Valentin Tănase, omul, arta, legenda
În perioada 18 martie - 4 aprilie a. c., Galeria Artelor a Cercului Militar Național a găzduit expoziția „Universul ilustrației”, a maestrului Valentin Tănase, o retrospectivă a 50 de ani de artă grafică și ilustrație de carte din România, concentrată în opera celui mai important artist nu doar al generației sale, cât al istoriei graficii românești, în ansamblul ei. Cu acest prilej a fost lansat și Albumul „Valentin Tănase, o monografie” (coordonator, Lucian C. Oancea), o avanpremieră publicistică, în pragul unei vârste aniversare a artistului, în fapt primul Album de autor al lui Valentin Tănase, un pictor ce ar merita nu doar o monografie sumară, ci, cu siguranță, un Tratat de artă figurativă, cu conținut explicit istoric. Pentru a marca acest moment, i-am solicitat maestrului Valentin Tănase un interviu exclusiv, destinat Revistei „Astralis” și site-ului UZPR, care să cuprindă gânduri și opinii despre artă, creație și societate, într-un cuvânt „crezul său atistic”.
Atent și prevenitor, artistul m-a primit în Salonul Artelor de la Cercul Militar, discuția având loc chiar în atmosfera unică a desenelor și picturilor cu subiect istoric, specialitatea Domniei sale. Mai înainte însă de a deschide reportofonul, a citit atent textul meu de prezentare, a făcut mici corecturi și parcurs „în diagonală” structura interviului propus de mine. Liniștit, mulțumit chiar, a trecut imediat la treabă, ca unul care știe să-și drămuiască atent timpul.
Creator polivalent, pictor, grafician, sculptor, monumentalist și manager cultural, Valentin Tănase (n. 6 septembrie 1954, Iași) este artistul care a scris istorie în arta ultimelor patru decenii din România, fiind totodată una dintre vocile și conștiințele civice cele mai active ale societății de azi. Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, din București, promoția 1978, azi UNArte, Valentin Tănase a debutat de timpuriu în presă, devenind, încă de la vârsta de 18 ani un grafician de succes, revendicat de principalele publicații pentru copii și tineret ale vremii, în special pentru grupajele sale de benzi desenate, fiind chiar un „pionier” în acest segment artistic de mare impact public, nu doar la noi, dar cu deosebire în Occident, de unde a fost și „importat”, dar și ca realizator de compoziții complexe, în special lucrări cu conținut istoric, ori cu tematică diversă, de la s.f., la teme de interes practico-aplicativ, cu conținut preponderent educativ. Din 1977 încoace expune permanent la toate expozițiile naționale ale Uniunii Artiștilor Plastici din România, al cărui membru titular a devenit în 1982, inclusiv în străinătate, numărul expozițiilor personale depășind 65 și apropiindu-se, vertiginos de vârsta biologică a artistului. Între 1982-84 realizează primele planșe cu subiecte inspirate din istoria națională, pentru lucrarea de mare impact, în epocă, „Povestiri istorice”, de Dumitru Almaș, apărută în 3 volume, în fapt consacrarea sa ca ilustrator de carte, ulterior devenind unul dintre cei mai populari și mai căutați ilustratori de coperți de carte și de ilustrații grafice de la noi. Între cărțile sale de mare succes, ce poartă pecetea artistică a lui Valentin Tănase, amintim: „Haiavata” (1986), „Cartea junglei” (1986), apoi „Legendele românilor” (2008, Teora), în fapt singura lucrare scrisă și ilustrată întegral de marele artist. După 1990, într-un alt climat artistic și social, a desenat și a publicat mai mai multe albume integrale de benzi desenate, precum „Andro și Gera” (1991), „Love Story în Piața Universității, 1992, („O culegere de bancuri ilustrate”, cum o numea însuși autorul), dar și mai multe albume BD/„fanzine” (termen utilizat pentru a denumi o publicație destinată anume pentru fanii unui fenomen cultural și particular: muzică, s.f., mașini de epocă, etc), pentru Grupul MOG (Asociația Colecționarilor de autoturisme Morgan, din Belgia), publicate la Bruxelles, Belgia, între care și albumul „Dracula`s Birthday”, în stilul „gothic”. Pentru a concluziona asupra acestui segment din creația plastică a lui Valentin Tănase, mai puțin cunoscut publicului de azi, putem spune că opera sa grafică și publicistică reprezintă materializarea visului copilăriei noastre: istoria, anticipația, muzica și automobilismul, toate reunite într-un singur complex grafic, amestec de mitologie, cultură socială și „vis american”.
În 1983 își începe cariera de artist la Studioul de Arte Plastice al Armatei, instituție pe care o și conduce, din anul 1997. Este, fără îndoială, perioada cea mai fastă a creativității sale multivalente, examenul maturității sale artistice, dar și marca ce l-a consacrat în viața publică. În acesta calitate a realizat peste 1000 de lucrări diverse (pictură, creații de artă monumentală și de for public, grafică și afișe), intrate în patrimoniul Armatei Române, instituție pe care o slujește cu devotament și azi. În vastul repertoriu de personaje istorice, reprezentate în lucrările sale, unele intrate în conștiința publică și prin imaginea de marcă a lui Valentin Tănase, și-a permis „licența” de a adăuga și chipuri contemporane, inclusiv publice, astfel că, la fel precum Balzac în literatură, figurat vorbind, creația plastică a lui Valentin Tănase face concureță „Stării Civile”, fiind autorul cu cele mai multe personaje redate fizic din toată arta noastră plastică de până azi. Portretist de geniu, Valentin Tănase adaugă personajelor sale și o marcă proprie, reprezentată de umorul ce nu-i lipsește în nicio imprejurare. Redați, în frescele sale, în situații inedite, ca paji, oșteni, boieri, politicienii contemporani au savoare și omenie. Într-un fel similar procedează artistul și atunci când plasează personaje publice, din muzică, artă, film, în special din cultura „pop”, în roluri de eroi populari: haiduci, călători stelari, domnițe din povești istorice. Peste tot, ca o oglindă atotcuprinzătoare, plutește duhul autorului însuși, devenit inclusiv personaj al operei, fenomen ce ar merita să figureze chiar într-o Istorie a identității prin artă. La fel ca și în creațiile cu conținut istoric, personaje moderne devin eroi publici, iar idealul feminin ia chipul unei cunoscute dive a filmului francez, multiplicată în personaje locale, precum un arhetip al frumuseții.
În fine, merită evidențiat și rolul de „cronicar” al actualității asumat de Valentin Tănase atunci când a fost ales de însuși Majestatea sa, Regele Mihai I, să devină nu doar „Pictorul onorific al Casei Regale a României”, dar și creatorul oficial al mărcii publice reprezentată de acest simbol public al României. Artist cetățean, conștient de rolul său social, Valentin Tănase este mai mult decât un ilustrator al acestor vremuri, este chiar un creator de marcă publică, de simboluri identitare. Personaje precum Ștefan Cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Regele Carol I și apoi întreaga Familie Regală a României, prezente în creațiile diverse ale lui Valentin Tănase, mulțimea de boieri, „voinici” și domnițe ce capătă chipuri transfigurate după eroii din basme și legende, sunt o dovadă a „românismului cultural” ce însuflețește o creație plastică fără precedent în ziua de azi. România în imagini, „fascinantă și eternă ”, este la ora de față „România lui Valentin Tănase”.
Î: Stimate maestre Valentin Tănase, ați fost de timpuriu, de copil chiar, după mărturiile familiale, un artist, un desenator superdotat. Cu toate acestea, v-ați supus benevol, fiind chiar șef de promoție în toate etapele „uceniciei” dv. în artă, unui program de pregătire ordonat, de tip academic. Cât de necesare mai sunt, astăzi, pentru un artist, „studiile de specialitate”? Mai are răbdare artistul de azi să facă ucenicie, cum a făcut generația dv.? Ce credeți, în acest context, despre categoria „autodidacților” în artă?
R: Din punctul meu de vedere, orice artist trebuie să aibă o pregătire de substanță, de specialitate, dacă se poate. Ca să devii artist trebuie să știi mai întăi să desenezi, în mod clasic aș spune, să știi să faci o mână, o fizionomie, să construiești un corp după repere anatomice, iar acest lucru se învață în Școală. Sigur că poate și un autodidact să-și însușească anumite cunoștințe în acest domeniu, dar o educație clară, limpede și eșalonată, rămâne absolut necesară. Din păcate, observ în lumea de azi, chiar și în învățământul superior de artă de la noi, că tinerii artiști în devenire vor să fie în avangardă încă de la început, astfel că studiul de atelier, desenul de cele mai multe ori, în stil clasic, este lăsat deoparte. Așa se face că aspiranții la titlul de artist pornesc de la început cu lucrări de tip avangardist, care să epateze, fără să aibă experiența lucrului de substanță. Cred că un rol în acest domeniu îl au și dascălii de azi, înclusiv din învățământul superior, pentru că ei provin dintr-o generație mai tânără, care a fost mai mult atrasă de noutatea cu orice preț. Pe undeva, cred că a stricat și arta digitală, arta făcută pe computer, care, sigur, ajută foarte mult, dar care și ea trebuie să aibă la bază tot cunoștințe temeinice, în special de desen. Poți lucra cu programe mecanice, dar dacă tu, ca artist nu știi să desenezi, acest lucru se „simte”, se observă.
Î: Întrebarea mea n-a fost deloc întâmplătoare și ține de climatul cultural și artistic în care trăim cu toții. Revenind la cariera dv. excepțională, vă rog să-mi spuneți cum v-ați situat, ca tânăr artist, într-o epocă dominată excesiv de „cenzura” aplicată și menținută în exces, chiar dincolo de limitele bunului simț? Ce ne puteți spune, comparativ, despre libertatea absolută de care se bucură creatorii de azi? Mai concret, dacă a fost și cenzura bună la ceva, sau mai mult a blocat destinul unor artiști din vremea debutului dv.? Unde credeți că se situează de fapt un artist, față de fenomenul cenzurii, oficiale sau, pur și simplu interioare, așa-zisa auto-cenzură?
R: E adevărat, am crescut și m-am format într-o epocă în care cenzura era permanentă. Așa este. Existau anumite repere,„direcții”, care nu puteau fi depășite. Totuși, mulți artiști, între care și eu, încercam să găsim și metode de a evita, de a scăpa de aceste constrângeri. Poate că în anii de facultate nu am resimțit cât de severă era această limită, dar odată intrat în profesie, în „pâine”, cum s-ar spune, imediat m-am lovit de fel de fel de constrângeri. De pildă, dacă voiai să publici în presă, dacă voiai să expui, erai judecat de diverse „Comisii”, care îți analizau lucrarea și adesea o respingeau dacă apreciau, sau chiar bănuiau, că ar avea niște conoptații considerate nepotrivite, contrare ideologiei oficiale. Și desigur, lucrările erau respinse. Totuși, apreciez eu, dacă propuneam un subiect „clasic”, o poveste de viață adevărată, lucrarea putea trece. În cazul meu particular, subiectele istorice treceau cam îndotdeauna, pentru că așa era „ epoca”, după cum zicem noi azi. Desigur, după 1990 a intervenit și „libertatea de exprimare artistică”, adesea fără opreliști și fără limite. După mine, uneori s-a ajuns și puțin prea departe. Referitor la întrebarea dv. punctuală, cred că artistul trebuie să-și stabilească singur limitele libertății creatoare, să practice, cu discernământ, desigur, propria auto-cenzură, asta și pentru că există riscul ca, dintr-un exces de libertate, artistul poate să-și facă singur un deserviciu.
Î: Vă referiți, anume la arta cu conotații sexuale, sau cu trimitere la anumite sloganuri, ideologii antisociale, sau care îndeamnă la consumul de droguri?
R: Așa este, da! Mai mult, auto-cenzura artistului trebuie să funcționeze și în „acuratețea” produsului finit al creației prezentată publicului, sau celui care îl cumpără, în ce s-ar numi „respectul pentru meserie”. Îmi amintesc, de pildă, de o mărturisire a maestrului Corneliu Baba, unul dintre corifeii picturii contemporane românești, care spunea: „Eu înainte să așez prima tușă de culoare pe pânza încă albă, îmi fac semnul crucii și mă rog la Dumnezeu ca să-mi dea inspirație”. Pe undeva, aici aș vedea eu problema auto-cenzurii. Sigur, sunt azi destui artiști care, urmând exemple consacrate în arta modernă, aruncă pur și simplu culorile, cu găleata, aleatoriu, pe pânză, sau se plimbă cu bocancii murdari pe ea, sau chiar aleargă cu bicicleta ca să lase urme cât mai pronunțate. De acord, ca tip de experiență artistică. I s-a dat chiar și un nume: action painting. E interesant, e provocator, dar rămân la ideea că tinerii artiști ar trebui să înceapă cu studiul de atelier, având timp mai apoi, pe măsura experienței și a maturității în artă, să ajungă și la astfel de performanțe.
În timp ce vorbește cu mine, maestrul Valentin Tănase nu are răbdare, și observând că îmi verific reportofonul ca să nu mă trezesc că am ratat interviul, schimbă subiectul și îmi povestește o întâmplare personală: - Pe când eram redactor-șef la Revista „Domus” i-am luat un interviu mestrului Marcel Chirnoagă. Toate bune, am sfârșit interviul și m-am dus acasă să-l transcriu. Când să mă apuc de treabă, nimic. Nu se înregistrase niciun cuvânt. Ce să fac? Mi-am stors creierii încercând să improviz, căutând totodată să păstrez spiritul discuției. Norocul meu e că o aveam încă proaspătă în minte. Culmea, domnul Chirnoagă nu „s-a prins”, ba chiar m-a felicitat cât de bine „ne-a” ieșit interviul.
Am zâmbit cam crispat. Sper să nu mi se întâmple și mie să fiu nevoit să rescriu interviul din memorie. Doamne ajută! Generos, maestrul insistă: - „Da, așa este! De regulă jurnalistul mai și improvizează și, dacă are har, culmea îi și „iese”. (Mă uit cu teamă la dânsul. Sper că nu mă bănuiește și pe mine că sunt din această categorie. Răsuflu ușurat, văzând că se prinde în „joc”): - „Uite eu, de plidă, adaugă Valentin Tănase, i-am luat odată un interviu lui Traian Băsescu, tot pentru „Domus”, chiar în ziua când candida în turul doi la Prezidențiale. Ne-am dus, cu echipa, la sediul de campanie, am vorbit una alta, eu tot încercând să aduc discuția despre specificul revistei, desigur, iar dânsul, cum îl știți, tot schimba vorba. La final, surpriza: - „Eu aș vrea să am interviul până azi la ora 16.00”, ne-a cerut domnul Băsescu. Și fugi acasă, și apucă-te de scris! Norocul meu a fost că știam deja regula. Orice interviu bun se pregătește din vreme. Te duci la întâlnire cu „lecția scrisă”, pregătești dinainte prezentarea, chapeaul, cum se zice în presă. Iar la sfârșit trebuie să spui ceva, o concluzie care să rămână. Chiar dacă discuția nu a fost așa în realitate, tu, ca ziarist, trebuie să te folosești de cuvintele invitatului, să scrii ceva memorabil. La fel, este esențial să corectezi fiecare bâlbă, să „bărbierești” bine textul, să nu rămână nicio scăpare, nicio imperfecțiune ” (Hopa, am ajuns să mai și învăț ceva și la „bătrânețe”, culmea, de la un pictor! Oricum, chiar și omenește această „lecție” îmi prinde bine. Câți ziariști, chiar cu reputație, mai au ocazia să primească sfaturi legate de meserie de la un artist național?)
Î: Ca temperament artistic, sunteți un om „solar”, adaptabil, „exploziv” chiar, în unele momente. Vi se potrivește umorul, chiar „satira socială”, sunteți un inventiv, un rezoneur. Acest mod de exprimare publică al dumneavoastră v-a ajutat, sau v-a adus mai mult ponoase, să zicem sociale, profesionale?
R: Cred despre mine că sunt un artist care se simte bine în colectivitate. Știu, cum se zice „să comunic” și asta mă avantajează, evident, ca om, și ca persoană publică. Eu am simțit întotdeauna că sunt bine primit cam peste tot, că produc, generez chiar simpatie. Nu cred că am căutat asta anume, e, ca să spun așa, o reacție naturală, o formă de empatie, o completare a bucuriei mele de a picta, de a crea în artă. Desigur acest mod de a mă comporta m-a ajutat în viață, în carieră. E bine, cred eu, să ai o anume amabilitate cu cei cu care intri în contact, să știi să vorbești, să te comporți și chiar să ai, dacă se poate, o anume „căldură” umană. În tot ce fac, în profesie, în viața de zi cu zi, eu caut mai ales partea pozitivă a lucrurilor, iar când port o discuție cu cineva evit să critic, iar, dacă se poate, evit situațiile conflictuale. La fel, am evitat întotdeauna polemicile și discuțiile aprinse.
Î: Ați introdus în tablourile dv. personaje din „cultura pop”, internațională într-o vreme când standardele culturii oficiale erau altele. Credeți că aceste „licențe” ale dv. au trecut „neobservate”, sau din contră, au fost lăsate să treacă pentru a crea o supapă de refulare publică?
R: Aici, din nou, m-ați „citit” destul de bine. În tinerețe, îmi plăcea, într-adevăr, ca, în spirit de frondă, să folosesc, ca prototipuri de personaje, de eroi populari, chipurile unor artiști cunoscuți, în special din Formația Beatles, favoriții mei, dar și, uneori, propriul chip. Era o joacă, o formă de evadare. N-aș zice că sunt singurul artist care a procedat astfel. În istoria artei sunt numeroși pictorii care și-au folosit autoportretul în compoziții cu caracter istoric, sau chiar în scene comune, ca o marcă personală.
Î: Ca o curiozitate de critic plastic de această dată, inițiativa de a folosi chipurile unor contemporani ca personaje istorice în frescele de la Ministerul Apărării Naționale v-a aparținut, sau a fost o „comandă socială”, ca să spun așa?
R. Întrucât era vorba de o serie de lucrări de mari dimensiuni, care comportau multe personaje, a trebuit să fac apel și la unii colegi, colaboratori chiar, care să-mi pozeze. Unii m-au rugat anume să-i imortalizez astfel, alții nu au știut de demersul meu. Repet, originalitatea nu îmi aparține. De pildă, la Florența, în Palatul Medici, este o frescă de mari dimensiuni, de Sandro Benozzo, intitulată „Regii Magi”, cu zeci de personaje, călare, ce vin să se închine la Pruncul Iisus, se pare, toți contemporani ai artistului. Se spune că pictorul chiar a făcut avere, luând bani de la fiecare, toți dorind să fie importalizați într-un fel în acea frescă. Evident, așa era cutuma vremii. Și la noi, Theodor Aman obișnuia să-și introducă autoportretul printre personaje istorice. E, deci, o regulă, dar și un exercițiu social. V-am spus că încerc să fiu un bun comunicator. E modul meu de a mă exterioriza.
Î: Se poate spune, deci, generalizând oarecum, că artistul e „un martor al epocii”? Cât din fenomenul social se reflectă într-o creație diversă și monumentală, cum este opera dv. plastică?
R: Cred cu tărie că artistul poate și trebuie să fie un „cronicar al vremii”, în primul rând al timpului său, apoi al tradiției intrată în conștiința colectivă. Sigur, fiecare artist își imaginează personajele istorice într-un fel propiu. Cine vrea să observe anume că unele chipuri sau personaje, „aduc” cu realitatea o poate face, cine nu, nu. Eu nu am atras atenția, nu am insistat. Mai greu mi-a fost atunci când am încercat să intru, dar mai ales să păstrez „atmosfera de epocă”. Nu orice subiect istoric poate fi raportat la contemporaneitate, și invers. Am respectat cu strictețe costumele, atitudinea, „atmosfera”. Nu e permis, de pildă, în lucrări cu conținut istoric să întroduci „licențe”, anacronisme. Îmi amintesc că atunci când l-am pictat pentru prima dată pe Ștefan cel Mare, m-am gândit că fiind „mic de stat”, eroul purta pantofi cu tocuri. Ulterior, mi s-a atras atenția că la vremea respectivă pantofii nu aveau tocuri. Am verificat, și, într-adevăr, așa era. Apoi, ca să nu fie niciun dubiu, am retușat portretrul. La fel, în scenele de cavalerie din multe filme, caii au „scări” chiar înainte ca aceste accesorii să fi fost aduse de tătari, în Europa. Eu m-am ferit cât am putut de astfel de capcane, să le zicem „istorice”.
Î. Și, ca un secret de atelier: cum ați reușit să păstrați intacte, după atâția zeci de ani, aceste planșe cu subiect istoric, atât de fragile și, totuși, atât de valoroase?
R. Ei, s-au mai și pierdut destule, dar cred că am și lucrat foarte mult, poate de aceea am și azi suficiente lucrări nu pentru una, ci pentru mai multe retrospective.
Î: Și acum să trecem la activitatea care, cum s-ar spune, v-a consacrat, aceea de pictor al Armatei Române, de port-drapel al Studiulului de Arte Plastice al Armatei. Ce impact are istoria în viața socială de azi? Cum percepeți dv. proiecția unor simboluri naționale asupra unei societăți globalizate, înstrăinată de propria cultură?
R: Pentru mine această activitate a fost cu adevărat benefică. În primul rând mi-a permis să-mi dezvolt, să cultiv, aș spune, pasiunea mea mai veche pentru istorie, pentru pictura cu subiect istoric, în special. Am avut oportunități, câmp deschis să fac acest lucru. V-am mai spus, am avut și norocul ca în timpul școlii, poate și din motive propagandistice, epocile istorice să fie reprezentate destul de corect. Mai târziu, după 1990, mai precis, istoria a căzut oarecum în desuetudine, a fost „demitizată”, chiar „masacrată” de-a binelea, pe motiv că anterior fusese supraestimată. Și nu doar artiștii au procedat astfel, ci, spre mirarea mea, în primul rând istoricii, care ar fi trebuit să-și susțină domeniul și să vină cu noi argumente și documente.
Î: Așadar, se poate spune și că lucrările dv. cu conținut istoric, de după 1990, de fapt cam majoritatea operei dv. plastice, reprezintă și un răspuns la aceste denaturări, la încercările agresive de a-i „coborî de pe soclu” pe eroii neamului?
R: Cu siguranță, acesta este și scopul creației mele contemporane. Din acest punct de vedere, pot spune cu oarecare mândrie că sunt singurul artist contemporan care am abordat consecvent și cu rezultate notabile, după mulți, aceste subiecte cu valoare simbolică și identitară. Regret că azi, în general, istoria, inclusiv Istoria României se studiază doar într-o variantă, să-i zicem, „concisă”. Chiar și manualele de istorie au devenit mult mai condensate, acoperind spații mari de timp, în pagini puține. În aceste condiții au dispărut și ilustrațiile din manuale, un domeniu care m-a pasionat și pentru care am lucrat cu plăcere. Și tot ca o completare la planșele pe care le-am făcut pentru manuale, mi-a făcut mare plăcere să lucrez, să redescopăr aspecte inedite despre unele personaje istorice cunoscute. Astfel, l-am redecoperit și l-am reinterpretat pe Cantemir, pe Ioan Vodă, și mai sunt și alți eroi, pe care îi iubesc și ale a căror portrete le-am recompus, după documente istorice. Am mers, ca artist, strict după „surse”, am făcut chiar operă de cercetare istorică, când a fost cazul.
Î: Ați avut șansa, aș spune unică, de a vă întâlni, de a fi aproape de unele din persoanele/personajele devenite, prin firea lucrurilor, simboluri naționale. Puteți să ne spuneți, dacă nu e o prea mare indiscreție, care a fost persoana, personajul, care v-a schimbat fundamental percepția publică?
R: Am avut șansa și ocazia unică să-i cunosc, de-a lungul vremii, practic pe toți șefii de stat de după Revoluție, miniștri, înalți prelați, oameni importanți din țară și din străinătate. Am fost și decorat de toți Președinții României. Dar omul care m-a impresionat cel mai tare a fost Regele Mihai, pe care l-am cunoscut în 2004. Am avut ocazia să mă aflu de mai multe ori în preajma Domniei Sale, am discutat personal cu Majestatea Sa, am fost invitat la diferite recepții și ceremonii la Reședința sa din București. M-a impresionat sobrietatea sa „regală”, aș spune, și de ce nu?, demnitatea de Șef de Stat, născut pentru această funcție.
Î: Sunteți unul dintre cei mai generoși amfitrioni de manifestări plastice și culturale din Bucureștiul actual. Ce, din firea dv. de artist și de cetățean, vă apropie de invitații dv.? Cum faceți alegerea, cum ajung artiștii, scriitorii și muzicienii de frunte ai tării să expună sau să performeze în Saloanele Cercului Militar Național, din București?
R: Cred că acest lucru ține iar, cum v-am spus, de firea mea caldă, de comunicator înnăscut. Având și multă experiență în lucrul cu artiștii, cu creatorii în general, dar și cu oameni de alte profesii, am fost desemnat, și e iarăși onorant pentru mine, să coordonez acest spațiu, să selectez și să promovez activitatea artistică din sălile de expoziții. Uneori, artiștii chiar mă roagă să le deschid și expozițiile, ceea ce, la fel, mă onorează. În acest fel, s-a creat nu doar o frumoasă comunitate culturală, dar am cunoscut și mulți artiști valoroși, unii cu mult mai tineri, despre care nu auzisem, sau despre care știam foarte puțin.
Î: În calitate de critic literar acuma, știu că sunteți unul dintre cei mai activi cititori de azi, și, aș spune, exeget în câteva domenii specifice: istorie, arte plastice, mitologie, ezoterism. Căutați în aceste cărți surse noi de inspirație, sau doar vă confirmați percepțiile și proiecțiile proprii asupra domeniilor cercetate?
R: Am fost dintotdeauna un cititor avid. E adevărat, în ultima vreme nici timpul nu-mi mai permite să zăbovesc cu cititul, și de aceea mă mulțumesc cu biografii, enciclopedii, dar mi se întâmplă să revin și la romane consacrate. Citesc, aș spune, în fiercare zi, din păcate neselectiv. Citesc de asemenea și cărțile pentru care sunt solicitat să realizez coperți sau ilustrații. E un obicei sănătos și nu am refuzat aproape pe nimeni care a dorit să publice o carte care să poarte haina grafică a creației mele.
Î: Ați încercat, ați experimentat, cu siguranță, cele mai multe moduri de exprimare plastică dintre artiștii de azi. Vă gândiți, pe viitor, să explorați și noi domenii, de pildă, artele designului, și, de ce nu?, Inteligența Artificială?
R: O să vă surprind, dar mă interesază să experimentez și desenul pe calculator. Au apărut programe care pot genera, de plidă, efectul picturii în ulei, de mozaic, dar și alte tehnici. Abia sunt la început, dar perseverez, pentru că acest gen de activitate mă ajută în activitatea editorială, de plidă, la paginație. Rămân totuși fidel desenului de mână. Ce e artificial, chiar dacă pare tentant, se simte.
Î: Ați încercat, după model unor artiști internaționali consacrați, e drept, mai degrabă occidentali, să realizați și alte obiecte artistice: mobilier, bijuterii, modă?
R: Din păcate am fost prea acaparat de propriile proiecte, ca să mai și experimentez...
Despărțirea de maestrul Valentin Tănase nu e simplă. Poate că au rămas multe întrebări nepuse, multe taine încă nedezvăluite. La toamnă, ne vom reîntâlni nu într-una, ci, poate, într-un ciclu de proiecte expoziționale, care să marcheze cei 70 de ani de viață ai artistului. Până atunci, nu ne rămân decât albumele, cărțile ilustrate și monumentele de for public, care ne fac viața mai plăcută într-un București tot mai grăbit și mai impersonal. Peste tot și toate, plutește însă farmecul unei arte ce vine de departe, din Istorie.
A consemnat, Marian Nencescu
|
A consemnat, Marian Nencescu 5/22/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.