Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente
Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhiva 2026
Articole Arhiva 2025
Articole Arhiva 2024
Articole Arhiva 2023
Articole Arhiva 2022
Articole Arhiva 2021
Articole Arhiva 2020
Articole Arhiva 2019
Articole Arhiva 2018
Articole Arhiva 2017
Articole Arhiva 2016
Articole Arhiva 2015
Articole Arhiva 2014
Articole Arhiva 2013
Articole Arhiva 2012
Articole Arhiva 2011
Articole Arhiva 2010
Articole Arhiva 2009
Articole Arhiva 2008
Articole Arhiva 2007
Articole Arhiva 2006
Articole Arhiva 2005
Articole Arhiva 2004
Articole Arhiva 2003
Articole Arhiva 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
De la Nașterea Domnului (până) la reînnoirea și jertfa omului…

Motto: “Pe întreg pământul unde se propovăduiește numele lui Hristos se serbează nașterea lui Hristos. În fiecare an această sărbătoare aduce parcă cu sine un suflu proaspăt de iubire și lumină. În fiecare casă, în fiecare familie au loc pregătiri pentru această zi. Copiii o așteaptă cu bucuroasă nerăbdare, părinții se gândesc la surprizele pe care le vor face copiilor, toți stau cu gândul la cum va fi împodobit pomul de Crăciun.
Nu trebuie să uităm însă că sărbătoarea Crăciunului este în primul rând o zi sfântă, pe care o cinstim în amintirea acelei nemărginite Iubiri Care n-a pregetat să-L jertfească pe Fiul Său pentru mântuirea neamului omenesc.
Așadar, pentru a întâmpina și a petrece după cuviință această zi de sărbătoare, să fim păŹtrunși de evlavie în fața preacuratei icoane a Pruncului Iisus, fiindcă, altminteri, sărbătoarea ar fi lipsită de orice noiŹmă. Sărbătorind Nașterea Domnului, să ne rugăm ca duhul iubirii Sale să se trezească și să sporească în inima noastră, să afle în el iesle gata să-L primească. Să-L primim și să-I pregătim darurile de preț pe care I le vom pune înainte. NașŹterea Domnului înseamnă iubire, pace, bunăvoire, iar bunăvoirea înseamnă iertare reciprocă, dorințe de bine și o draŹgoste care să îmbrățișeze toată omenirea.”
Sursa: Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 413.

În loc de prolog…
Reînnoirea și jertfa omului…
„Dumnezeu fiind desăvârșit, se face om desăvârșit și săvârșește cea mai mare noutate din toate noutățile, singurul nou lucru sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu”1
„Omul este om adevărat numai prin Dumnezeul - Om și în Dumnezeul - Om” 2
Sărbătorile sunt răstimpuri de adâncire și aprofundare în taina credinței noastre. Sunt prilejuri elegante și sigure de a ne sustrage din gălăgia și trepidația fără sens a lumii. Prin ele ni se oferă șansa de a ne umple de cele spirituale, de a transforma inima noastră în cerul frumos al liniștii, al păcii interioare, al bucuriei de a fi în preajma celor dragi, al împărtășirii dragostei și atenției noastre față de cei sărmani și neajutorați și al participării noastre la slujbele Bisericii, ca năzuință sinceră și minunată de a-L întâlni pe Dumnezeu - Omul, acolo unde este El, în chip sigur și deplin, adică în Sfânta Împărtășanie.
Am nădejde că acest lucru ni-l propunem și noi cei care suntem acum, la acest ceas de sărbătoare, în lăcașul Domnului, unde căutăm să deprindem un alt mod de viață decât cel al acestui veac atât de tulburat și fărâmițat de ură, de calomnie, de sete de putere, de corupție, de falsitate, de minciună și depreciere morală a calității vieții umane.
Drept urmare, sărbătoarea Nașterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos sau a Crăciunului ne încredințează, în chip temeinic, că prin ea descoperim, cu adevărat, ce este omul ca ființă reînnoită, îndumnezeită, impregnată de har, de lumină, de energiile necreate, și restaurată, nu numai din punct vedere moral, ci și ființial. Adică, Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa, prin nașterea feciorelnică din Născătoarea de Dumnezeu, a re-dăruit firii omenești capacitatea de a se opune păcatului, ca „închidere a omului față de Dumnezeu (...) și semeni” 3, și de a respinge degradarea spirituală, ca formă de înjosire a demnității umane.
Dumnezeu - Fiul, prin venirea Sa în lume, ne consolidează în bunătate, adevăr, iubire și pace, pentru că El Însuși este Bunătatea, Adevărul, Iubirea și Pacea desăvârșite.
Cu alte cuvinte, așa cum evidențiază Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin nașterea lui Dumnezeu-Fiul printre noi, omul devine mai frumos, în deplină comuniune cu Sfânta Treime, și mai integru din punct de vedere spiritual, așa cum era în zorii umanității: Iisus Hristos, „ștergând cu totul cuvântul șarpelui, suflat în urechile firii, a făcut iarăși curată firea ca la început. Ba încă a făcut-o să întreacă, prin îndumnezeire, prima ei plăsmuire” 4.
Slujba Crăciunului, în frumoasa ei alcătuire, surprinde extrem de sugestiv această reînnoire a omului de către Domnul Iisus Hristos: „Pe cel căzut pentru neascultare, pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, pe cel ce era cu totul în stricăciune, pe cel lipsit de viața dumnezeiască cea bună, iarăși îl înnoiește, ca un înțelept Ziditor, că S-a preaslăvit” 5.
În frumusețea praznicului Crăciunului conștientizăm faptul că cea mai autentică și frumoasă icoană a omului este Însuși Dumnezeu - Fiul, Care S-a făcut om deplin, ca în felul acesta să ne rămână pentru totdeauna drept model de împlinire spirituală și cale de urmat în dorințele și căutările noastre de păstrare a demnității umane.
Doar „prin nașterea lui Dumnezeu în trup, Dumnezeu întreg S-a născut în această lume, întregul Adevăr al lui Dumnezeu, întreaga Dreptate a lui Dumnezeu, întreaga Iubire a lui Dumnezeu, întreaga Bunătate a lui Dumnezeu, întreaga Milă a lui Dumnezeu” 6.
Ori de câte ori omul va încerca să caute adevărul, dreptatea, iubirea, bunătatea și mila, excluzându-L pe Dumnezeu, va ajunge, inevitabil, la fundamentalism, răzbunare, lașitate, ipocrizie și batjocură.
Prin urmare, fără Dumnezeu - Omul, Care este noutatea absolută din toate timpurile, omul nu poate să se reînnoiască, nu poate să-și reîmprospăteze energiile spirituale pentru a învia din marasmul și urâtul păcatului.
Credem la modul cel mai profund că doar Iisus Hristos poate să repare aripile frânte ale umanității și să o vindece de rănile provocate de otrava păcatului. Doar „în Hristos, subliniază Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, natură umană este activată în autenticitatea și deplinătatea ei”, pentru că Iisus „este în gradul suprem omul pentru oameni, întrucât este omul pentru Dumnezeu sau umanitatea deschisă deplin lui Dumnezeu” 7.
Omul nu poate deveni cu adevărat și în mod autentic nou decât în Iisus Hristos, pentru că El este noutatea absolută din întreaga istorie a umanității și modelul după care a fost creat omul ca frumusețe a creației și minunată făptură a lui Dumnezeu.
Altminteri, orice tentativă de a copia, de a falsifica sau de a transforma acest adevăr fundamental al credinței creștine în ideologie, sfârșește în mutilarea previzibilă și nefastă a structurii spirituale a omului.
Cea mai cumplită formă de întrupare a instaurării „omului nou”, nu după chipul lui Dumnezeu, ci după chipul desfigurat de păcat, a fost „diavolul roșu”, numit pe numele său cel adevărat comunism. Definirea comunismului ca „structură a păcatului” 8 este, în egală măsură, simplă în formulare și densă în conținut.
Anul acesta aniversăm 35 de ani de la căderea cortinei întunericului moral, care ne-a otrăvit, timp de 45 de ani, cu ideologia lui materialist - atee și inumană.
Fizionomia spirituală a „omului nou”, impusă prin agresivitate, muncă forțată, foamete, sărăcie, deportări și cu prețul uciderii, la nivel mondial, a o sută de milioane de oameni, arată în felul următor: practicarea „urii ca datorie moral㔠9; „abolirea preceptelor moralei naturale” 10; moartea lui Dumnezeu; „a te odihni” prin muncă până la epuizare; distrugerea familiei, disprețul visceral față de preoți și dimensiunea religioasă a persoanei; promovarea intereselor de grup în defavoarea persoanei; reeducarea omului prin știință, care a fost gândită de către comuniști în vădită opoziție față de religie; credința oarbă în progres; desprinderea omului din „corsetul” moralei tradiționale; lichidarea elitelor și glorificarea maselor, pentru că era de neconceput să existe un intelectual în stare pură și fără prestarea unei munci fizice; deformarea iubirii de patrie și idolatrizarea partidului - stat, ca cel care ia locul lui Dumnezeu.
În urma acestei autopsii a „omului nou” din comunism, sunt convins că, în mod normal, ajungem la constatarea simplă: a fost un adevărat coșmar. Ce bine că am scăpat sau ce bine că nu a durat atât de mult!
Să știți că, nu aș vrea să vă dezamăgesc. Comunismul încă nu a murit. Trage doar să moară, tocmai pentru a ne înșela și pentru ca în felul acesta scamatoria lui să devină credibilă. Se chinuie să reînvie, însă sub o altă mască și sub un alt nume: marxismul cultural, ale cărui linii de forță, în mare parte, sunt tocmai trăsăturile „omului nou” din comunism. Diferența constă în faptul c㠄omul nou” din comunism – recunoaștem, în unanimitate, - a fost un coșmar al secolului al XX - lea, pe când „omul nou” al marxiștilor contemporani este descris și prezentat seducător ca un vis „frumos”, aducător de emancipare culturală și toleranță morală.
Comuniștii sunt printre noi: și cei vechi și cei noi. Unii mai glazurați decât alții. Sunt deghizați în apostoli ai neamului, fără să îi preocupe dragostea de țară, pentru că o denigrează și îi maculează ideologic trecutul; sunt deghizați în apostoli ai toleranței, când de fapt ei își propun să elimine, ori de câte ori se ivește ocazia, adversarii care pot fi o piedică în construirea „omul nou” „gândit” de ei; sunt deghizați în apostoli ai drepturilor copiilor, când de fapt devin niște propagandiști ai drepturilor în defavoarea copiilor nenăscuți; sunt deghizați în apostoli ai drepturilor omului, când, de fapt, sabotează demnitatea umană prin impunerea unor viziuni și concepții care strică ordinea naturală a firii umane.
Așa cum era și visul vechilor comuniști, noii comuniști doresc cu orice preț „progresismul”. Au o unică dorință: „valoarea” unui lucru sau a unei realități „să nu mai fie judecată în funcție de conținutul ei, ci prin simplul fapt de a fi mai recentă, mai acceptată, mai populară, mai la mod㔠11. Tot ceea ce este vechi, adică tradiții, credință, dragostea de patrie, consideră, acești comuniști contemporani, că trebuie aruncate peste bordul istoriei.
„Omul nou” al „progresiștilor” de azi este cel care vrea să arunce în aer tot ceea ce ține de moralitate. Adică, credința trebuie expulzată, clericii batjocoriți și stigmatizați, familia trebuie dinamitată pentru a susține interesele de grup ale drepturilor minoritarilor, trebuie instaurată lupta de clasă între cei preocupați de materie și cei pasionați de spirit, între bărbat și femeie, între bogat și sărac, între intelectual și preot, de parcă ultimul trebuie exclus din principiu din rândul celor care se dedică îndeletnicirilor nobile ale minții și inimii.
Din păcate, așa arat㠄omul nou” la 35 de ani de la căderea comunismului. Ne bântuie, ne tulbură, vrea să ne seducă și vrea să ne smulgă din rânduielile noastre sfinte.
Mulți ne spun să nu ne mai lamentăm, nici să nu ne mai comportăm ca o cetate aflată sub asediu. Au dreptate, dacă lamentația și văicăreala ar fi singurele reacții la ceea ce se întâmplă în societate, așa cum insinuează. Dar se înșală când cred că a detecta răul, așa cum medicul diagnostichează cancerul, este echivalent cu a amuți de durere și a te resemna. Medicul detectează boala pentru a o eradica, pe cât este posibil. Noi încercăm să detectăm răul, pentru a i ne opune și a-l eradica din viețile noastre. Nu poți face curățenie fără să dai la o parte mizeria.
În memoria creștinilor, cuvântul lui Iisus Hristos: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33) nu rămâne pierdut în istorie, ci are rezonanțe existențiale. Și mai știm încă ceva: vremurile cele mai înfloritoare pentru Biserică nu au fost cele în care nu era asaltată, ci vremurile în care era cea mai înjosită, batjocorită și programată dispariției, așa cum Iisus Hristos ne-a arătat dragostea Sa absolută și minunată, nu atunci când propovăduia Evanghelia pe cărările Țării Sfinte, ci atunci când era răstignit pe Cruce, când era batjocorit și disprețuit pe dealul Golgotei.
În urmă cu 36 de ani, înainte de Crăciun, tinerii eroi ai Revoluției din decembrie 1989 strigau: „Vom muri și vom fi liberi”, ca mai apoi să rostească rugăciunea „Tatăl nostru”. Ei au crezut în libertate și în rugăciune. Unii dintre ei nu au mai apucat Crăciunul liber și plin de bucurie al lui decembrie 1989, dar însângerat de sângele martirilor și trist în sufletele celor care i-au pierdut pe cei dragi ai lor.
Ori de câte ori nu suntem consecvenți cu acest crez al lor, pentru care și-au dat viața, nu facem altceva decât să întinăm memoria jertfei lor. Ei nu au scandat articole din „drepturile fundamentale” ale „progresistului”, ci s-au jertfit în numele drepturilor naturale ale demnității umane: libertatea, care dă putere de jertfă, de slujire, prin iubire curată, a semenilor (Galateni 5, 13) și spiritul, „care dă viaț㔠(Ioan 6, 63). Ambele au fost suprimate în regimul comunist. Astăzi ni se propune o libertate, desprinsă de responsabilitate, omorând, zi de zi, prin confuzie morală, duhul din noi.
Așadar, numai Iisus Hristos, Cel născut în ieslea Betleemului, noutatea absolută a istoriei umanității, ne poate reînnoi cu adevărat sufletul și viața. El ne poate regenera ca neam, ca istorie și ne poate reîmprospăta vocația de creștini ortodocși în acest colț de lume. De ce? Pentru că reînnoirea în Iisus Hristos este viață, frumusețe, liniște, har și lumină, nu ideologie moartă. Orice ideologie moare, așa cum s-a ales praful și de comunism.

În loc de epilog…
Omul vechi și omul nou…
La început, Dumnezeu l-a făcut pe om „dumnezeiesc”. Așa trebuie înțeleasă Scriptura care spune că, dintre toate făpturile, numai pe om l-a făcut Dumnezeu „după chipul și asemănarea Sa” (Fac. 1, 26); ba chiar înțelegem că l-a făcut „cu mâna Sa”: „luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Fac. 2, 7). Apoi a zis lui Adam și femeii sale: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul” (Fac. 1, 28).
Așadar, omul a fost făcut părtaș dumnezeirii Creatorului său încă dintru început, primind un statut special în raport cu lumea și cu celelalte făpturi. Astfel, Dumnezeu îi acordă lui privilegiul de a pune nume viețuitoarelor pământului (Fac. 2, 19-20), ceea ce îl face să pară și el un fel de „dumnezeu”.
Prin păcatul neascultării însă, acesta își pierde asemănarea cu Dumnezeu și îi este afectat grav chipul Creatorului, adânc întipărit la început în ființa lui. Din făptură nouă, chemată la înnoire nesfârșită, s-a înjugat prin păcat cu „cel învechit în răutate” și cu moartea. Ca urmare, a fost alungat din rai și trimis în lumea aceasta a noastră ca să-și plângă păcatul, să se pocăiască, după care să revină la starea pierdută.
Din nefericire, însă, nici pocăința proprie, nici Legea dată pe Muntele Sinai, nici profeții trimiși special și nici celelalte modalități prin care a încercat Dumnezeu să-l ridice pe om din cădere (Evr. 1, 1) nu i-au putut aduce acestuia restaurarea. Mai mult decât atât, omul și-a uitat cu totul, în timp, originea și chemarea sa și a ajuns să se complacă într-o lume în care a fost trimis doar temporar și pentru penitență (Fac. 3, 23-24). S-a adâncit în păcat și, încet - încet, păcatul i-a luat locul stării sale originare.
De aceea, știind Domnul că omul nu se mai poate ridica nicicum, a recurs la un gest cu totul uimitor și minunat: L-a trimis pe Fiul Său să Se întrupeze, să Se facă om, ca model sau „începătur㔠mântuirii noastre (I Cor. 15, 20 și 23). S-a identificat cu noi prin naștere trupească, pentru ca să ne restaureze ființa decăzută, și a murit în locul nostru, pentru a pune capăt blestemului morții care ne urmărea din cauza păcatului (Fac. 3, 17-19). Așa a ales Dumnezeu să înfăptuiască înnoirea sau re - îndumnezeirea noastră; să-l facă, adică, pe omul vechi – Om Nou.
Așadar, prin nașterea Sa, Iisus Hristos Domnul ne-a reînnoit tuturor perspectiva îndumnezeirii. Astfel, a îndumnezeit-o mai întâi pe Maica Sa, pe Preacurata, Preanevinovata și Pururea Fecioara Maria, curățind-o de singurul ei păcat – cel strămoșesc, pe care îl moștenea în calitate de muritor și făcând-o cea mai curată făptură din tot neamul omenesc. Nu întâmplător a fost ea primul om îndumnezeit, ci aceasta s-a făcut ca o reabilitare a Evei, cea care păcătuise întâi. De aceea a mai fost numită Maica Domnului și „Eva cea nouă”, ca cea care s-a făcut începătură omului nou.
Aceast㠄făptură nou㔠(II Corinteni 5, 17) însă, pentru a „se înnoi din zi în zi” (II Corinteni 4, 16), trebuie să-i urmeze întru toate Domnului său; să se facă împreună-lucrătoare cu Cel prin care a fost restaurată; să se asemene cu Iisus Hristos, Noul Adam, prin „nașterea din nou” (din apă și din Duh – In 3, 5), dar și prin jertfă personală, după modelul Jertfei preasfinte a Aceluia. Aceasta întrucât, pentru a-l înnoi, a-l îndumnezei pe om, Iisus Hristos a trebuit El Însuși să Se nască din nou (după ce Se născuse mai întâi din Tatăl) și să Se jertfească.
Prin urmare, nu există re - îndumnezeire pentru noi făr㠄naștere de sus” (In 3, 3) și jertfă în Iisus Hristos.
Din păcate, însă, nu toți oamenii au înțeles mesajul nașterii și înnoirii prin Iisus Hristos. Nu toți I-au acceptat chemarea și nu toți Îi urmează. Au fost și mai sunt și astăzi destui care preferă să rămână în continuare „oameni vechi”, în ciuda Legii celei Noi, adusă nouă de Iisus Hristos.
Dar, în ființa omului nu s-a stins niciodată definitiv năzuința devenirii sau a schimbării stării sale. Impulsul înnoirii l-a însoțit peste veacuri și, în situații de criză, a răbufnit – din nefericire, nu pentru a accepta „mâna” întinsă de Domnul, ci pentru a defula în alte forme de „înnoire”, străine de re-îndumnezeirea propusă nouă de El.
Altfel spus, așa au apărut diferitele mișcări social - culturale, curente și ideologii care au propus înnoirea: fie cultivând exaltarea individului, în disprețul Binelui Divin și în numele „binelui autonom”, fie îngroparea lui în mulțime, în colectiv, în numele așa - zisului „bine comun”.
Astfel, Umanismul (sec. al XIV - lea ș.u.) situează omul, iar nu pe Dumnezeu - Omul – pe omul acela căzut și ezitant până atunci la orice formă de înnoire – în centrul lumii. Sub lozinca „omul, măsura tuturor lucrurilor” sau „omul, modelul universului”, umanismul a încercat, pentru întâia dată la nivel global, construirea Omului Nou ca om fără de Dumnezeu.
Având ca program Renașterea prin cultură și etică, iar nu prin „naștere din nou”, după cum ne-a cerut Iisus Hristos (In 3, 4), omul astfel emancipat forțează, pe rând, înnoirea: prin Iluminism, incriminând religia ca întuneric; prin Raționalism, exaltând rațiunea în detrimentul credinței în Dumnezeu; și prin Materialism, negând cu totul transcendentul. Așa a ajuns Nietzsche să proclame Super-omul – un individ amoral, super - puternic și capabil de a-și renega instinctele divine – și să-I declare „moartea lui Dumnezeu”.
Mai târziu, Nazismul a încercat construirea Omului Nou prin teoria purificării – rasa pură, rasa ariană, iar Comunismul, prin metoda reeducării, toate aceste curente și ideologii țintind, ce-i drept, înnoirea omului, dar pe căi diferite de cea care este Iisus Hristos Domnul, căci El a zis: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14, 6).
Astăzi, Neomarxiștii ne propun ca soluție de înnoire resetarea, adică un fel de „stop și de la capăt”, dar nu de la capăt de tot, adică de la protopărinții noștri și de la starea lor paradisiacă, ci de la „părinții lor”, întemeietorii vechiului marxism, chiar dacă acela s-a dovedit deja incapabil și ineficient.
Cu alte cuvinte, în ultimele secole, omul s-a zbătut teribil să se înnoiască fără ajutorul lui Dumnezeu. Însă, nu omul Renașterii culturale s-a dovedit a fi soluția, nici omul iluminat al științei, nici omul - rob exclusiv al rațiunii, nici super - omul lui Nietzsche, nici omul purificat al naziștilor, nici omul reeducat al comuniștilor și nici omul cu genul fluid și sufletul robotizat al Neomarxismului. Soluția este cea pe care ne-a dat-o Domnul, Creatorul nostru și Iisus Hristos, Cel Care a adus înnoirea „omului vechi” prin nașterea și jertfa Sa. Adam înainte de cădere, înnoit și îndumnezeit prin și întru „Adam cel nou”, este chemarea firească și dumnezeiască a omului, unica modalitate de înnoire – prin îndumnezeire.
Respingând cu încăpățânare transcendentul însă, astăzi omul nu a făcut decât ca – după ce a rătăcit prin toate formele imanentului – să eșueze lamentabil în Metaverse, în spațiul virtual adică, în ciuda faptului că acesta, de fapt, nu există. Ironia sorții: după ce omul L-a tot respins pe Dumnezeu și s-a îndoit că există, a sfârșit prin a alege liber să trăiască într-un spațiu de care este absolut conștient că nu există!
Dumnezeu, însă, a numit această căutare haotică a omului „nebunie” – „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13, 1), prevenindu-ne clar că: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (In 15, 5). Ce va mai inventa omul, oare, tot fugind de Dumnezeu? Ce va mai urma după postmodernism, postumanism și metaverse? Super-omul lui Nietzsche a eșuat în pretinsul superman de astăzi, care, sătul el însuși parcă de atâta „înnoire”, riscă scufundarea în imoralitate și haos, ca urmare a crizelor care, parcă, nu se mai termină. Privind înapoi, omul este silit a recunoaște nu doar că tot demersul său egoist nu i-a adus, până la urmă, fericirea scontată, ci dimpotrivă: i-a golit viața de orice sens și speranță, până la a-i pune în pericol propria existență.
De aceea, într-o lume bombardată cu ideologii din ce în ce mai stranii, cu pandemii planificate, cu războaie programate, cu crize mai mult sau mai puțin confecționate și cu obsesii climatice exagerate – toate instrumente ale unei resetări urzite în laboratoarele „ne-științei” și nerecunoașterii Celui ce S-a făcut OM, noi să fim conștienți de singura cale spre înnoirea noastră ca oameni! Dar, oameni ai lui Dumnezeu, pentru că altfel nu mai putem vorbi de Om Nou, ci de un „altfel de om”, străin de chipul și asemănarea Domnului, ceea ce nu ar fi decât eșuarea noastră, ca oameni, în ne-dumnezeire; în non-oameni, adică, pentru că Om cu adevărat este doar cel restaurat și înnoit prin Dumnezeu - Omul, despre Care Sfântul Vasile cel Mare a zis că: „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea la înfățișare cu trupul smereniei noastre, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale” 12.
Să cerem, dar, ajutor Domnului la această sărbătoare a înnoirii noastre ca oameni, pentru a putea urma cu vrednicie calea pe care ne-a arătat-o El ca demers al înnoirii noastre! Să ne facem urmași ai Nașterii – Renașterii Sale, renăscând și noi pentru adevărata viață cu El! Să ne înnoim în harul Său, bine știind că doar acesta este înnoitor și mântuitor! Să ni-L luăm pe El de Călăuză și Model al parcursului nostru spre înnoire, pentru că numai astfel vom putea deveni și noi cu adevărat Oameni Noi, trupuri din Trupul Celui ce S-a întrupat pentru noi și sânge din Sângele Celui ce S-a jertfit pentru noi. Amin!...
Vă doresc din toată inima să aveți sărbătorile Crăciunului, Anului Nou și ale Bobotezei cu pace, cu sănătate, cu bucurie în inimă, curaj în suflet, cu oameni buni în preajmă și multă înțelepciune în minte!...
La mulți, buni, frumoși, sănătoși și binecuvântați ani, plini de Domnul!...

Referințe bibliografice:

1. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (III, 1), traducere din limba greacă veche, introducere și note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, p. 115.
2. Arhimandritul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om. Abisurile și culmile filozofiei, studiu introductiv și traducere: Pr. Prof. Ioan Ică și Diac. Ioan I. Ică jr., prefață: Prof. Ioannis Karmiris, postfață: Panayotis Nellas, Sibiu, Editura Deisis, 1997, p. 62.
3. Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă4 (II), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2010, p. 92.
4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie (54, Filocalia III), traducere din grecește de Prof. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1948, p. 243.
5. Mineiul pe Decembrie, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2019, p. 517.
6. Arhimandritul Iustin Popovici, op. cit., p. 63.
7. Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 47.
8. Alain Besançon, Eseuri despre lumea de azi, traducere din limba franceză de Adina Cobuz, București, Editura Humanitas, 2007, p. 139.
9. Ibidem, p. 145.
10. Ibidem.
11. H.R. Patapievici, Discernământul modernizării. 7 conferințe despre situația de fapt, București, Editura Humanitas, 2004, p. 109.
12. Fragment din Liturghia Sf. Vasile cel Mare, Liturghier, Editura IBMO, 2012, București, pp. 249-251.




Dr. Stelian Gomboș






Stelian Gomboș    12/7/2025


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian