar fi descrierea fenomenului. Emotia, din perspectiva simtirii si a cuvântului, rămâne: „ alăuta cântă mereu / în inima mea…” Astfel se continuă sacralitatea actului creatiei. În plan simbolic văd si fragilitatea fiintei, care nu pune problema îndoielii existentei ei, ci rapotrul poet-creatie în siceritatea mărturisirii cu sugestia neputintei.
Versul respiră lexical. În respiratie se simte emotia sub gloria cuvântului românesc la care ne-a ridicat Mihai Eminescu. Cuvântul asigură, prin sentimente, idei, atitudini, forma sublimată a artei poetice. Spatiul textului este organizat ca structură sintactică de corelatia conjunctiei desi cu adverbul mereu (necurmat, în/continuu) cu schimbare de topică la nivelul frazei. Apropierea de magh. merö „rigid, fix, curat” nu convinge etimologic, încât DER optează pentru etimologie necunoscută. Avînd în vedere evolutia vocabularului limbii maghiare, procesul e mai degrabă invers.
Vechimea cuvântului românesc nu e problematică, tine de logica istoriei, care nu este spectacol ideologic. Cuvântul românesc poartă începutul culturii noastre, exprimând o existentă care este adevăr, pe urmă poate fi înteles ca miracol al trecerii prin timp: „Îngerii au coborât pe umerii mei, /Înlelegând cât de bătrâni / Suntem în cuvânt...” (Nestiute oglinzi, p. 110). Călătoria cuvântului prin timp e un argument mai tare decît elementele culturii materiale (arheologice) , e testament din limba mamei.
Fără a fi patetic, ci senin în constiintă prin valorile sufletului, poetul întelege firea: „Poate e timpul să mă retrag în cuvânt - /Să ascult de acolo tristetile ori bucuriile / Ce mă înconjoară si toate minunile lumii.”p. 126
Între ruperea arculului si ruperea cântecului din elegia „Spovedanie la capătul drumului” există o unitate de viziune: „Eu mă-ntreb, zăbavnic, cum / Ceru-a rupt cântecu-n drum!...” (Spovedanie la capătul drumului, p. 195). Imaginatia poetică functionează prin reprezentare simboliocă. Din plan ontologic trece în atitudine sentimental-psihologică, în formulare esentială, metonimic si metaforic. Viata are finalitate ireversibilă, cu o continuitate caracteristică în materia creatiei. Nu e o simplă acceptare, dramatică în felul ei, ci întelegere calmă, cu demnitate. Fictiunea lirică se produce ca modalitate de cunoastere. Are loc o mutatie profundă. După generozitatea divină, ruperea cântecului rămâne un mister chiar în lectura simbolului dătător de constiintă profană sau poetică. Subtil, poetul provoacă un răspuns în mintea cititorului, o profundă reflectie asupra functiei estetice, care implică actul divin în sublimul extazului artei, răsfirarea cântecului vietii : „Si-l răsfiră peste văi, /Să-l audă bunii mei!”. Adevărul conditiei umane, creatia învinge moartea, auzindu-se în lumea vesniciei, depăsind limitele existentiale: spatiul si timpul. „Trăind” moartea, eul poetic atinge momentul suprem al cunoasterii lumii. Astfel, moartea este consecinta vietii, paradoxal, chiar cauzalitatea existentei. Moare destinul care lasă creatia, expresia vietii. Viata continuă prin creatie. Gândirea poetică, liberă, în miscarea geometrică a inspiratiei divine, e parte a tăriei fiintei supuse trecerii. Omul cunoaste moartea fără a o putea exprima direct.
Ultima gesticulatie lirică constituie o concluzie care nu are nevoie de un excurs, fiind, în cele din urmă, un ritm inconfundabil, întretinând functia metaforei prin sensul cuvântului cântec.
Siglă:
DER = Dictionar etimologic român (Alexandru Ciorănescu)
1. Iosif Băcilă, Lacrimă sub candelă aprinsă, volum îngrijit, cuvânt-înainte si notă asupra editiei de Florina-Maria Băcilă, Timisoara: Cosmopolitan-Art, 2022.
Constantin Teodorescu, Rocky View County AB
|
Constantin Teodorescu 12/7/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.