Liviu Rebreanu - gazetar și publicist
După propria-i mărturisire, Gheran a ordonat publicistica lui Rebreanu pe domenii,
timp de cinci ani, precizând că, mai întâi de gazetărie, Rebreanu a fost cronicar teatral sau
dramatic. Prima selecție postumă a fost făcută de Nicolae Liu care a prezentat șaizeci și
cinci de articole în (Liviu Rebreanu, Opere alese, Editura pentru Literatură, București, vol.
V, 1961, cu precizarea că ele au fost adunate din douăsprezece periodice, iar activitatea de
acest fel se încheie pentru Rebreanu în anul 1925, dar rămâne în continuare un pasionat
om de teatru. În Prolog, vol. 12, p. 9, Gheran amintește crezul lui Rebreanu asupra teatrului:
„Teatrul trebuie să fie pentru noi nu satisfacție ușoară a unui gust trecător sau o simplă curiozitate,
ci o necesitate sufletească și culturală. O patimă mare și sfântă trebuie să ne atragă
spre templul celei mai mari arte, patima pentru frumos.”
Perioada prezentă în vol. 12 este între anii 1910-1916, trei cronici se remarcă în mod
special, deși sunt simple recenzii sau cronici dramatice: O scrisoare pierdută (1941), Ibsen
(1912) și Hamlet-Demetriade, Hamlet-Nottara, Hamlet-Bulandra, 1913. Să exemplificăm
prin scurte fragmente progresul lui Rebreanu:
„E o sărbătoare să joci Ibsen, uriașul norvegian, una din cele mai puternice personalități
în secolul al XIX-lea. În opera lui, care a avut și încă mai are o influență covârșitoare
asupra păturilor culte din toate țările, se întrupează o forță mare și puternică de-a schimba
din temelie viața omenirii de astăzi și chiar de mâine. Ibsen a reformat teatrul modern, e un
agitator genial și un luptător neobosit. Un tehnician strălucit și un psiholog neîntrecut, un
aristocrat radical, un erou tragic și, mai ales, un mare poet, care a creat forme noi, idei și
idealuri noi…” (Ibsen, Un dușman al poporului, în vol. 12, p. 70-78).
„O simțire adâncă despre valoare și demnitatea omului este condiția primordială pentru
priceperea justă aproape a tuturor dramelor shakespearene. Individualizarea este ideea cea
mare, tendința cea nestrămutată, religia cea nouă impusă de Shakespeare. Fiecare personaj
gravitează în jurul unui punct fix din care pornesc și din care se înțeleg toate faptele și
toate gândurile lui. Caracterul, felul lor de-a fi este totdeauna adevăratul destin al acestor
oameni.” (Hamlet, 1912, vol. 12, p. 143-151).
„E trist că Scrisoarea pierdută de-abia în 31 de ani a ajuns la a suta reprezentație.
Dar care alte piese au ajuns aici? Una singură, Hamlet. Iată un certificat elocvent pentru
publicul românesc, e dovada vorbitoare de trăinicia operei lui Caragiale. Treizeci de ani de
viață pentru o comedie însemnează o piatră de încercare serioasă. Opera de artă e ca vinul,
cu cât îmbătrânește, cu atât se îmbunătățește.” (O scrisoare pierdută – a o suta oară, în vol.
12, p. 579-581).
Reținem din vol. 12 și alte cronici, ele ne amintesc de piese celebre care au rezistat
timpului și empatiei publicului spectator: Regele Lear, Othello, Romeo și Julieta, Femeia
îndărătnică, Andromaca, Bolnavul închipuit, Doctor fără voie, Ana Karenina, Azilul de noapte,
Învierea, dar și cele românești: Luceafărul de B. Șt. Delavrancea, Viforul, Hagi-Tudose
de Barbu Șt. Delavrancea, D-ale carnavalului, Conu Leonida față cu reacțiunea, Fântâna
Blanduziei, Ovidiu, Răzvan și Vidra, Vlaicu Vodă, Letopiseți și Patima roșie de M. Sorbul,
Cocoșul negru de V. Eftimiu. La capitolul Note și comentarii se specifică revista sau publicația
în care au apărut articolele respective. De menționat că unele cronici au fost dedicate
marilor artiști ai vremi: Davilla, Manolescu, Storin, Maria Filoti, Nottara, Tony Bulandra, Lucia
Sturza-Bulandra, Aristizza Romanescu sau Marioara Voiculescu.
Volumul al 13-lea, Cronici dramatice, cuprinde perioada anilor 1917-1924, în plus față
de cel anterior, Rebreanu se preocupă de teatru, societăți dramatice, companii, operetă, dar
și de turnee în Ardeal, reviste, piese românești autori și actori, stagiuni teatrale, directori de
teatru etc. Are în atenție Societatea Dramatică, Teatrul Național, Teatrul liric de comedie,
Ansamblul german, Teatrul liric și de operetă prin care contribuie la teoria teatrală cât și la
istoria lui din acea perioadă. Intră în atenția lui noi piese ca: Maria Stuart și Intrigă și amor de
Schiller, Hedda Gabler și Nora de Ibsen, Ifigenia în Taurida de Goethe, Avarul și Tartuffe de
Moliere, Othello și Noaptea regilor de Shakespeare, Dama cu camelii de Dumas Al., Tosca
de Puccini, dar și cele românești: Patima roșie de M. Sorbul sau Înșiră-te mărgărite de V.
Eftimiu.
Cel de-al treilea volum închinat cronicilor dramatice (Opere 14) cuprinde anul 1925, se
continuă prezentarea unor piese de teatru din literatura universală, amintim dintre cele mai
cunoscute și viabile peste timp: Avarul, Bolnavul închipuit și Burghezul gentilom de Moliere,
Nora de Ibsen, Macbeth și Femeia îndărătnică de Shakespeare, Nunta lui Figaro de Beaumarchais,
Azilul de noapte de Gorki, Revizorul de Cehov, din nou Hamlet și Othello.
O atenție specială acordă Rebreanu autorilor români: Moartea lui Dante și Iisus de N. Iorga,
O scrisoare pierdută și O noapte furtunoasă de Caragiale, Ciuta de V. Ioan Popa ș. a.
Se continuă cu prezentarea unor actori de prestigiu ca: Ion Petrescu, Elvira Iancovescu,
Nottara la 50 de ani, Bulandra precum și alte aspecte legate de mișcarea teatrală
românească: Teatrul particular, subvențiile și critica teatrului, Legea teatrelor și autorii dramatici.
Alte noi teatre sunt prezentate: Regina Maria, Teatrul Mic, Teatrul popular al lui N.
Iorga, în total 12 teatre stabile. În calitate de director, Rebreanu se preocupă și de teatrele
din provincie, dar și despre legătura dintre teatru și literatură și cultură. Arta directorului e și
de-a readuce publicul la teatru, de-a organiza turnee, spectacole pentru școlari și studenți,
de-a scoate o revistă de teatru, de-a face reforme și să încurajeze repertoriul cu piese românești.
Prin toate acestea, Rebreanu își dovedește marea lui pasiune pentru teatru.
Rebreanu a scris la publicații cu orientare diferită: Ziua condusă de Slavici, asta nu
înseamnă că a împărtășit opiniile politice ale acestui ziar, la fel și la alte gazete: Teatrul,
Scena, Moldova, Ilustrațiunea română sau Capitala. De remarcat că Rebreanu a luat atitudine
împotriva superficialității, vulgarității și prostului gust din teatru (vezi articolul „Scrisoare
către un actor trist”, din revista Teatrul (sept. 1914). Constată necesitatea unei științe a artei
în general și a artei teatrului în special. Este imperios necesar să fie în totală independență
spirituală cel care apreciază un spectacol. Rebreanu pledează și pentru o anume estetică
a artei expresivității sufletești, pe lângă rezumatul piesei, să existe și câteva caracterizări
șablon. Ca atare, scriitorul s-a specializat în critica asupra spectacolelor având un simț al
valorilor actoricești sau criticând succesele ieftine ( vezi piesa d-lui Herz).
Rebreanu a fost preocupat de spectacolul teatral, a dat dovadă de profesionalism
autentic, echilibrat, cu un ton sobru în formularea opiniilor critice, pledează pentru o operă
de artă morală, educativă, nu moralizatoare sau didacticistă, e pentru personaje vii nu
„fantoșe”, iar de la interpreț,i cere exigențe constante. Ca atare, el este un pionier al cronicii
dramatice moderne, cunoscător al teatrului și al literaturii universale.
Bibliografie:
Niculae Gheran, Tânărul Rebreanu, Editura Albatros, capitolul „În pragul marilor creații”,
București, 1986, p.. 403-418.
Liviu Rebreanu, Opere 12, Cronici dramatice, 1919-1916, Ediție critică de Niculae Gheran,
stabilirea textului în colaborare cu Nedeea Burcă, Editura Minerva, București, 1987.
Liviu Rebreanu, Opere 13, Cronici dramatice 1917-1924, Ediție critică de Niculae Gheran,
stabilirea textului în colaborare cu Nedeea Burcă, Editura Minerva, București, 1989.
Liviu Rebreanu, Opere 14, Cronici dramatice 1925, Ediție critică de Niculae Gheran, stabilirea
textului în colaborare cu Nedeea Burcă, Editura Minerva, București, 1989.
Niculae Gheran, REBREANU – amiaza unei vieți, Editura Albatros, București, 1989, capitolele
„Teatrul și „Scena”, „La „Lumina”, „La „Sburătorul”, „La „România”, „Mișcarea literară”.
Liviu Rebreanu, Opere 15, Însemnări de o zi 1909-1943, Ediție critică de Niculae Gheran,
stabilirea textului în colaborare cu Nedeea Burcă, Editura Minerva, București, 1995.
Constantin Paiu, REBREANU, omul de teatru, Editura Junimea, capitolul „Criticul”, Iași,
1995
Niculae Gheran, Andrei Moldovan, LIVIU REBREANU prin el însuși, Editura Casa Cărții de
Știință, ediția a doua, capitolul III „Gazetarul”, Cluj-Napoca, 2018, p. 110.
Dr. Alina Dorle (Baia Mare), Liviu Rebreanu – atitudini publicistice, în Familia română, Maramureșul
și Academia Română, ian. 2017- dec. 2019, p. 180-186.
(va urma)
Mircea
|
Iacob Naroș 11/6/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.