A învăța să trăiești sau a învăța să mori?
A trăi înseamnă, în esență, a cunoaște. Toate actele vieții, cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, de la naștere și până la moarte, sunt acumulare de cunoștințe, despre sine ca persoană, despre lume, despre rosturile acesteia. Gustăm ( sau înfulecăm cu lăcomie, ghiftuindu-ne) din toate, gâdilându-ne simțurile și orgoliul, convinși și amăgindu-ne că ne fac bine, dar, inevitabil ingerăm și răul.
Și Domnul Dumnezeu a sădit un răi în Eden, spre răsărit, și i-a pus acolo pe omul pe care-l zidise./Și Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuți la vedere și buni la mâncare, precum și pomul vieții în mijlocul raiului și pomul cunoștinței binelui și răului.
/Și Domnul Dumnezeu l-a luat pe omul pe care-l zidise și l-a pus în rai ca s-l lucreze și s-l păzească./Și Domnul Dumnezeu i-a dat lui Adam poruncă și i-a zis: "Din toți pomii raiului poți să mănânci,/dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri! (Facerea,2, 8-9,15-17)
Și până să se termine ziua a șasea ( de 24 de ore, nu de milioane de ani), și înainte de a începe să guste din toți pomii raiului, Satana, deghizat în șarpe, i-a convins pe protopărinții Adam și Eva să guste din pomul cunoștinței binelui și răului, că astfel vi se vor deschide ochii și veți fi ca niște Dumnezei, cunoscând binele și răul". (Facerea 3, 4 BVA)
Și așa s-a trezit omul în imperiul cunoașterii binelui și răului, cu moarte murind, orice ar face, deoarece sporul cunoașterii e spor de durere:
Și inima mi-am pus-o să ca să cunoască înțelepciunea și cunoașterea, zicerile și știința de a pricepe, și iată că și aceasta este vânare de vânt./Fiindcăn belșugul înțelepciunii e belșug de cunoaștere, iar sporul cunoașterii e spor de durere. (Ecclesiastul 1, 17-18 BVA)
Implacabil, sporul de durere (fizică, psihică, sufletească) duce la moarte. Cine să-l contrazică pe Ecclesiast?
Și totuși, în ciuda evidențelor dureroase, remediul este căutat în sporul cunoașterii. Noi teorii, noi ipoteze cu
proteze. Nu trece mult și cad protezele, cad și ipotezele, cad și teoriile
Cine să aline angoasele? Medicamentele sau, poate, filozofia.
Indiferent de gradul de instruire, ni se întâmplă să filozofăm, pentru noi și chiar pentru alții. Cei mai în măsură să filozofeze pentru alții sunt filozofii de profesie. Le philosophe napprend pas aux hommes un métier particulier, [
] mais îl cherche à transformer leur sensibilité, leur caractère, leur manière de voir le monde ou dêtre en rapport avec leș autres hommes. On pourrait dâre quil leur apprend le métier dhomme. (
) Que philosopher c'est apprendre à mourir. [...] J'appris alors, encore confusément, mais pour toujours, que la philosophie n'était pas une construction théorique et abstraite, mais un exercice, un apprentissage, un entraînement, non seulement à mourir, mais à vivre selon un certain mode. (Pierre Hadot- La philosophie comme éducation des adultes. Prezentare Librăria Vrin/ Paris - http://www.vrin.fr/search.php?author=Pierre+Hadot) ( "Filozoful nu-i învață pe oameni o anumită profesie, [...] dar el încearcă să transforme sensibilitatea lor, caracterul lor, felul lor de a vedea lumea sau de a se raporta la alți oameni. S-ar putea spune că îi învață meseria de om. (...) Că a filozofa este a învăța să mori . [...] Am învățat, încă confuz, dar pentru totdeauna, că filozofia nu era o construcție teoretică și abstractă, ci un exercițiu, o ucenicie, un antrenament, nu numai să mori, ci să și trăiești conform unui anumit mod)
Și filozoful Hadot are dreptate, dar numai în și pentru lumea aceasta, dreptate care se termină odată cu moartea. Catolic și fost preot, Hadot ar fi trebuit să aibă o altă viziune, care să treacă de acest obstacol. (https://en.wikipedia.org/wiki/Pierre_Hadot).
Filozofiile după om, fără Dumnezeu, fără Hristos, mai ales în ultimele trei secole, întradevar, au reușit să transforme sensibilitatea și caracterul oamenilor, modul de a vedea lumea și relațiile dintre oameni, în așa hal, încât astăzi avem tot mai puțină sensibilitate, tot mai puțin carater, tot mai multă relaționare umană intermediată de minunate baghete magice... Cât despre modul de a vedea lumea și viitorul ei, ceața e totală, în ciuda unor povești științifico-fantastice. Așa că este musai ca filozofiile secular-umaniste ( oferta este amețitoare) să aibă ca preocupare centrală nu numai învățarea omului cum să trăiască, în această lume, ci și cum să moară definitiv, tot în această lume. Și cu asta punct.
Învățătura creștină, lăsată oamenilor de Cel Care a călcat moartea cu propria moarte pe cruce și prin învierea Sa, vorbește de viață, nu de moarte. Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.(Ioan,14,6 BVA). Nu învață cum să mori, ci cum să trăiești ca să trăiești veșnic, după moarte.
Și dacă viața aceasta, mai scurtă sau mai lungă, mai bună sau mai rea, este în esență cunoaștere, ce poate fi viața veșnică? Doar un picnic perpetuu , în locuri luminoase, în locuri cu verdeață, în locuri de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea, cum spune slujba de pomenire a celor adormiți? Sau cunoaștere? Iar viața veșnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. (Ioan 17,3 BVA), din acele locuri luminoase, cu verdeață, de odihnă, fără durere, întristare și suspinare unde cercetarea feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac, spune mai departe aceeași slujbă. Dumnezeul adevărat, Cel în trei ipostasuri, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, atemporal și aspațial, este nesfârșit în actele sale creative și așa este și cercetarea feței Lui. Vindecat de boala de a fi ca niște Dumnezei, gustând din pomul cunoașterii binelui și răului, omul, îndumnezeit prin har, realizează asemănarea cu Dumnezeu în virtuți și cunoaște numai binele, binele veșnic.
Inițierea în cunoașterea vieții veșnice, se face încă în această viață, numai prin intermediul Bisercii, trupul mistic al lui Hristos. Exprienta de aproape două mii de ani a Bisericii, una, sfântă, sobornicească și apostolească, nu lasă niciun dubiu asupra pregustării vieții veșnice încă din această viață.
Cuvintele tuturor filosofilor s-au stins deja, ori se vor stinge. Chiar și o adiere neînsemnată e în stare să le stingă. Dar nici pe pământ, nici în cosmos, nu se află vreo furtună care ar putea stinge lumina lui Hristos. De aceea, numai El a putut spune ceea ce, niciodată, nimeni altul dintre muritori nu a îndrăznit să spună: Cerul și pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece(Mt 24, 35). (Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, p. 35)
Și am văzut un cer nou și un pământ nou; fiindcă cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este./Și am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasămpodobită pentru mirele ei. (
) Și cetatea nu are nevoie de soare și nici de lună, ca so lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și făclia ei este Mielul./Și neamurile vor umblan lumina ei, șimpărații pământului întrînsa își vor aduce slava./Și niciodată porțile ei nu se vor mai închide ziua, căci noapte acolo nu va mai fi./Șintru ea vor aduce slava și cinstea neamurilor./Șin ea niciodată nimic întinat nu va intra, și nici cel ce meșterește urâciunea și minciuna, ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului. (Apocalipsa 21, 1-2, 23-27, BVA)
Un cer nou și un pământ nou, adică un univers nou cu alte legi, adecvat trupurilor transfigurate ( ca trupul lui Iisus Hristos după înviere), din care a dispărut ( a fost ștearsă) orice amintire ( informație) a vremurilor căzute.
Că va fi cerul nou și pământul nou , iar ei nu-și vor aminti de cele ce-au fost, și nici că ele vor veni în inima lor . (Isaia 65,17 BVA)
Cei plecați dintre noi ( sufletul viu , cu toată informația de o viață), nu se află în vreun purgatoriu, ci în așteptare, în speranța ca cei rămași ( rude, prieteni etc.) vor repara, vor curăți etc. , în numele lor, ceea ce ei eu stricat, au murdărit, au neglijat etc., în timpul vieții. Acesta este rostul pomenirilor ( ritual, fapte de milostenie, de pocăință etc.), care pomeniri schimbă în bine, și pe cel plecat, și pe cel care pomenește. Și făcând acestea, cel ce pomenește, este îndreptățit să ceară unele ca acestea: Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta credință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate gresalele pe care cu cuvântul sau cu lucrul său cu gândul le-au săvârșit
și Dăruiește-le lor și nouă împărăția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veșnice și desfătarea vieții Tale celei nesfârșite și fericite.
Biserica învață a trăi, în perspectiva vieții veșnice, iar filozofia secular-umanista, fără Hristos ( sau simulând că-L are), învață a muri, în perspectiva morții veșnice, conștiente, chinuitoare.
Alegerea ne aparține, de aproape două mii de ani.
Nicușor Gliga
|
Nicușor Gliga 7/1/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.